O știam de decenii bune pe traducătoarea literară, pe autoarea de dicționare, pe generoasa colegă (care m-a ajutat, în 1992, să-mi ofer prima traducere – opt povestiri de Julio Cortázar la BPT – vorbind personal cu editorii), o știam pe președinta Filialei de Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor, dar, înainte de a-i citi cartea Între uitare și memorie, îmi era prea puțin cunoscut omul Micaela Ghițescu.
Am sentimentul că nimic n-a ocolit-o pe Micaela în zbuciumata epocă în care i-a fost dat să trăiască, totuși copilăria fericită și credința i-au dat forța sufletească să reziste. La doar douăzeci și unu de ani, Micaela Ghițescu e arestată. Ea, o copilă care avea toată viața înainte, a fost smulsă din sânul familiei, purtată din celulă în celulă, anchetată și torturată psihic. În familia ei, arestările s-au ținut lanț: doi frați ai mamei, sora tatei și un cumnat, toți au ajuns după gratii. În cartea ei, Micaela dovedește o calitate umană remarcabilă. Iată ce spunea: Eu nu aș vrea să plătească cineva, nu mă interesează asta. Dar să recunoască, măcar, atât aș vrea. Să recunoască ce au făcut, așa cum aș vrea să se recunoască ce s-a întâmplat și la mineriadă…
După anii de detenție, Micaela descoperă că nu mai are tată, nici frate. Nici casă, doar un spațiu ocupat de străini (un securist și câțiva chiriași), nici serviciu, după absolvirea cu întârziere a facultății.
Singurul lucru bun, în toată această perioadă nefastă, e faptul c-a învățat două limbi străine, mai puțin cunoscute: spaniola și, mai ales, portugheza, aceasta din urmă devenind ulterior nu doar mijlocul ei de supraviețuire spiritual și material, ci și o adevărată vocație.
Și, uite așa, își descoperă adevărata pasiune: traducerea literară. Din momentul acela, Micaela se simte salvată. Căci, aidoma actorului care, jucând roluri diverse, trăiește mai multe vieți, literatura i-a oferit șansa aceasta unică, inegalabilă.
Ce face Micaela din clipa în care începe să-i tălmăcească pe autorii ei dragi: Eça de Queiroz, José Saramago, Erico Verissimo, Fernando Pessoa și mulți, mulți alții? Recreează lumi, trăiește împreună cu autorul cărții traduse întreaga poveste, pe care o transpune apoi migălos în limba română. Din multe limbi – engleză, franceză, spaniolă, dar, mai ales, portugheză – ne lasă o comoară, însumând peste optzeci de volume.
Traducerile dinainte de 1989 își au fiecare povestea lor (tristă uneori – titluri schimbate, cenzura operând tăieturi masive – hazoasă alteori – drepturi de autor plătite în fețe de masă brodate), importantă e însă apariția lor. După revoluție, Micaela reușește, în sfârșit, să călătorească, primește burse în spațiul lusitan, ajunge în Brazilia, își întâlnește autorii traduși. Este răsplătită cu numeroase premii și distincții, iar președintele Portugaliei îi conferă titlul de Mare Ofițer al Ordinului Infante Don Henrique. Miracolul, chiar cu întârziere, s-a produs.
Kazantzakis spunea undeva că omul nu-i nemuritor, dar slujește ceva sau pe cineva nemuritor. Prin opera ei – cărți, eseuri, dicționare, dar, mai ales, traduceri literare, Micaela Ghițescu a atins nemurirea.
Odihnește-te în pace, dragă Micaela!
14 mai 2019
