Guzel Iahina s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan. Din 1999, locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Școlii de Cinematografie, secția scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc. În 2015, publică primul roman, Zuleiha otkrîvaet glaza (Zuleiha deschide ochii, Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei tătăroaice – o învățătoare care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia –, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe premii prestigioase.
În Rusia, în 2015: Bolșaia Kniga (Cartea cea Mare), Premiul întâi și Premiul cititorilor – Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalistă la Russkii Buker (Booker Rus), în 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano, iar în Franța a apărut în 2017 și a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalistă la Premiul Médicis Étranger. Cel de-al doilea roman al său, Deti moi (Copiii de pe Volga, Humanitas Fiction, 2020), publicat în 2018, a câștigat în anul 2019 Bolșaia Kniga – Premiul al treilea și Premiul cititorilor – Locul întâi, precum și Marele Premiu Ivo Andrić în Serbia.
După un debut în forță cu romanul Zuleiha deschide ochii, bestseller în peste patruzeci de țări, multiplu premiat și deja ecranizat ca miniserial de către televiziunea rusă, când toată lumea se întreba dacă următoarele ei scrieri vor mai putea atinge același nivel, Guzel Iahina surprinde cu un nou roman, parcă și mai incitant, hipnotizant de-a dreptul, care se bucură de-acum, la rându-i, de faimă internațională și primind, din nou, de mai multe premii. Este o poveste a coloniilor germane de pe Volga desfășurată pe parcursul a douăzeci de ani, din 1918 până în 1938. Dar este, deopotrivă, o poveste în care istoria, ficțiunea și supranaturalul își dau mâna, spre a ne atrage în vâltoarea înfăptuirii revoluției bolșevice și a dramelor profunde – naționale și individuale – pe care le-a provocat. Și, nu în ultimul rând, o tulburătoare poveste de dragoste.
Iakob Ivanovici Bach, profesor în satul Gnadental de pe Volga, este solicitat să dea lecții de germană fiicei unui personaj cel puțin ciudat de pe malul opus al fluviului. Vrea să refuze, dar, fără să înțeleagă nici el de ce, acceptă. Între el și tânăra elevă se naște o poveste de dragoste ce nu va fi cruțată nici de prejudecățile opace ale sătenilor, nici de istorie, care vine peste ei ca un tăvălug, fără ca măcar să fie conștienți de asta. După ce trăiește mai multă vreme izolat, la revenirea în satul natal descoperă uluit că întreaga lume pe care o știa dispăruse. Cunoaște un personaj straniu, care îi cere să scrie – mai întâi informații despre locuitorii și tradițiile satului, apoi basme. Retras la ferma singuratică unde-și crește fetița, Bach scrie aceste basme fără să se mai poată opri și descoperă, la fiecare întoarcere în sat, că tot ce scrie, rând cu rând, devine realitate. Suntem absorbiți astfel într-o lume magică, în care adevărul crud al istoriei nu este însă mai puțin covârșitor.
Această scurtă prezentare entuziastă și cuvintele aparent „mari“ folosite nu sunt, cum ar putea părea, un simplu mod de a face reclamă cărții. Ca traducătoare, sunt primul martor că romanul atrage, fascinează, absoarbe. L-am tradus aproape fără pauze, cu o imensă bucurie a textului, dar și cu teama de a nu-i rata cadența, fluiditatea, minuțiozitatea imaginilor. Într-o scrisoare adresată traducătorilor romanului, Guzel Iahina ruga ca poezia discursului să fie păstrată, chiar cu riscul îndepărtării de text. Marea provocare a fost să-i îndeplinesc dorința fără să-mi încalc principiul (aproape obsesiv) declarat cu atâtea prilejuri, acela al fidelității maxime.
O puteți asculta pe autoare care se bucură că-i apare a doua carte în România într-o intervenție inspirată a ei pentru lansarea cărții de editura Humanitas Fiction: https://www.facebook.com/watch/?v=2395182843915307
⁂
Din ziua aceea au început să aibă loc coincidențele. Neverosimile, inexplicabile. Coincidențe despre care nu putea să povestească, și dacă ar fi putut, s-ar fi încumetat în zadar, căci ar fi fost acuzat că e nebun. Coincidențe atât de evidente, încât nici să le nege existența nu îndrăznea.
Bach a scris povestea despre cei doisprezece vânători transformați în douăsprezece fete – și nu după mult timp a întâlnit pe câmp niște cosași care la prima vedere păreau niște lucrători obișnuiți; când s-a apropiat, a văzut clar, după ușurința mișcărilor și eleganța alcătuirii, că bluzele de finet și pantalonii de postav bărbătești acoperă trupuri rotunjite de femei, și aceste trupuri sunt exact douăsprezece. „Ce-i, domnule Schulmeister, ați venit să ne ajutați?“ i-a strigat vesel una dintre colhoznice, scăpărând un zâmbet pe sub cozorocul șepcii. „Sau mâna dumneavoastră nu știe decât să arate cu rigla?“
A scris o poveste despre un fierar care făurea pluguri și potcoave stând în apă până la brâu – și după câteva zile în Gnadental s-a întors dintr-o rătăcire de mulți ani familia fierarului Benz, pe care-l credeau de mult pierit undeva printre buruienile preriei americane sau prin junglele Amazonului. Și venea familia Benz nu pe jos, prin stepă, cum se întorseseră toți ceilalți, ci pe apă, într-o barcă.
A scris despre doi nisetri care veneau în vizită în fiecare zi la doi pustnici, și în plasele pescarilor locului au intrat deodată niște pești de dimensiuni nemaiauzite: aveau capul cât al unui cal, iar solzii cât palma de copil.
A scris despre piticii care lucrau aurul chiar sub câmpurile de grâu, astfel că o parte din aurul acela țâșnea din pământ și se transforma în grâu și secară – și spicele de pe câmpurile gnadentalienilor au căpătat o culoare aurie, ca niciodată, promițând o recoltă nemaivăzută. Bach s-a gândit chiar să verifice dacă nu cumva apăruseră pe câmpurile din Gnadental pitici adevărați, așa că odată a venit pe malul stâng noaptea, cu o lopată și un felinar, dar a fost izgonit de o patrulă de pionieri care păzea recoltele de hoți și răufăcători.
Nu, la început nici el n-a vrut să creadă. Nu putea creionul lui – scurt, cu capătul ros în nopțile de veghe – să aibă o asemenea putere. Firește, Bach observase și înainte că viața din Gnadental se revigorase parțial: casele reparate și zugrăvite cu grijă păreau mai vesele, câmpurile și livezile îngrijite erau verzi ca în trecut, iar chipurile locuitorilor se rotunjiseră și deveniseră rumene (până și rotunjimile veștejite ale lui Emmy Pepenoasa căpătaseră o forță elastică, făgăduind o bună recoltă de bostani). Colonia se umpluse iar de cântece (chiar dacă astăzi erau printre ele și multe noi, revoluționare) și de chiote vesele de copii (chiar dacă acum copiii nu mai strigau „E-he-heeei, vin kârgâzii!“, ci „Tot înainte!“ și „Trăiască…!“), turme de capre și oi alergau din nou prin stepă (chiar dacă acum se spunea că erau ale colhozului), răgeau cămile și nechezau iepe (nu în curțile coloniștilor, ca odinioară, ci în țarcurile fermelor de animale), băteau din aripi gâște și rațe în cuibare de păsări obștești. Nu era de mirare că în tot anul trecut sosiseră în Gnadental oaspeți de peste hotare – delegații de muncitori, profesori și activiști comuniști din Germania – ca să admire succesele înfloritoarei colonii; nu era de mirare că în Republica Germanilor veneau șuvoaie de Reichsdeutschen – meseriași și țărani, muncitori în fabrici și mineri, ingineri și chiar actori veneau din Lumea Veche în tânăra și puternica Rusie Sovietică, ca să se stabilească aici și să capete o patrie nouă; așa că acel an, 1925, Bach l-a numit în sinea lui Anul Oaspeților. Totuși, nu îndrăznea să atribuie toate aceste schimbări acțiunii condeiului său. Acum, observând ceea ce se petrecea în jur, se întreba nedumerit: oare toate acestea sunt creația mâinilor lui? Rezultatul nopților de veghe la lumina lumânării?
Hotărât să rezolve această enigmă nebunească, s-a dus la adunarea sătească (numită acum ședință de colhoz) – să se uite la toți consătenii lui odată, să le asculte discuțiile: ce cred gnadentalienii despre noua viață?
Primul pe care l-a văzut a fost misteriosul toboșar care scăpase nu demult privirilor lui. Stătea la poalele tribunei, era tânăr și subțire la trup, înalt și drept; pe pieptul lui flutura o cravată roșie (mai târziu, Bach a aflat că, având la gât astfel de cravate, copiii se numesc pionieri); bețișoarele din mâinile lungi ale toboșarului scânteiau iute și de aceea părea că se evaporă, iar răpăitul lor era atât de rapid, încât semăna cu un geamăt. În acest răpăit i s-au alăturat și alți pionieri, și mai tineri, și mai subțiri; ei au înconjurat într-un semicerc perfect tribuna la care stăteau vorbitorii emoționați. Și erau acei pionieri exact șapte la număr, ca în povestea recentă a lui Bach despre cei șapte frați plecați din casa părintească.
Mai întâi, au fost acordate diplome de merit artelului meșteșugăresc, constând din trei țesătoare bătrâne: una avea buza de jos mare cât talpa, atârnându-i până la bărbie, de la umezirea întruna a lânei cu salivă; a doua avea o talpă lată, cât o lipie mare, de la atâta apăsat pe pedala roții de tors; a treia – un deget gros, ca un morcov bătrân, de la atâta răsucit firul. Glorioasele truditoare sovietice arătau întocmai cum le descrisese Bach într-una dintre poveștile lui.
Mai departe, a fost ascultat referatul unui activist din Pokrovsk, care în ultimii câțiva ani făcuse o carieră fulminantă, ajungând, dintr-un simplu croitor, adjunctul șefului comitetului de partid (și în acel omuleț viclean Bach l-a recunoscut imediat pe Croitorașul cel Viteaz dintr-o altă poveste de-ale lui).
Către sfârșit, a fost sever criticat de colectiv un lucrător neglijent de la ferma de păsări, prin bunăvoința căruia colhozul pierduse câteva gâște; vorbitorii chiar l-au dojenit pe nătăfleț, numindu-l în față Hans cel Prost.
Nu putea fi nici o îndoială: ceea ce era scris se înfăptuia. Tot ce trasa creionul lui Bach pe hârtia proastă, fibroasă se petrecea în Gnadental. Uneori, se împletea direct în realitate, alteori doar se oglindea pentru o clipă în ea – dar se petrecea negreșit, nesmintit. Și viața prezenta noi și noi dovezi.
Era de ajuns ca Bach să compună legenda despre vișinele fermecate, ocrotite printr-o vrajă de viermi și secetă, că vișinii din livezile Gnadentalului se încovoiau de abundența și greutatea fructelor, și fiecare vișină era mare cât un măr bun.
Era de ajuns să scrie despre un vrej de fasole care se înălța până la cer, și grădinile de zarzavat din Gnadental explodau într-o răscoală bruscă a legumelor: mazărea turcească și castravetele persan, susanul, napul, crușățeaua și inul, lintea, floarea-soarelui și frunzele de cartof – toate țâșneau din pământ cu o forță uimitoare, amenințând nu numai să crească mari cât pomii, ci într-adevăr să atingă norii.
Era de ajuns să povestească despre o comoară de pietre prețioase a unor tâlhari găsită de un om sărac, și bostănăriile dădeau pe dinafară de fructe: trupurile uriașe de smarald ale harbujilor se umflau, plesnind în căldură și dezvăluindu-și miezul de rubin; îngrămădindu-se unii peste alții, pepenii galbeni străluceau orbitor în soare, amintind în același timp și de niște topaze imense, și de niște pepite de aur neprelucrat…
Acest an uluitor, 1926, putea fi numit numai Anul Recoltei Nemaivăzute – nicicum altfel.[1] Așa l-a și numit Bach.
O, și ce an a fost! Pământul dădea rod cu mărinimie, ca niciodată. Dădeau rod oile și iepele, vacile și caprele. Dădeau rod femeile. Plesnea coaja de ou dând drumul în lume la pui și boboci de rață fără număr. Boabele grânelor pocneau zgomotos pe câmpuri, scoțând la lumină spice verzi. Laptele umfla țâțele – de femei, de cămile, de scroafe – și curgea pe pământ, îngrășându-l. Pământul clocotea de lăstari și le hrănea pe mame, care-și umpleau iar piepturile și ugerele de lapte gras. Acest lapte alb curgea în separatoare, transformându-se în munți de unt și râuri de smântână. Turme de oi albe curgeau prin lunci spre abatoarele colhozului, pentru a deveni carne și lână. Găini, gâște, curcani albi curgeau într-un șuvoi nesfârșit în curțile fermelor de păsări. Străluceau albe halatele îngrijitoarelor de la creșă și ale surorilor medicale, zâmbetele zootehniștilor și ale tractoriștilor, ale agronomilor și ale lăptăreselor, zâmbetele tuturor coloniștilor. Iar mâinile lor întinse – sute și sute de mâini – fluturau coase și seceri, loveau cu lopețile și topoarele, se ridicau votând la adunări: Da! Da! Da! Și vântul șuiera prin păpușoi: Da! Și ploaia răsuna pe iarba elastică: Da! Și, aprobând, repeta Volga – cu fiecare val care se izbea de țărm: Da! Da! Da!…
Nimeni – nici vorbărețul Hoffmann, nici rotofeiul Dietrich, nici alți săteni –, nimeni nu cunoștea adevărata pricină a acestor roade bogate. Și nimeni nu știa cât îl costa pe Bach această vară fierbinte. Cum și-a dat seama că rândurile scrise de el pot acționa asupra vieții reale, a început să scrie cu o ardoare fără precedent, uneori și câte două povești pe noapte. Căuta în memorie tot ce era mai bogat, mai copt, mai plin de rod și transpunea pe hârtie: uriași pășteau turme nesfârșite de oi, purtau pe umeri hambare cu grâne, măcinau munți de făină; diavoli construiau noaptea poduri și baraje, făceau plugurile să are fără cai și le dezvăluiau țăranilor tainele secerișului viitor; pomii se încărcau de fructe din care dacă gustau, norocoșii puteau cunoaște nemurirea…
În iunie, când soarele ardea deosebit de puternic, Bach a scris despre giganți, voinici, cositori neobosiți – și gnadentalienii au reușit să termine cositul înainte ca arșița să pârjolească stepa. În iulie, când pământul a rămas prea multă vreme uscat și au început să-l acopere mici crăpături, a scris despre ploi, râuri și împărății de sub ape – curând a început să plouă. În august, când ploile acelea au inundat pământul și amenințau să distrugă recolta, a scris despre foc și aur – ploile s-au oprit și soarele a început să strălucească iar deasupra coloniei.
Nimic nu lăsa Bach la voia întâmplării. Știa că fiecare frază, fiecare comparație și fiecare întorsătură a poveștii avea să se înfăptuiască. De aceea, scria grijuliu, alegându-și cuvintele cu trudă și căutând cele mai răsunătoare epitete, cele mai vii metafore. Spicele de grâu din poveștile lui nu „se îngălbeneau“ pur și simplu, ci „erau turnate cu aur strălucitor – atât de abundent și de generos, că aurul ăsta nu-i stătea în puteri nici celui mai puternic om de pe pământ să-l ridice“; merele nu „se înroșeau“ pur și simplu, ci „se îmbujorau și se umpleau de miere, nici nu le atingeai bine, că plesneau!“; crapii și cegile nu „se pescuiau“, ci „intrau în plase în bancuri puternice, de parcă Volga n-ar fi fost un fluviu, ci un adevărat ocean“; găinile nu „ouau“, ci „depuneau ouă ca peștele icre“; puii nu „ieșeau din găoace “, ci „se iveau din ouă cu sutele și miile“; cartofii nu „creșteau“, ci „se dospeau în tuberculi uriași“; floarea-soarelui „se unduia, mare cât roata carului“; până și porumbul simplu și cu gust făinos de pe Volga nu „se cocea“, ci „devenea de un galben orbitor, luminând toate câmpurile din jur, de parcă ar fi avut un bec electric în fiecare știulete“.
Bach nu cruța hârtia. Nu-și cruța timpul și forțele. Nu se cruța nici pe sine. A obosit atât de tare în vara aceea, de parcă ar fi muncit singur fiecare arșin din pământul Gndentalului și fiecare coțișor de livadă, ar fi mers singur la pășune cu fiecare turmă și ar fi scos singur din Volga fiecare năvod. În Gnadental se ducea zilnic: nici nu termina bine un text nou, că se și repezea peste Volga să vadă dacă au răsărit grâul și secara, floarea-soarelui și porumbul; să se convingă de prospețimea fânului cosit, să cerceteze creșterea în greutate a animalelor tinere de la fermă, să evalueze producția de ouă a găinilor și cantitatea de pește pescuit.
Hoffmann, mirat de zelul lui neașteptat, nu făcea decât să râdă și să scrie recipise: pentru castraveți și napi, mazăre și gulii, varză și ovăz. Pe Bach nu-l atingea câtuși de puțin râsul acela: Hoffmann, suflet naiv, nu înțelegea de cine râde. Era important să nu-și dea seama. Bach se uita la titlurile din Wolga Kurier și simțea cum i se încălzește pieptul și în gât îi urcă o senzație puternică și emoționantă: toată această recoltă uriașă, tot acest rod generos, succesele lucrătorilor din arteluri și ale tânărului colhoz din Gnadental, toată această viață nouă și bogată erau scrise de el nu pentru Hoffmann și gnadentalieni, ci numai și numai pentru Anntche – ea va trăi această nouă viață, când Bach nu va mai fi. Această lume creată prin strădaniile lui – rodnică, sătulă și de aceea bună – era gata să i-o lase ei moștenire după dispariția lui.
Hoffmann însă credea, pesemne, că schimbările din Gnadental sunt urmarea eforturilor sale. Mergea de colo-colo prin colonie și prin împrejurimi cu un chip atât de însuflețit, de-ai fi zis că numai la strigătele și fluturările lui din mâini se înfăptuia această viață minunată. Uneori îi amintea lui Bach de o furnică nebună, obsedată de ideea de a construi: în doi ani, sub conducerea lui Hoffmann fuseseră ridicate, reparate și refăcute pentru nevoile traiului socialist un număr fără precedent de construcții.
Casa de lectură. Clubul (cu secții: politică, militară, agrară și chiar culturală, unde erau astrolabi, un ochean și un gramofon vechi cu o duzină de discuri – moștenirea de mult dispărutului morar Wagner). Școala, grădinița, creșa (peste tot, propagandă, portrete ale conducătorilor, o tablă roșie și una neagră cu rapoarte despre recolte). Un hotel pentru numeroșii vizitatori (cu camere separate pentru oaspeții de rang foarte înalt și delegațiile străine). Un cămin pentru străinii care se stabileau definitiv în Gnadental (din aceștia erau nici mai mult, nici mai puțin de două sute de oameni). Un dispensar. Direcția colhozului. O stație de mașini-tractoare (înăuntru – același vechi Fordson și cinci „Pitici“ noi). Ferma de animale, ferma de păsări, magazia de unelte agricole. Grajduri cu cai și cotețe de porci obștești. Casa colhoznicului, casa pescarului. Trei rulote pentru cosași și semănători. Două – pentru îngrijitorii de păsări ambulanți.
Probabil că numai biserica de piatră rămăsese până acum neadaptată pentru scopuri practice. Tânărul activist Dürer, comandantul pionierilor din Gnadental, a propus să fie făcută depozit sau grajd, dar sufletul fin al lui Hoffmann s-a împotrivit acestei idei, corectă în esență, chiar dacă oarecum barbară. Nu, pentru impunătoarea clădire a bisericii Hoffmann a găsit o altă utilizare. „Casă de copii!“ – i-a strigat el însuflețit lui Bach străbătut de o revelație, în timp ce dădeau ocol sovietului sătesc. „Nu una oarecare, ci uriașă, cu o sută de paturi! Să se numească Internaționala a Treia![2] Să-i adunăm pe toți copiii orfani de pe malul Volgăi și să-i aducem aici, la noi!“ Acest vis nu era însă menit să se împlinească: biserica nu avea încălzire și iarna era de-a dreptul înghețată. Iar să construiască o clădire separată pentru orfelinat i-a interzis Comitetul Regional – exista deja unul în Pokrovsk.
Hoffmann lua parte la fiecare construcție și la fiecare reparație. Striga la fiecare constructor („Cum pui cărămizile, iudă?! Așază-le mai zdravăn, mai frumos, mai minunat!“), la fiecare tâmplar („Strâmba-ți-s-ar mutra ca pervazul ăsta! Ce-nseamnă asta, «găinile n-o să-și dea seama»?! Poate că pentru găini o fi totuna, dar să strici imaginea cotețelor sovietice cu o treabă de mântuială nu-ți permit!“). Striga la pictorul Fromm („De ce pe panourile propagandistice cravatele pionierilor sunt ruginii ca un morcov stricat? Ca focul trebuie să ardă – să te doară ochii când le privești!“). Striga la președintele Dietrich („La dracu’ cu târgul vostru de duminică! Noi trebuie să deschidem creșe, nu să vindem pătrunjel! Toate muierile – la muncă patriotică! Dacă văd pe cineva în piață cu marfă, i-o confisc personal și o dau la pionieri!“).
Gnadentalienii se obișnuiau treptat cu ciudățeniile conducerii de partid: „Or fi niște aiureli, dar foloasele sunt mai multe decât daunele.“ Și numai Bach știa: ce valoare ar fi avut toate aceste noi bârne, acoperișuri, ziduri de chirpici fără o recoltă bogată și fără bucuria celor care strângeau această recoltă, fără credințele și dorințele lor? Nici o valoare n-ar fi avut – ar fi rămas pustii, cum erau cu un an-doi în urmă. Pentru că ceea ce construia Hoffmann era mort. Iar Bach îi insufla viață.
Uneori, lui Bach i se părea că Hoffmann își dă seama de poziția lui secundară, altfel de ce ar fi așteptat cu atâta nerăbdare noi povești? Le critica, bombănea că mesajul ideologic nu e destul de marcat, amenința că începe să scrie el însuși – și, de fiecare dată, îi smulgea cu sete foile și își trecea grăbit ochii peste rânduri, de parcă ar fi înghițit textul. Mai târziu, când povestea apărea în ziar, o decupa și o lipea cu grijă într-un registru mare, care se umflase zdravăn în doi ani (pe primele pagini erau paginile îngălbenite cu primele însemnări etnografice scrise de mâna lui Bach, iar pe următoarele, decupaje din rubrica „Noul nostru folclor“).
La indicația lui Hoffmann, poveștile din registru erau citite cu voce tare – „pentru asigurarea divertismentului cultural al lucrătorilor de la colhoz“ – în cadrul ședințelor săptămânale de la casa de lectură, înainte de serile dansante pentru tineret, și noaptea, la cosit sau la strânsul recoltei. Poveștile erau citite „pentru educația corectă a tinerei generații“ – la grădiniță și la școală; textele erau folosite la dictări și expuneri, ca material pentru serbările copiilor și spectacolele pionierilor la clubul local. Erau principalul material de propagandă politică: artistul Fromm picta zelos subiectele preferate („Comunist ucigând ultimul diavol de pe pământul sovietic“, „Pitici intrând în rândurile pionierilor“, „Uriași ajutându-i pe colhoznici să adune recolta“, „Pionieri judecând cotoroanța din pădure“) pe cufere, pe polițele pentru veselă, pe ramele ce încadrau portretele conducătorilor comuniști, pe panouri, comode, căsuțe pentru păsări, pantofare – și era încărcat de comenzi și din coloniile învecinate, luate cu jumătate de an în avans.
Poveștile lui Bach se citeau și în creșele din Gnadental. Acestea fuseseră deschise nu demult în fostul „palat“ al morarului Wagner, ca sătenii să poată merge la muncile câmpului. Casa a fost renovată de întreaga colonie prin muncă patriotică (gurile rele spuneau că Hoffmann instituise munca patriotică în alt scop – ca să-i îndepărteze pe gnadentalieni de la slujbele bisericești secrete pe care, după câte se zvonea, pastorul Händel le ținea ba la el acasă, ba prin locuințele unor simpatizanți inconștienți, ba chiar și în cimitirul local). Oricum ar fi fost, „palatul“ cândva în ruine strălucea iar cu pereții zugrăviți într-un galben viu și cu țiglele roșcate, iar florile din fier forjat care-i înconjurau pridvorul scânteiau ca argintul. Și camerele au fost împodobite din nou cu statuete de ipsos – de data asta, nu fete și băieți aproape dezbrăcați, în poziții languroase, ci copii de-o șchioapă cu cravate de pionier la gât (fuseseră modelate de curând la fabrica de veselă din Marxstadtul învecinat).
Comandantul de pionieri Dürer socotea că într-o clădire atât de somptuoasă ar fi trebuit să se afle o instituție mult mai serioasă decât o creșă – o bibliotecă, un muzeu sau, în cel mai rău caz, un club. Hoffmann însă a ținut-o pe a lui: „Ce poate fi mai serios decât educarea copiilor sovietici? Mai ales că vor fi cu fiecare an tot mai mulți copii în Gnadental! Pentru ei ne dăm și viața, darămite o casă oarecare!“ În aceeași zi, în „palat“ au fost aduse douăzeci de pătuțuri pentru copii, meșterite de tâmplarii locului și pictate de Fromm; pe pereți, au fost atârnate panouri de lemn create de același Fromm, cu scene din povești și nenumărate fotografii-portret ale unor adulți cunoscuți, de la Karl Marx și Friedrich Engels la Karl Liebknecht și Rosa Luxemburg; iar Hoffmann a trecut personal pe la toate casele din Gnadental, pentru a promova copilăria fericită în creșă.
Douăzeci de îngerași blonzi și murdărei, între unu și trei ani, stăteau acum în pridvorul cu gard de fier forjat și își agitau mânuțele dolofane spre mamele care plecau la câmp. Bach vedea deseori acest tablou când se ducea la sovietul sătesc, la Hoffmann. Mai târziu, când mergea înapoi, spre Volga, trecea din nou pe lângă casa Wagner și îi vedea pe copii jucându-se cu îngrijitoarele sau ascultând povești. Poveștile lui.
[1] În 1926, în Uniunea Sovietică a fost strânsă o recoltă de grâne record pentru întreaga perioadă postrevoluționară. Recolta a fost bogată și în Republica Germanilor (n. a.).
[2] Internaționala a Treia a fost o organizație mondială care unea partidele comuniste din diferite țări; a existat din 1919 până în 1943 (n. a.).
