Mircea Dan Duță, Traducerea literaturii stimulează creativitatea

0
374

A explica de ce traducem este probabil la fel de dificil ca și a explica de ce scriem. Și probabil că în totalitate sinceri am fi numai dacă am debita banalități de genul „Scriu / traduc, fiindcă nu pot să nu scriu / să nu traduc”. În niciun caz nu ne plac locurile comune, dar nici să facem rabat la sinceritate n-am vrea, astfel încât vom fi nevoiți să abordăm restul materialului ca pe un provocator, dar riscant balet (mai degrabă, rock-and-roll) pe o gheață extrem de subțire.

Mircea Dan Duță © foto Peter Sragher
Mircea Dan Duță © foto Peter Sragher

În principiu, tentația de a traduce are la bază stimuli de mai multe genuri și origini și de intensitate diferită:

„dă bine” să trecem pe primul loc dorința de a promova o anumită literatură / cultură sau un anumit autor / o anumită carte în mediul cultural de unde provenim; este, desigur, un aspect important și care are toate datele pentru a ne pune serios la treabă în acest sens, dar, având în vedere că am declarat solemn mai sus că nu vrem să abdicăm de la capitolul sinceritate, vom mărturisi deschis că, pentru noi, acest stimul se află de-abia pe locul al doilea sau al treilea; or ever – în niciun caz pe primul;

pe primul loc, din punctul nostru de vedere, se află ceea ce reprezintă probabil pentru oricine – dacă e să fie sincer până la capăt – stimulul primordial în activitatea de traducere: dorința de a vedea un anumit text / o anumită operă transpus(ă) în limba-țintă pe care ne-o alegem; este o provocare minunată, dar, în același timp, înșelătoare și, într-o oarecare măsură, riscantă, întrucât, vrând-nevrând și zică cine ce-o zice, ascunde în ea și o incitare de tip auctorial: traducem cu cea mai mare plăcere operele pe care ne-am fi dorit să le fi scris noi într-o altă limbă; trăim (ne amăgim?) un pic cu visul (iluzia?) că, traducând literat, vom deveni puțin coautori (în ceea ce privește limba-țintă, desigur) ai respectivei opere; ni se va reproșa (și pe bună dreptate, probabil) că am căzut chiar noi (și nu numai o dată) în cursa mai înainte descrisă

Traducând literatură, vom deveni puțin coautori

– și nu ne vom aroga ipocrizia de a nega acest lucru: da, este un sentiment ce nu se poate asemăna cu nimic altceva – să exprimi în limba română ceea ce au spus un Borkovec, un Fridrich, un Hruška, un Míka, o Fischerová sau o Šťastná în cehă, un Leikert, un Richter, un Ondrejička, un Markovi, o Gluštíková sau o Straková în slovacă, o Hana Samson, o Barbara Klicka, un Enormi Stationis sau un Dawid Mateusz în polonă, dar și să exprimi în cehă ceea ce au scris un Dinu Flămând, Peter Sragher, Radu Ruba, Adrian Suciu, Nicolae Spătaru, Dumitru Crudu sau o Denisa Duran, Violeta Anciu ori Simina Popescu în română – nu fie nimănui cu mirare, retroversiunea reprezintă adesea o provocare chiar mai intensă decât „simpla” traducere în limba maternă; (suntem conștienți că ni s-ar putea reproșa aici o urmă de ipocrizie, având în vedere că ne-am ales drept limbă de expresie, așa cum se știe, ceha, dar nici nu trebuie să confundăm limba de expresie cu limba maternă: în ciuda a orice, traducem mai mult din cehă în română decât din română în cehă); despre provocarea de a căuta echivalente la nivel lexical, frazeologic, idiomatic sau semantic am mai scris adesea și nu vom mai insista aici; am abordat dintr-o perspectivă diversă, de-a lungul timpului, și provocarea de a identifica în limba-țintă un ritm care să avantajeze traducerea într-un mod cât mai apropiat de acela în care ritmul din limba-sursă avantajează originalul, și variantele / modalitățile de a defini sau, la nevoie, de a inventa acest ritm – nu ne vom repeta nici în acest caz, dar nu putem să nu menționăm aceste aspecte printre elementele certe de provocare în cazul în care ne hotărâm să ne apucăm de o traducere; de neglijat nu sunt nici elementele mai mult sau mai puțin metaliterare ale textului original

Provocarea de a identifica în limba-țintă un ritm care să avantajeze traducerea

(aspecte grafice, aliterație, rime exterioare sau interioare, elemente fonetice, aluzii semantice etc.), ele reprezentând adesea unele dintre cele mai dificile probe pentru traducător și pentru fantezia lui, adesea obligată să improvizeze în limba-țintă aspecte care să amintească în anumite feluri (care trebuie adesea inventate și ele) de ceea ce am numit mai sus elementele metaliterare și / sau (dar nu întotdeauna sau neapărat) experimentale din original;

sperăm să nu fim considerați drept lipsiți de modestie sau acuzați de tentative de a aborda poziții de mimoză dacă vom declara că, pentru traducător, gloria sau dorința de a deveni celebru nu pot reprezenta stimuli specifici, și aceasta pentru simplul motiv că nici gloria, nici celebritatea nu-i sunt hărăzite: de cele mai multe ori, numele traducătorului apare cu litere mici, undeva pe a doua sau a treia pagină, și sunt foarte puține editurile (nu numai) românești care s-au arătat dispuse să-și asume „riscul” – strategic, grafic sau de producție – de a menționa numele tălmăcitorului direct pe coperta întâi; pe scurt, traducătorul trebuie să fie conștient că, dacă-și face treaba bine, ar avea ceva șanse de a contribui în mod real la promovarea respectivului autor sau a respectivei culturi în peisajul cultural al limbii-țintă, dar că foarte rar se va gândi cineva să-l menționeze măcar în acest context; (în cel mai bun caz, îi pot scrie confrații traducători din aceeași limbă o recenzie în care îi scot în evidență eventualele erori – reale sau fabricate – de tălmăcire); așadar, oricât de cunoscut ar fi autorul care ne este drag și pe care ni-l alegem spre traducere, trebuie să ne iasă din cap că prin această inițiativă vom croșeta în vreun fel la propria noastră glorie. Să fim mulțumiți dacă traducerea în sine are succes și dacă autorul ales se vinde, caz în care felicitările le vor primi, în primul rând, el și, în al doilea, editura;

last but not least: Karel Čapek îl definea la un moment dat pe criticul literar drept „cel care îi spune autorului cum ar scrie el, dacă ar fi în stare”; parafrazând opinii asemănătoare venite din partea unor „prieteni” ai meseriei noastre (dacă îi / respectiv o putem numi astfel), am putea pretinde că traducătorul traduce și fiindcă și-ar dori să scrie, dar, de obicei, nu poate, nu este în stare, nu are talent etc. – și atunci încearcă măcar să „imite” (a se citi transpune) în altă limbă ceea ce a spus altcineva în original, spre a-și atribui măcar o urmă / imitație de „glorie auctorială”; nu suntem câtuși de puțin de acord cu afirmații de acest tip, dar nici nu putem nega că le-am fi auzit – și încă mai des decât ne-am fi dorit și decât ar fi fost cazul; repetăm că în niciun caz nu subscriem la ele, și totuși un aspect conex acestui subiect trebuie subliniat: activitatea de traducere literară stimulează cu siguranță creativitatea și nu sunt puțini traducătorii (și, trebuie spus, în general cei mai buni dintre ei) care, în urma traducerii unuia sau a mai mulți autori preferați, aleg să-și încerce ei înșiși condeiul în domeniul poeziei, al prozei sau al dramaturgiei; iar rezultatele sunt adesea remarcabile.

Lasă un răspuns