Adam Zagajewski, Spróbuj opiewać okaleczony świat / Încearcă să cânți lumea schilodită

0
617

Revista de traduceri literare vă oferă o nouă avanpremieră editorială din poezia polonă contemporană: antologia operei poetice a lui Adam Zagajewski,* în curs de apariție la Editura Eikon.

Traducerea versurilor este semnată de către Constantin Geambașu (căruia i se datorează, de asemenea, selecția textelor și îngrijirea ediției) și Marina Ilie, volumul fiind însoțit de o prefață a prof. dr. Joanna Dembińska-Pawelec (Universitatea Sileziană din Katowice). ”Revista de traduceri literare” a publicat, cu câteva luni în urmă, poezii ale Weronikăi Lewandowska (https://www.fitralit.ro/19-08-2018-weronika-m-lewandowska-ma-port-in-buzunare/) și ale lui Dawid Mateusz (https://www.fitralit.ro/31-10-2018-david-mateusz-en-strach-ktory-nosze-w-kieszeni-frica-pe-care-o-port-in-buzunare/ și https://www.fitralit.ro/31-10-2018-despre-farmecul-discret-al-intraductibilului/), atât poeta cât și poetul din Polonia provenind dintr-o generație mai tânără și fiind traduși de către Dan Mircea Duță. Acum, venim să completăm peisajul poeziei polone contemporane cu un scriitor din generația celor care au debutat în anii șaizeci ai secolului trecut într-un amplu volum de poezie care va apărea curând. (Fitralit)

1. Ce semnificație are acest text / autor în lista dumneavoastră de traduceri?

Această antologie de autor are o semnificație aparte în activitatea mea de până acum, având în vedere că m-am apropiat treptat, cu fascinație, dar și cu multă prudență de actul traducerii în general, de cel al traducerii de poezie în particular. În mod concret, acest volum reprezintă a doua încercare (finalizată printr-o apariție editorială) de a transpune versuri polone în limba română, la propunerea domnului prof. univ. Constantin Geambașu de a prelua traducerea a douăzeci și cinci de poezii din ultimele cicluri de poezii semnate de Adam Zagajewski, respectiv Pragnienie („Dorință”), Powrót („Reîntoarcerea”), Anteny („Antene”) și Niewidzialna ręka („Mâna invizibilă”). Am beneficiat, în felul acesta, de îndrumare și de un ajutor substanțial din partea Domniei Sale în soluționarea unor probleme de echivalență interlingvistică, transpunere a particularităților structurale și estetice ale originalului sau de gestionare a relațiilor de sinonimie. Satisfacția traducerii și a lecturii aprofundate a fost cu atât mai mare cu cât l-am regăsit în poezia lui Zagajewski pe poetul meu de suflet, Iosif Brodski (despre care am publicat un studiu monografic − Iosif Brodski. Avataruri ale eului, Editura Universității din București, 2014), de această dată poetul rus dezvăluindu-și individualitatea nu prin propria operă, ci ca artist al cuvântului „înveșnicit prin cuvânt” de către un mare poet polonez contemporan (în poezii precum Tema: Brodski sau Dimineață la Vicenza, scrisă în memoria sa și a regizorului polonez Krzysztof Kieślowski, ambii decedați în 1996). De altfel, Iosif Brodski afirmase − cu trimitere la poezia lui Adam Zagajewski − că „rareori se întâmplă ca muza poeziei să vorbească atât de clar și cu atâta însuflețire ca în cazul lui Zagajewski. Rareori am întâlnit un dialog atât de intens între Euterpe și Clio”.

Traducere și comentarii de Marina Ilie

2. Pe o scară de la 1 la 10, ce grad de dificultate credeți ca are textul de față?

9/10

3. Cu ce dificultăți v-ați confruntat în timpul traducerii? Vă rugăm să dați exemple de situații, cu texte în original și în traducere.

O trăsătură comună a textelor poetice zagajewskiene este versul liber, proiectat în forme ample, în fraze prolifice, cu o sintaxă complexă, ce aglutinează elemente lexicale eterogene (nume proprii, denumiri și locuri, titluri și citate din literatura universală, parafraze, aluzii livrești), unele dintre ele fiind derivate sau preluate direct din fondul lingvistic internațional provenit din culturile greacă, latină, italiană, franceză sau japoneză: epitalamium, Narkissos, praxis, silentium, vita activa, vita contemplativa, trecento, (teatrul) kabuki etc. Or, cel puțin din acest punct de vedere, traducerea este considerabil înlesnită. Cu toate acestea, fiecare poezie vine cu propriile dificultăți de transpunere, așa cum reiese din următoarele exemple.

În poezia Vita contemplativa, incipitul „Może to już wrzesień” („Poatedeja e septembrie”) este proiectat, prin cele două adverbe, în zona probabilității, a unei întinderi temporale incerte, care permite sesizarea potențialului sugestiv al acestuia: o stare atmosferică (și lăuntrică) proprie începutului de toamnă. Astfel, în formula introductivă a versiunii românești am optat pentru exprimarea aceleiași semnificații prin mijloace diferite („Vreme de septembrie”), în acord cu fluxul evocării din următoarele secvențe. Tot aici, afirmația „Oto czym jest” („Iată ce este”) − cu privire la ceea ce reprezintă o viață dedicată reflecției, inclusiv aria de manifestare a unui asemenea mod de viață − este reluată de cinci ori, fiind urmată în penultimul vers de constatarea „Czym jest, nie wiemy” (Ce este, nu știm”). Această remarcă din finalul poeziei accentuează ideea că, deși subiectului poetic a luat cunoștință prin intermediul observațiilor personale de ceea ce presupune felul de a trăi în meditație, în simpla contemplare a vieții, el nu are experiența plenară a acestui tip de existență. Prin urmare, la nivelul traducerii, nu a fost urmărită echivalența textuală a structurilor sintactice menționate, ci situația comunicațională, renunțând la invariantul de conținut „Iată ce este” în favoarea structurii conotative concordante „Iată ce înseamnă. Nu știm ce este” („Oto czym jest. Czym jest, nie wiemy”).

O situație în care nu a fost respectată echivalența formală dintre cele două texte este prezentă în prima strofă din poezia Blake: „i spotykał Boga Ojca na schodach/ skromnego domu i światłość w brudnym zaułku” („și dădea, pe scările locuinței sale modeste,/ de Dumnezeu Tatăl sau de o strălucire pe o stradelă murdară”), unde există o asimetrie de ordin sintactic între traducere și original.

Verbul „przyciskać” poate fi redat în română prin „a apăsa”, „a presa”, „a strânge”. Evident, și alte echivalente ar fi posibile, însă pentru a se adapta contextului din poezia Viforniță, i s-a dat corespondentul „se izbea”: „Na ulicy szalała zawieja,/ wiatr przyciskał do murów/ swoją siną twarz” („Afară își făcea de cap vifornița,/ vântul se izbea de ziduri/ cu fața lui vineție”).

Poezia Mă uit la o fotografie conține cel puțin două situații discutabile în privința transpunerii din limba polonă. Versurile „moja babcia znowu idzie do Brzuchowic niosąc/ tort na wyciągniętych ramionach i one nie mdleją” prezintă o imagine cât se poate de precisă: bunica merge în localitatea Brzuchowice, ducând un tort „pe brațele-i întinse”, cu pricepere, fără ca acest fapt să-i provoace o stare de istovire. Verbul „mdleć” („a leșina, a-și pierde cunoștința”), precedat de negație și utilizat la persoana a III-a plural referitor la brațele bătrânei, subliniază tocmai absența epuizării, o anumită energie în ciuda unui efort prelungit. Pentru termenul în discuție, dar și din punct de vedere stilistic, am recurs la formularea „bunica iarăși merge la Brzuchowice ținând/ un tort în brațe, iar brațele nu-i slăbesc”. În același text poetic, determinantul „twarzowy” („rafinat, cu gust, potrivit”etc.) din versul „okrutny Wermacht w twarzowych mundurach” („Wermacht-ul atroce în uniforme bine turnate”) figurează în asocierea cu o îmbrăcăminte-tip prezentabilă, caracterizată prin frumusețea liniei și croiala impunătoare, drept care s-a optat pentru echivalentul stilistic „bine turnat”.

În versul „Wróć myślą do koncertu, kiedy wybuchła muzyka” („Du-te înapoi cu gândul la concert, când muzica a pornit deodată”), verbul de aspect imperfectiv „wybuchać” pune problema opțiunii, în română, fie pentru „a exploda”, fie pentru „a izbucni”, din care numai primul are valoarea unui plerem și, tocmai de aceea, a rămas ca opțiune finală cel de-al doilea termen, asociat cu un segment de expresie adecvat în limba-țintă: „a se dezlănțui, a porni brusc și cu putere” (Încearcă să cânți lumea schilodită).

Natalia Matei, În ilegalitate, 1960, aquatint 34x45 cm, courtesy Năsui Collection
Natalia Matei, În ilegalitate, 1960, aquatint 34×45 cm, courtesy Năsui Collection
Vita contemplativaVita contemplativa
Może to już wrzesień. Pijąc kawę bez smaku
w ogródku kawiarni na Museum-Insel,
myślałem o Berlinie, o jego ciemnych wodach.
Oto czarne budowle, które wiele widziały.
Ale w Europie panuje spokój, dyplomaci drzemią,
słońce jest blade, lato umiera spokojnie,
pająki mu tkają lśniący całun, suche liście
platanów piszą wspomnienia z młodości.

Oto czym jest vita contemplativa.
Ciemne mury Pergamonu, wewnątrz białe rzeźby.
Popiersie greckiej piękności. Oto czym jest.
Ołtarz, przed którym nikt się nie modli.
Oto czym jest vita contemplativa.
Narkissos – rzymska kopia greckiego chłopca
na protezach z miedzi (inwalida której wojny?)
Obok kuros z woreczkiem jąder (phallus zniknął).

Jesteśmy chyba na bezludnej wyspie.
Nieśpiesznie, powoli przesuwa się czas.
Błoga bezradność, oto czym jest vita contemplativa.
Chwila bez godziny, jak powiedział poeta.
którego w Lublinie zabiła bomba.
A gdyby znowu w tym czy innym mieście
wybuchła vita activa, co zrobiłaby Artemida
z czwartego stulecia p.n.e.? Narkissos? Hermes?

Pergaminowe twarze patrzą na mnie z zawiścią
– ja się wciąż mogę mylić, one już nie.
Zrównanie dnia z nocą, oto czym jest.
Jawy ze snen, świata i umysłu. Radością.
Uspokojeniem, napięciem uwagi, lewitacją serca.
W czarnych murach tlą się jasne myśli.
Oto czym jest. Czym jest, nie wiemy.
Żyjemy w przepaści. W ciemnych wodach. W blasku.
Vreme de septembrie. În timp ce-mi beam cafeaua fără gust
în grădina cafenelei de pe Museuminsel,
mă gândeam la Berlin, la apele lui întunecate.
Iată clădirile negre care au văzut atât de multe.
Dar în Europa domnește pacea, diplomații picotesc,
soarele e palid, vara moare în liniște,
păianjenii îi țes un giulgiu sclipitor, frunzele uscate
ale platanilor scriu amintirile tinereții.

Iată ce înseamnă vita contemplativa.
Zidurile întunecate ale Pergamonului, în interior statui albe.
Bustul unei frumuseți grecești. Iată ce înseamnă.
Altarul în fața căruia nimeni nu se roagă.
Iată ce înseamnă vita contemplativa.
Narkissos – copia romană a unui tânăr grec
pe proteze de aramă (invalidul cărui război?).
Apoi un kouros cu o pungă de testicule (fără phallus).

Se pare că suntem pe o insulă pustie.
Timpul se mișcă încet, fără grabă.
Neputință euforică, iată ce înseamnă vita contemplativa.
Fericire. „Clipă fără oră”, vorba poetului
răpus de o bombă la Lublin. Asta înseamnă.
Iar dacă în acest oraș sau în altul
ar fi izbucnit vita activa, ce ar fi făcut Artemida
din secolul al IV-lea î.e.n.? Narkissos? Hermes?

Chipuri pergamentoase mă privesc cu invidie
− eu mă mai pot înșela, ele însă nu.
Ziua egală cu noaptea, iată ce înseamnă.
Starea de veghe cu somnul lumii și al spiritului. Bucurie.
Liniștire, încordare a atenției, levitație a inimii.
În ziduri negre mocnesc gânduri luminoase.
Iată ce înseamnă. Nu știm ce este.
Trăim într-un hău. În ape întunecate. În strălucire.
Autoportret w samolocieAutoportret în avion
W klasie ekonomicznejLa clasa economică
Skulony jak embrion,
wtłoczony w ciasny fotel,
próbuję sobie przypomnieć
zapach świeżo skoszonego siana,
kiedy drewniane wozy zjeżdżają
w sierpniu z górskich łąk,
ślizgając się na polnych drogach,
i woźnica krzyczy głośno, tak jak zawsze
krzyczą mężczyźni w chwilach paniki
– już w Iliadzie tak wrzeszczeli,
i nigdy potem nie zamilkli,
ani w czasie wypraw krzyżowych,
ani poźniej, dużo poźniej, blisko nas,
kiedy nikt ich nie słucha.

Jestem zmęczony, myślę o tym, o czym
nie da się myśleć – o ciszy, jaka panuje
w lesie, kiedy zasnęły już ptaki,
o zbliżającym się końcu lata.
Trzymam głowę w dłoniach,
jakbym chciał ją uchronić od zniszczenia.
Widziany z zewnątrz, mogę się zapewne
wydawać nieruchomy, nieomal martwy,
zrezygnowany, godny współczucia.
Ale to nieprawda – jestem wolny,
może nawet szczęśliwy.
Tak, trzymam w dłoniach
moją ciężką głowę,
lecz w niej właśnie rodzi się wiersz.
Ghemuit ca un embrion,
îndesat în fotoliul strâmt,
încerc să-mi amintesc
mirosul de fân proaspăt cosit,
când carele de lemn coboară
în august de pe pășunile de munte,
mergând agale pe drumurile de țară,
iar căruțașul strigă tare, așa cum
strigă mereu bărbații în momente de panică
− încă de la Iliada urlă
și n-au mai amuțit de-atunci
nici în timpul cruciadelor,
nici mai târziu, mult mai încoace, spre vremurile noastre,
când nimeni nu-i ascultă.

Sunt obosit, mă gândesc la ceea ce
nu poate fi gândit − la liniștea care domnește
în pădure, după ce păsările au adormit,
la sfârșitul verii care se apropie.
Îmi sprijin capul în mâini,
de parcă aș vrea să-l apăr de distrugere.
Văzut din exterior, desigur, pot
părea nemișcat, aproape mort,
resemnat, vrednic de compasiune.
Dar nu este așa − sunt liber,
poate chiar fericit.
Da, îmi sprijin în mâini
capul greu,
dar în el tocmai se naște o poezie.
BlakeBlake
Widzę Williama Blake`a, który każdego dnia
znajdował anioły w koronach drzew
i spotykał Boga Ojca na schodach
skromnego domu i światłość w brudnym zaułku −

Blake`a, który umierał
śpiewając radośnie
w zatłoczonym Londynie, mieście
prostytutek, admirałów i cudów,

Williama Blake`a rytownika, który ciężko pracował
i żył w biedzie ale nie w rozpaczy,
i wciąż otrzymywał znaki gorejące
od oceanu i od gwiaździstego nieba,

i nie tracił nadziei ponieważ nadzieja
rodziła się wciąż od nowa jak oddech;
widzę tych, co jak on szli przez szarzejące ulice
w stronę różowej orchidei świtu.
Îl văd pe William Blake, care în fiecare zi
găsea îngeri în coroanele arborilor
și dădea, pe scările locuinței sale modeste,
de Dumnezeu Tatăl sau de o strălucire pe o stradelă murdară −

pe Blake, care se stingea din viață
cântând bine dispus
în Londra aglomerată, orașul
prostituatelor, amiralilor și al miracolelor,

pe William Blake gravorul, care muncea din greu
și trăia în sărăcie, dar nu în deznădejde,
primind mereu sclipiri scânteietoare
dinspre ocean și dinspre cerul plin de stele,

și nu-și pierdea speranța, pentru că speranța
se năștea iar și iar ca respirația;
îi văd pe cei care, aidoma lui, mergeau pe străzile cenușii
în direcția orhideei trandafirii a zorilor.
EpitalamiumEpitalamium
Bez milczenia nie byłoby muzyki.
Życie we dwoje jest zapewne trudniejsze
niż samotna egzystencja −
podobnie żaglowiec na pełnym morzu
z rozpostartymi żaglami jest trudniejszy do okiełznania
niż ten sam statek drzemiący w porcie, ale przecież
to dla wiatru, dla ruchu, buduje się szkunery,
a nie dla próżnowania i beznamiętnej ciszy.

Rozmowa trwająca wiele lat zawiera w sobie
godziny niechęci, niepokoju, nawet nienawiści,
ale także czułość i głębokie porozumienie.
Tylko w małżeństwie miłość i czas,
odwieczni wrogowie, mogą stać się sojusznikami.
Tylko miłość i czas, jeśli się pogodzą,
pozwalają nam zobaczyć drugiego człowieka
w jego tajemniczej, skomplikowanej istocie,
rozwijającej się powoli i pewnie, jak nowe miasto
na równinie lub wśród zielonych wzgórz.

Zaczyna się od jednego tylko dnia, od radości
i ślubowania, od pełnego chwały dnia spotkania,
który jest jak wilgotne ziarno;
potem przychodzą lata próby, pracy,
niekiedy rozpaczy, gwałtownego olśnienia,
szczęścia, i wreszcie wielkie drzewo
o bujnym listowiu wyrasta ponad nami
i rzuca kolosalny cień. Nikną w nim troski.
Fără tăcere n-ar exista muzică.
Viața în doi este cu siguranță mai dificilă
decât o existență solitară −
tot astfel și corabia cu pânzele umflate
este mai greu de cârmuit în largul mării
decât aceeași navă dormitând în port, doar se știe
că pentru vânt, pentru mișcare se construiesc goelete,
nu pentru trândăvie și liniște fără cloclot.

O conversație purtată ani de-a rândul are în sine
momente de reticență, neliniște, chiar ură,
dar și tandrețe, înțelegere profundă.
Doar în căsnicie iubirea și timpul,
dușmani de-o veșnicie, pot deveni aliați.
Doar iubirea și timpul, dacă ajung la înțelegere,
ne permit să-l vedem pe celălalt
în esența lui complicată, tainică,
desfășurându-se încet și sigur, ca un oraș nou
pe câmpie sau printre coline înverzite.

Pornește dintr-o singură zi, de la bucurie
și legământ, de la ziua plină de glorie a întâlnirii,
care e ca sămânța umedă;
apoi vin ani de încercare, de trudă,
uneori de dezamăgire, de străfulgerare,
de fericire și, în cele din urmă, un copac mare
cu coroană bogată crește deasupra noastră
și aruncă o umbră colosală. Dispar în el treptat îngrijorările.
ZawiejaViforniță
Słuchaliśmy długo muzyki −
trochę Bacha, trochę smutnego Schuberta.
Przez moment słuchaliśmy milczenia.
Na ulicy szalała zawieja,
wiatr przyciskał do murów
swoją siną twarz.
Umarli ścigali się na sankach
i rzucali śnieżkami
w nasze okna.
Am ascultat muzică îndelung −
ceva din Bach, ceva din tristul Schubert.
Pentru o clipă am ascultat tăcerea.
Afară își făcea de cap vifornița,
vântul se izbea de ziduri
cu fața lui vineție.
Morții se dădeau cu săniile
și aruncau cu bulgări de zăpadă
în ferestrele noastre.
Spróbuj opiewać okaleczony światÎncearcă să cânți lumea schilodită
Spróbuj opiewać okaleczony świat.
Pamiętaj o długich dniach czerwca
i o poziomkach, kroplach wina rosé.
O pokrzywach, które metodycznie zarastały
opuszczone domostwa wygnanych.
Musisz opiewać okaleczony świat.
Patrzyłeś na eleganckie jachty i okręty;
jeden z nich miał przed sobą długą podróż,
na inny czekała tylko słona nicość.
Widziałeś uchodźców, którzy szli donikąd,
słyszałeś oprawców, którzy radośnie śpiewali.
Powinieneś opiewać okaleczony świat.
Pamiętaj o chwilach, kiedy byliście razem
w białym pokoju i firanka poruszyła się.
Wróć myślą do koncertu, kiedy wybuchła muzyka.
Jesienią zbierałeś żołędzie w parku
a liście wirowały nad bliznami ziemi.
Opiewaj okaleczony świat
i szare piórko, zgubione przez drozda,
i delikatne światło, które błądzi i znika
i powraca.
Încearcă să cânți lumea schilodită.
Amintește-ți de zilele lungi de iunie,
de fragi, de stropii de vin rosé.
De urzicile care împresurau metodic
gospodăriile părăsite ale celor izgoniți.
Trebuie să cânți lumea schilodită.
Ai văzut iahturi elegante și cuirasate;
unul dintre ele avea în față o călătorie lungă,
pe altul îl aștepta doar nimicnicia sărată.
Ai văzut refugiații care se-ndreptau spre nicăieri,
ai auzit zbirii ce cântau cuprinși de bucurie.
Ai datoria să cânți lumea schilodită.
Amintește-ți clipele când stăteați împreună
în camera albă și perdeaua a fluturat.
Du-te înapoi cu gândul la concert, când muzica a pornit deodată.
Toamna adunai ghinde în parc
și frunzele roiau deasupra cicatricilor pământului.
Să cânți lumea schilodită
și pana cenușie rătăcită de un sturz,
și lumina delicată ce se risipește și dispare
și iar apare.
Patrzę na fotografięMă uit la o fotografie
Patrzę na fotografię miasta, w którym się urodziłem,
na jego bujne ogrody i kręte ulice, na wzgórza,
katolickie dachy i na kopuły prawosławnych kościołów,
gdzie w niedzielę śpiewają basy tak potężne,
że okoliczne drzewa chwieją się jakby szalał huragan;
długo patrzę na tę fotografię, nie mogę oderwać od niej wzroku,
i nagle wyobrażam sobie, że oni wszyscy nadal tu żyją,
jakby nic się nie stało, wciąż biegną na wykłady,
czekają na pociąg, jadą niebieskim tramwajem,
z niepokojem patrzą w kalendarz, stają na wadze,
słuchają arii Verdiego i ulubionej operetki,
czytają gazety, które jeszcze są białe,
żyją w pośpiechu, w lęku, wciąż są spóźnieni,
są trochę nieśmiertelni, ale nie mogą o tym wiedzieć,
ktoś zalega z czynszem, ktoś się boi gruźlicy,
nie potrafi dokończyć rozprawy o filozofii Kanta,
nie może zrozumieć, czym są rzeczy same w sobie,
moja babcia znowu idzie do Brzuchowic niosąc
tort na wyciągniętych ramionach i one nie mdleją,
w aptece nieśmiały chłopiec prosi o lek na nieśmiałość,
dziewczyna ogląda swoje małe piersi w lustrze,
mój kuzyn wychodzi do parku zaraz po kąpieli
i nie przeczuwa, że wkrótce dostanie zapalenia płuc,
niekiedy wybucha entuzjazm, w zimie żółte lampy
tworzą krąg bliskości, w lipcu muchy hucznie świętują
wielkie światło lata i nucą mroczne hymny,
zdarzają się pogromy, powstania, deportacje,
okrutny Wermacht w twarzowych mundurach,
nadchodzi podłe NKWD, czerwone gwiazdki
obiecują przyjaźń, lecz są znakiem zdrady,
ale oni tego nie widzą, prawie tego nie widzą,
mają tyle spraw do załatwienia, trzeba
zdobyć węgiel na zimę, znaleźć dobrego lekarza,
rośnie zaległa korespondencja, blaknie brązowy atrament,
w pokoju gra radio, najnowszy nabytek, ale oni
są zmęczeni zwykłym życiem i zwykłym umieraniem,
nie mają na nic czasu, przepraszają za to,
piszą długie listy i lakoniczne kartki pocztowe,
wciąż są spóźnieni, beznadziejnie spóźnieni,
tak jak my, dokładnie tak samo jak my, tak jak ja.
Mă uit la fotografia orașului în care m-am născut,
la grădinile luxuriante și străzile lui întortocheate, la coline,
la acoperișurile catolice și cupolele bisericilor ortodoxe,
unde voci de bas cântă atât de puternic în fiecare duminică,
încât copacii din jur se clatină, de parcă s-ar fi dezlănțuit uraganul;
mă uit îndelung la această fotografie, nu-mi pot lua ochii de la ea
și dintr-odată îmi imaginez că ei încă mai sunt în viață,
ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, se grăbesc și acum la cursuri,
așteaptă trenul, merg cu tramvaiul albastru,
privesc cu neliniște în calendar, se cântăresc,
ascultă o arie de Verdi și opereta preferată,
citesc ziarele încă albe,
trăiesc în grabă, cu frică, sunt mereu în întârziere,
cumva nemuritori, dar nu-și dau seama de asta,
cineva rămâne în urmă cu chiria, cineva se teme de tuberculoză,
nu reușește să ducă la capăt disertația despre filosofia lui Kant,
nu poate să priceapă ce reprezintă lucrurile în sine,
bunica iarăși merge la Brzuchowice ținând
un tort în brațe, iar brațele nu-i slăbesc,
în farmacie un băiat timid cere ceva pentru timiditate,
o fată își privește sânii mici în oglindă,
vărul meu iese în parc imediat după ce face baie
și nu bănuiește că în curând se va îmbolnăvi de pneumonie,
uneori izbucnește entuziasmul, iarna lămpile galbene
creează un cerc al intimității, în iulie muștele celebrează cu pompă
lumina măreață a verii și fredonează imnuri posomorâte,
au loc pogromuri, insurecții, deportări,
Wermacht-ul atroce în uniforme bine turnate,
NKVD-ul ticălos se apropie, steluțele roșii
promit prietenia, dar sunt semne ale trădării,
dar ei nu văd asta, aproape că nu văd asta,
au atâtea lucruri de făcut, trebuie
să facă rost de cărbuni pentru iarnă, să găsească un doctor bun,
corespondența restantă se adună, cerneala cafenie se decolorează,
în cameră se-aude radioul, cea mai nouă achiziție, dar ei
sunt obosiți de viața lor obișnuită și de moartea obișnuită,
nu au timp pentru nimic, se scuză pentru asta,
scriu scrisori lungi și cărți poștale laconice,
sunt într-o întârziere continuă, teribil de întârziați,
așa ca noi, exact ca noi, așa ca mine.
  • Poet, eseist, prozator, traducător, Adam Zagajewski s-a născut la 21 iunie 1945 în orașul Lvov, într-o familie de intelectuali. A absolvit studiile de psihologie și filosofie la Universitatea Iagiellonă din Cracovia. A făcut parte din generația Noului Val din Polonia anilor ’70, când, în urma evenimentelor din martie 1968, s-a prefigurat clar dezacordul dintre politică și realitatea cotidiană. Încă de la prima plachetă de versuri, poetul a manifestat o largă deschidere spre diversitatea și pluridimensionalitatea fenomenelor, surprinzând ipostaze inedite, clar formulate. Lumea poetică a lui Zagajewski poate fi așezată sub semnul istoriei și al metafizicii. În pofida accentelor dramatice și întunecate, din versurile sale străbat predominant lumina și tonalitatea afirmativă în fața vieții. Sensibil la frumusețea lumii și a artei, poetul vede în poezie calea salvării și a reașezării sistemului axiologic. A primit numeroase premii care atestă pe deplin importanța și valoarea atelierului său de creație. Adam Zagajewski face parte dintre cei mai cunoscuți poeți polonezi contemporani, fiind tradus în numeroase limbi. (Joanna Dembińska-Pawelec) În anul 1988, Zagajewski a început să țină în fiecare an un ciclu de cursuri în cadrul programului Creative Writing, mai întâi la Universitatea din Houston (Texas), iar din anul 2007, la Universitatea din Chicago. Din acest moment, viața lui a devenit o perpetuă călătorie între orașe și continente. Cunoscând de copil experiența dezrădăcinării, a exilului, în anii maturității a devenit un călător, care se mută dintr-un loc în altul, atrăgându-l deopotrivă frumusețea și curiozitatea față de lume. Vizitează, așadar, muzee, expoziții, participă la concerte, străbate parcuri și grădini botanice, iar secvențele și impresiile înregistrate se regăsesc în textele sale. Este un călător atent, plimbându-se și reflectând pe străzile din Veneția, New York, Paris, Roma, Houston, Siena, Chartres, Delft, Siracuza, Bogliasco, Camogla, Moissac și multe altele, ce se perindă în lirica sa ca un caleidoscop. (…) Zagajewski readuce în versurile sale lumea produselor spirituale, care, pe urmele lui Karl Popper, pot fi numite cea de-a treia lume. Subiectul poetic intră în contact cu filozofi (Kierkegaard, Nietzsche, Simone Weil), pictori (Rembrandt, van Gogh), compozitori (Mozart, Schubert, Beethoven), rămâne în sfera de influență a operelor de artă (tablouri, muzică).

Lasă un răspuns