Virgil Stanciu: „Traducerea este o meserie care se fură citind”

0
751

Virgil Stanciu s-a născut în 1941, la Blaj. Este traducător și eseist. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității „Babeș–Bolyai” din Cluj. Traduce de patru decenii din limba engleză britanică și americană. Printre scriitorii traduși în limba română: Joseph Conrad, Tobias Smollett, William Styron, Iris Murdoch, David Lodge, Julian Barnes, Ian McEwan. Doina Borgovan a stat de vorbă traducătorul și profesorul Virgil Stanciu.

Doina Borgovan: Domnule profesor, m-am uitat pe site-ul Uniunii Scriitorilor, iar acolo scrie că prima traducere ați făcut-o în anii ’70. Asta înseamnă patru decenii de traduceri. Cum a fost începutul?

Doina Borgovan, jurnalist Radio România
Doina Borgovan, jurnalist Radio România

Virgil Stanciu: Dacă bine îmi amintesc, era în 1977 sau poate în 1978. Prima carte a fost traducerea Povestirilor după Shakespeare de frații Charles și Mary Lamb. N-a fost o traducere inedită în limba română, existau deja altele, printre ele versiunea lui Eugen B. Marian, de exemplu. Dar atunci au dorit ei să publice o ediție mai fățoasă, este un volum elegant, cu ilustrații foarte frumoase și cu literă brună în loc de neagră. Și asta a fost prima mea traducere. De fapt, ca să fiu foarte precis, prima mea traducere a fost din limba franceză. Știam franceza relativ bine pe când eram elev la Liceul „Racoviță“ și am avut o carte de nuvele a lui Arthur Conan Doyle cu Sherlock Holmes și m-am apucat la vremea aceea să traduc din ea. Bineînțeles, traducerea nu a fost publicată, a fost doar un soi de exercițiu – sau un joc de plăcere, mai degrabă.

D. B.: La acea vreme, cochetați cu ideea de a scrie proză, de a deveni scriitor.

V. S.: Mi-am dat seama că nu sunt competitiv. (Râde.) Am scris eu niște nuvele, dintre care unele chiar bunicele, zic și acuma, mi-au fost lăudate și la vremea respectivă. Însă mi-am spus mie: „Fii rezonabil! Ori faci o treabă serioasă, ori te lași.“ Și atunci am găsit calea asta de mijloc, între lectură și predarea literaturii și scris, adică traducerea. Care îmbină, zic eu, cele două activități. Și care îmi dădeau și mie satisfacție.

D. B.: După volumul de Povestiri după Shakeapeare ce a urmat?

V. S.: Am primit o propunere din partea Editurii Univers – care, la acea vreme, era condusă de Romul Munteanu –, un roman de Tobias Smollett, foarte mare, în două volume, în colecția „Clasicii literaturii universale“, The Adventures of Peregrine Pickle. A fost o carte foarte greu de tradus, din cauza stilului înzorzonat, rococo din secolul al XVIII-lea, dar și cu multe insule de plăcere, pentru că Smollett e un satiric nemaipomenit și un romancier sarcastic, care te face adeseori să râzi. Lexicul romanului era destul de dificil, dar, până la urmă, am răzbit cu ajutorul unei ediții rusești pe care am găsit-o la Biblioteca Centrală Universitară.

D. B.: În prezent, internetul face ușoară căutarea corespondentului în limba română a unui cuvânt, dar în acei ani cum procedați?

V. S.: Când nu găseam un cuvânt, după ce-l căutam în toate combinațiile posibile, prin rusă, prin franceză, trebuia să aproximez cât mai bine sensul acelui cuvânt și să mă aventurez dacă era absolut necesar să dau un echivalent. Uneori, mai săream peste câte un cuvânt, dar asta nu se întâmpla foarte des. Nici internetul nu te ajută neapărat foarte tare. Bine, te ajută mai ales pentru substratul cultural al traducerii, cu tot felul de aluzii, trimiteri, cu câte un vers citat pe jumătate și nespecificat cui îi aparține. Prin internet, e mai ușor să găsești explicația. Însă tot el uneori te păcălește. Avea profesorul Bogdan o vorbă. Sigur că pe vremea lui traducerea prin computer nu era foarte răspândită, dar dacă pui computerul să-ți traducă out of sight, out of mind îți dă sensul de „blind, idiot”.

D. B.: Care sunt instrumentele indispensabile pentru un traducător?

V. S.: Cred că dicționarele, cele enciclopedice, explicative, de sinonime, pe domenii, bilingve. Dacă traduci un roman marinăresc, e musai să ai la dispoziție un dicționar în domeniu.

D. B.: Apropo de roman marinăresc, l-ați tradus pe Joseph Conrad.

V. S.: Două cărți ale lui am tradus. Una apărută înainte de ’89, care se numește Almayer’s Folly, primul roman al lui Conrad, și ultimul roman, antum, The Rover (Corsarul). Conrad nu este un scriitor foarte dificil de tradus, doar că este puțin bombastic pe alocuri, uneori retoric, nu este obscur, este limbajul marinăresc de care te lovești deseori, e un stilist, ce-i drept, dar nu cred că e un stilist de imitat neapărat. Se vede că nu avea engleza ca limbă maternă, se spune că știa mai bine limba franceză și că vorbea în engleză cu un puternic accent franțuzesc. Dar în domeniul acesta al lecturii și al cărților cred că era foarte priceput. Conrad e un scriitor bun, și acum e de urmărit, deși lumea a cam uitat de el, am impresia. Regretatul meu prieten Alexandru Vlad era îndrăgostit de Conrad și i-a tradus câteva cărți.

D. B.: Pe ce criterii alegeți un scriitor pe care să-l traduceți?

V. S.: Primul criteriu este dacă te entuziasmează o carte și eventual te gândești că ar vrea și alții să o citească și ar merita tradusă. Dar planul făcut acasă nu se potrivește neapărat cu ce se întâmplă în pădure. În sensul că poți să îndrăgești o carte, poți să o propui unei edituri, și editura să zică „nu“. Mi s-a întâmplat de multe ori. Mai ales cu noul Polirom, unde este domnul Bogdan Alexandru Stănescu și căruia nu i-a plăcut nici o ofertă pe care i-am făcut-o: John Cheever, Iris Murdoch. Mi s-a spus că titlurile propuse de mine nu sunt vandabile. Nu-mi dau seama de ce n-ar fi vandabile.

Norocul meu a fost când, înainte de mișcarea din ’89, ambasada americană la București s-a sesizat că nu se traduce din literatura americană contemporană prea mult, din cauza problemelor de copyright, nu din cauza problemelor politice. Și au cerut Editurii Univers să întocmească o listă de titluri pe care ei ar dori eventual să le publice.

Și, cum eram prieten (în măsura în care poți fi prieten cu cineva care locuiește la mare distanță de tine) cu Andrei Brezianu, care lucra pe vremea aceea la Secolul XX, el mi-a cerut și mie propuneri pentru lista asta. Așa am propus Sophie’s Choice a lui William Styron. Americanii n-au avut nimic împotrivă, mi-au dat undă verde, la fel și Editura Univers, așa că, prin 1988, m-am apucat să traduc Sophie’s Choice, care îmi plăcuse foarte mult. Și a venit mișcarea aia din decembrie, s-au oprit toate timp de un an și jumătate sau doi ani, traducerea mea era gata corectată, revizuită, predată la Univers și a trebuit să aștept până în 1994 ca să apară. Prima dată a apărut cu titlul schimbat, ceea ce pe mine m-a cam enervat la ora respectivă. Îl schimbaseră, ca să fie mai atractiv pe piață. Se intitula Sophie a ales. Mai dramatic – și să păstreze ortografia numelui personajului principal. Avea și o copertă kitsch. Însă ulterior Editura Art a vrut să publice din nou romanul, tot în traducerea mea, n-a trebuit revizuită prea mult, dar atunci am spus: ori e Alegerea Sophiei, ori nu se publică. Și, în forma asta, a avut vreo trei sau patru reeditări.

D. B.: Revizuirea unui text deja tradus mai demult nu este o muncă anevoioasă?

V. S.: Nu e o muncă neplăcută. Uneori, e chiar mai plăcut să revizuiești, să corectezi, decât să traduci. Cazul în speță trebuia revizuit, pentru că prima traducere, făcută în ultimii ani ai comunismului, era cam pudibondă față de cum scria Styron. Am spus câteva lucruri mai pe șleau, am mai introdus niște treburi pe care le tradusesem inițial pe ocolite, pentru că puneau vagi probleme politice. În rest, structura cărții a rămas aceeași, nici lexicul n-a trebuit schimbat prea mult.

D. B.: Cum procedați când ați terminat de tradus o carte? De câte ori o revizuiți?

V. S.: De două ori. Scapă foarte multe greșeli, mai ales acum, cu computerul. Cu textul original lângă mine, nu pretind că citesc totul, pagină de pagină, încă o dată, dar oricum originalul e lângă mine și, dacă mi se pare ceva neclar, caut pasajul respectiv în original.

D. B.: Cum vă pregătiți pentru o traducere?

V. S.: Primul lucru, citesc cartea. După aceea, încep să clămpănesc la computer – și asta ține vreun an dacă e cartea mai lungă. După aceea, urmează revizuirea, confruntarea cu originalul, și gata. Firește, mă informez despre scriitorul respectiv, despre epoca în care a scris. Bine, să zicem că traduc o carte pentru copii (am făcut și asta de vreo două ori, vrând-nevrând), atunci nu am nevoie de context, nu mă documentez prea tare. Am tradus niște cărți ciudate, după mine nu prea amuzante, scrise de poetul laureat Ted Hughes pentru copiii lui, Femeia de fier și Bărbatul de fier. Sunt un fel de basme industriale foarte ciudate, și coperțile și ilustrațiile reproduse tot de Editura Art după ediția engleză. Niște ciudățenii stilistico-artistice. Eu îl știam pe Ted Hughes ca poet, știam că e foarte bun, însă nu știu ce-a vrut să născocească cu astea două cărți, n-au ieșit basme prea grozave. Din titlu, îți cam dai seama despre ce e vorba. Foarte previzibil. Când traduci pentru copii, cu totul altfel trebuie să te raportezi la text, trebuie să fii mai ghiduș, mai jucăuș.

Maria Fratostiseanu Billek, Plajă în Franța, acuarelă, 68x50 cm, 1963
Maria Fratostiseanu Billek, Plajă în Franța, acuarelă, 68×50 cm, 1963

D. B.: Cred că ghidușia nu vă lipsește în general. Sesizez bine la dumneavoastră o apetență pentru scriitori cu umor, cu sarcasm?

V. S.: Într-adevăr. Cu toate că am tradus patru romane de Ian McEwan, căruia nu poți să spui că-i lipsește total umorul, dar care are o viziune sumbră, urâtă despre viață și despre om. Am tradus Atonement (Ispășire), Amsterdam, Câinii negri și Inocentul.

D. B.: Dar l-ați tradus și pe David Lodge.

V. S.: Da, acolo este umor! L-am întâlnit pe Lodge odată, dar nu aici, la Iași, ci la Cambridge. Nu era deloc celebru pe acea vreme. Se făcea un English Study Seminar, un fel de curs de vară, o întâlnire cu profesori și scriitori, iar noi eram cadre didactice din Europa care participam la cursuri. Erau invitați foarte renumiți pe atunci, cum ar fi George Steiner, de exemplu, sau John Fowles. Seminarul era condus de Malcolm Bradbury, el însuși un romancier notabil și un foarte bun critic literar, profilat, mai ales, pe literatura americană. Bradbury avea câțiva oameni care-i erau asistenți la seminar, discipoli cu care făcuse creative writing. Printre ei, era David Lodge. Seara ieșeam la o bere, la o poveste cu ei. Lodge nu mi-a făcut o impresie bună, mi se părea vag arogant și taciturn. Și ne-a citit din romanul pe care-l scria la vremea aceea, despre armată.

D. B.: Când ați început să-l traduceți în românește – ați luat legătura cu David Lodge?

V. S.: Nu. Denisa Comănescu, care pe atunci lucra la Univers, a avut ideea să publice trilogia campusului. Și-a fixat trei traducători: pe mine, cu care mai lucrase la Sophie’s Choice și la Smollett, pe George Volceanov și pe Radu Paraschivescu. Eu am tradus primul roman din serie, dar și acolo m-am lovit de aceeași chestie comercială, pentru că, în loc de Changing places „Schimb de locuri“, editura a ales varianta Schimb de dame, mult mai atractiv, ce-i drept. Poate că „Schimb de locuri” te ducea cu gândul la un roman cu fotbaliști. (Râde.)

D. B.: L-ați tradus și pe Julian Barnes.

V. S.: Da, chiar vă recomand ultima carte a sa, nu știu dacă ați văzut-o, Zgomotul timpului, un roman destul de dur și trist, un roman politic al lui Barnes, despre viața lui Șostakovici, mă rog, despre lupta creatorului împotriva puterii absolute, toate persecuțiile la care a fost supus compozitorul și trăirile lui în timpul acestor întâmplări. E o carte puternică. A apărut la Editura Nemira.

D. B.: Aveți modele printre traducători? Oameni pe care-i admirați, îi urmăriți, de la care ați avut de învățat?

V. S.: Sigur! Cred că Mircea Ivănescu se cere menționat în primul rând. El a fost un model foarte bun, deși ulterior am descoperit că mai dădea și el câte un rateu sau era mai neatent în unele locuri. Doamna Ralian a fost o bună traducătoare și foarte harnică, muncitoare, ca ea aș fi vrut să fiu, dar n-am ajuns acolo nici măcar ca număr de titluri traduse. Și pe ea am găsit-o cu niște mici defecțiuni pe ici, pe colo. Radu Lupan mai puțin, Petre Solomon a tradus bine din literatura americană, dar și britanică. Tineretul traduce foarte bine, mulți dintre ei, Radu Paraschivescu, George Volceanov și colegii mei Rareș Moldovan sau Liviu Cotrău.

D. B.: Ce relație aveți cu discipolii dumneavoastră? Cum transmiți secretele meseriei de traducător?

V. S.: Este o meserie care se fură citind. Ajungi să te perfecționezi. Nu se pot da rețete decât eventual despre cum să-ți organizezi timpul, cum să fii mai productiv, altfel trebuie să înveți singur. Lucrând. Retraducând, citind, extaziindu-te în fața câte unei pagini traduse de altcineva și care e reușită. Având foarte mare grijă de limba română. Dacă tot m-ați întrebat de instrumente. Foarte importante sunt dicționarele explicative ale limbii române, dicționarul ortografic și ortoepic, pentru că uneori îți dai seama că nu știi perfect limba română. Uneori, îți dai seama că nu știi cum e corect: nivele sau niveluri, căpșune sau căpșuni. Crezi că știi, dar dicționarul îți spune altceva.

D. B.: Necesită multă disciplină meseria de traducător?

V. S.: E bine să ai disciplină. Să-ți fixezi anumite ore zilnic în care să lucrezi, să te detașezi de alte treburi, să te dedici în întregime acestei munci. Eu cred că toți avem nevoie de ceea ce Virginia Woolf numea a room of one’s own atunci când scrii, indiferent că scrii proză, poezii originale sau traduci. Când eram încărcat cu ore la universitate și cu alte chestiuni administrative, îmi rămâneau doar cele două zile de week-end în care să lucrez la traduceri. Sau diminețile mai furam câteva ore.

D. B.: E o plăcere să traduci?

V. S.: Da, e o plăcere. La vârsta pe care o am, traducerile înlocuiesc rebusurile și sudoku. Prima satisfacție este cartea pe care o ții în mână și pe care știi că tu ai făcut-o. Cum zicea un francez, traducătorii sunt cărăușii culturii. Cară sensuri dintr-o limbă în alta. Bineînțeles, eu încerc să popularizez cartea după ce am tradus-o. Unii îmi ascultă recomandările, alții nu. Cei mai mulți nu. (Râde.)

D. B.: Limbajul argotic pune, de regulă, probleme traducătorilor. Cum faceți?

V. S.: Până acum, a dat Dumnezeu să nu am a face cu limbaj argotic. Aproximez. Știu ceva argou, însă George Volceanov știe cel mai bine, pentru că el e și autor de dicționare de argou. Însă problema e că argoul progresează într-un ritm extraordinar. Ca să te pui la punct, ai nevoie de mult timp și multă caznă. Și nu știu ce rost ar avea să te pui la punct permanent, pentru că, după două-trei luni, nu se mai folosește sau capătă alt sens.

D. B.: Se schimbă în timp percepțiile pe care le avem despre scriitori?

V. S.: Absolut! Chiar am avut o mică decepție, cu Styron. În timp ce traduceam Sophie’s Choice, am citit și celelalte romane ale sale. Mi-a plăcut As I Lay Dying și The Confessions of Nat Turner, pe care nu am îndrăznit să-l abordez, pentru că era cu negro language, greu de transpus în românește, dar mi-a plăcut romanul Set this House on Fire, care se petrece în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu niște americani în Italia, cu prieteni, iubiri, trădări. I-am propus romanul domnișoarei Laura Albulescu de la Editura Art. Titlul e superb: Dați foc acestei case. Traducându-l acum, realizez că are niște burți, niște repetiții, niște descrieri absolut stânjenitoare, paralizante. Povestea rămâne interesantă, dar trebuie să treci peste niște pasaje din astea descriptive, cu Munții Italiei în timpul războiului și uneori cu infuzii de sentimentalism, și chiar de pășunism. Nu mi-a mai plăcut ca prima dată.

Să știți că și în privința aprecierii scriitorilor se produc mutații. Eram vândut lui Faulkner la un moment dat. Am tradus câteva nuvele din el. Acuma, nu m-aș apuca să-l traduc. Salbele alea de adjective… Cred că nu se mai îndeamnă nici lumea să citească astfel de proză barocă.

D. B.: Nu mai avem răbdare pentru clasici?

V. S.: Trebuie să avem. De multe ori, găsești mult mai multe lucruri bune în clasici decât în scriitorii contemporani. Nu viteza este totul. Spunea un critic literar că în literatura americană de astăzi se poate vedea o mediocritate competentă.

D. B.: Întrebare-clișeu pe finalul discuției noastre. Dacă ați pleca pe o insulă pustie, ce scriitor ați lua cu dumneavoastră?

V. S.: Shakespeare. E suficient.

Lasă un răspuns