Mihai Segal, Urechea Ariană

0
57
Traducere de Any Shilon
Traducere de Any Shilon

Medic psihiatru de înaltă clasă din Israel, Mihai Segal are o mare pasiune, alături de fermecătoarea lui soție, pentru lectura în limba română. A părăsit România în anii optzeci a secolului trecut, dar revine în fiecare an în preajma târgului de carte de primăvară de la București cu soția și pleacă de fiecare dată cu jumătate de valiză plină de cărți – atât traduceri literare, cât și literatură originală românească – care constituie deliciul familiei Segal pentru următorul an.

Mihai Segal a făcut o carieră de invidiat în țara prin care, așa cum spunea Dumnezeu, ”o să curgă lapte și miere”. O altă pasiune specială a Domniei Sale este scrisul. Și cum prin cabinetul său particular, dar și la clinica privată în care lucrează trec cazuri incredibile, unele de o mare tristețe, a simțit nevoia ca – protejându-le identitatea cu sfințenie – să pună pe hârtie unele cazuri speciale. I-a apărut acum câțiva ani un volum de povestiri, ”Psihiatrii de pe strada Fenix” la editura Curtea Veche . Vă prezentăm în premieră o povestire – una în care este vorba de un caz fericit, care n-are de a face cu tratamentul psihiatric, ci cu descoperirea unui om cu totul aparte, care i-a devenit ulterior prietenă lui și soției – din următorul său volum în curs de apariție.

Psihiatrii de pe strada Fenix, Michael Segal, Editura Curtea Veche, 2011

Surpriza pe care v-am pregătit-o este că vă vom regala atât cu textul original, scris în limba română, cât și, apoi, cu traducerea în limba ebraică a reputatei Any Shilon, care este, printre alții, traducătoarea lui Amos Oz în limba română; textul în limba ebraică a fost revăzut de către fiica acesteia, Dalia Shilon. Așa că această proză este destinată atât cunoscătorilor de ebraică și nu numai vorbitorilor și cititorilor limbii române. (Fitralit)

Urechea ariană

― Bună ziua, doamnă Marilena.
― Bună ziua.
― Sunt profesor Volansky, gerontolog – se prezentă oficial vocea de la telefon. Dacă sunteți amabilă, aș dori să vă pun câteva întrebări.
― Cu plăcere, domnule profesor, vă stau la dispoziție.
― Unde locuiți, doamnă?
― Strada Geula 14, apartamentul 6, Haifa.
― Mulțumesc. Spuneți-mi dacă știți: cine este președintele Israelului?
― Reuven Rivlin.
― Și cine este prim-ministrul?
― Bibi Netaniahu.
― Corect. Unde v-ați născut?
― În România.
― Știți care este capitala României?
― Domnule profesor, încă o întrebare ca asta și vă închid telefonul. Faptul că am o sută de ani nu înseamnă că mi-am pierdut în mod obligatoriu memoria.
― Mă scuzați, doamnă, n-am vrut să vă jignesc. Sunt întrebări-standard pentru vârsta a treia. Aș putea să vă vizitez acasă pentru câteva minute, să completez chestionarul?
― Poftiți, dar să știți că ebraica mea e destul de limitată. E adevărat că am venit în țară de mai bine de un sfert de veac, dar m-am descurcat cu engleza, franceza și germana, așa că n-am făcut prea multe eforturi cu învățatul limbii. Acum îmi pare rău, daʼ continui să-nvăț.

Am zâmbit, cu gândul la titlul romanului superb al lui Romain Gary La vie devant soi.

― Profesorul de geriatrie a venit pentru câteva minute și a rămas vreo patru ore, comentează Marilena, cu un zâmbet șugubăț în colțul gurii. La sfârșit, m-a rugat să fac o analiză genetică. Probabil că vrea să înțeleagă de ce țin minte capitala României.

― Mătușa Marilena este în legătură cu mine pe e-mail și pe facebook – adaugă nepotul Sorin, venit special pentru un document care să atesteze competența mătușii de a semna acte de donație și de vânzare-cumpărare. Pentru testament era mult prea devreme. Ultimele comentarii erau pe marginea finalei de la Campions League.
― Sunt formidabili ăștia de la Real! Și când te gândești că Ronaldo a jucat accidentat!

Examenul formal de investigare a orientării era inutil. Ba ar fi putut chiar să sune jignitor, mai ales că îmi relatase discuția cu geriatrul. Am continuat la liber și fără
plan. Doar din curiozitate.
― Ce ați lucrat în România?
― Am fost traducătoare din engleză, franceză și germană. Latina și greaca veche le-am învățat la liceu, daʼ erau bune doar pentru citate și cultura generală.

― Comisia care acordă pensii viagere evreilor de limbă germană supraviețuitori al Holocaustului a examinat-o – comentează Sorin. Au vrut să verifice dacă a fost într-adevăr educată în cultura germană. Ca să-i convingă, le-a recitat cam cincizeci de versuri din Faust de Goethe. Au rămas perplecși nemții.

― Ați tradus cărți?
― Pentru Editura Politică – răspunde Marilena rușinată, aproape scuzându-se, cu un zâmbet vinovat. Optsprezece volume din Marx și Engels! Ba am mai tradus din engleză și o poezie a lui Mao! Erau vremuri grele. Am refuzat să intru în depresie. Traducerile părinților comunismului trebuiau să fie conforme nu cu formulările germane, ci cu interpretările rusești. Anii ʼ50, anii staliniști. Asta era perioada.
Ori te conformai, ori dispăreai. M-am mai consolat cu câte un Kant, cu niște Hegel…
Așa au trecut anii… mulți, foarte mulți. Ăsta-i dezavantajul longevității. La un moment dat, te uiți de jur împrejur și constați c-ai rămas singur. A mai rămas soția pictorului R. Se apropie de 108, daʼ a cam lăsat-o memoria. Nu mai ține minte mai nimic. Doar pe facebook am o mulțime de prieteni. Chiar voiam să vă întreb – zice Marilena curioasă. Am terminat de citit The Passions of the Mind al lui Irving Stone, știți, despre viața lui Freud. Credeți că mai e la modă?
― În parte, da – îi răspund, invitând-o să continue.
― Eu nu prea cred în psihanaliză. Cât privește angoasele… uite, de când mă știu mă tem de întuneric. Mai deunăzi, era noapte și deodată s-a stins lumina, am rămas în beznă. Cum locuiesc singură, m-a cuprins panica. Am bâjbâit până pe culoar, am deschis ușița de la tabloul electric și am ridicat siguranța. S-a făcut lumină și am răsuflat ușurată. M-am așezat pe marginea patului și m-am tot gândit de unde Dumnezeu am eu frica asta. Adorm doar cu lumină. La un moment dat, mi-a picat fisa: Fräulein Berta era de vină!
― Fräulein Bertha?
― Da, am crescut cu femeie. Mama, vieneză dintr-o familie înstărită, a vrut să cresc cu bonă și să vorbesc germana ca lumea. Împlinisem cinci ani.
― Adică prin 1921 – precizez amuzat.
― Exact. Eram curioasă și foarte activă. Noaptea, dormeam cu bona în cameră. Bertha era astmatică. Se așeza în pat și-ncepea să horcăie și să tușească. Respira greu și zgomotos. Din când în când, o strigam, să fiu sigură că mai trăiește. După un timp, am prins curaj s-o întreb: „Ce te supără, Berta?”, iar ea mi-a răspuns: „Iar mi s-a așezat Scaraoțchi pe coșul pieptului și nu mă lasă să respir!”
Nu cunoșteam personajul, așa că m-am interesat. Descrierea m-a umplut de groază. Mi-am tras plapuma peste cap, așteptând înfricoșată ca Satana s-o părăsească pe Bertha și să sară pe mine.
Ani după aceea, dormeam, încă, acoperită până peste cap și cu veioza aprinsă.
Mulțumită de amintirea din copilărie, am răsuflat ușurată. Partea proastă e că, deși am descoperit motivul anxietății, contrar teoriei lui Freud, frica n-a dispărut.
― Nu e un fenomen automat, mai ales c-a trecut ceva timp din 1921. În plus, statistica se face pe număr mare de cazuri, cu grupa de control.
― Da, sunt cam greu de găsit și de comparat la vârsta mea, spuse Marilena ușor resemnată… și când te gândești că în tinerețe am fost cam bolnăvicioasă – își continuă Marilena monologul. Puțin după ce am împlinit douăzeci de ani, m-am îmbolnăvit de tuberculoză.
― La plămâni? – încerc.
― Nu, mai rău, mi-a prins unul dintre rinichi. Pe vremea aceea, nu erau medicamente eficiente. Soluția era operația. Aveam, încă, o situație materială bună, așa că am plecat cu mama la Viena. Mi-au extirpat rinichiul bolnav. Am rămas în oraș pentru controale și pentru câteva luni de convalescență.
… Și, uite așa, într-un martie ploios și întunecat ne-a prins Anschluss-ul, anexarea Austriei la al Treilea Reich. L-am văzut cu ochii mei pe Führer, făcând turul de onoare în centrul Vienei, într-o mașină deschisă. Vienezii ovaționau pe margini și salutau cu „Heil Hitler!“ Granița cu Ungaria s-a închis. Ne simțeam ca două prizoniere într-o colivie. Începea să devină nu numai nesigur, ci și periculos.
Trupele Wehrmacht patrulau pe străzi. Blindatele făceau manevre – și impresie. Totul se schimbase peste noapte. Tropăitul cizmelor înlocuise pașii de vals.
Într-o dimineață, mă întorceam cu mama de la clinica de chirurgie, după controlul de rutină. Cufundată în gânduri, simt deodată o mână ce mă apasă ferm pe umăr. „Achtung bitte!”, răsună o voce autoritară. Mă opresc. O simt pe mama tensionată. Mă ține strâns de mână. Uniformă neagră spilcuită. Reverul cu însemnele SS. Ofițer.
Pe mâna stângă, zvastica neagră pe o banderolă roșie. În jurul lui, câțiva puștani cu cașul la gură, mândri de uniformele de Hitlerjugend. Eram blondă, cu ochi albaștri, ceva mai înaltă ca acum. Înainte de a încerca să mă feresc, îmi dă la o parte o șuviță de păr: „Băieți, așa cum v-am explicat, aveți în fața voastră un exemplu tipic de ureche ariană: partea de sus rotundă, lobul detașat. La degenerații de evrei, vârful urechii este ascuțit și lobul lipit de țeastă. Domnișoară, ne permiteți să vă fotografiem?” Eram prea uimită ca să reacționez. Am dat din cap aprobator, mormăind ceva ininteligibil. Și, uite așa, profilul meu ușor estompat cu urechea ariană au apărut a doua zi în Das Schwarze Korps, săptămânalul de propagandă al trupelor SS.
Câteva zile mai târziu, reușeam să ne strecurăm și să trecem granița, conchise Marilena.
Mă uitam admirativ la doamna centenară din fața mea. Aproape uitasem scopul vizitei: evaluarea capacităților ei cognitive! Îmi amintesc amuzat de titlul unui film documentar apărut de curând: Shimon Peres, prima sută de ani. Fostul președinte e încă un tinerel la 93. Se asemănau doar la sclipirea minții. Ca o ultimă întrebare, încerc timid:
― Copii?
Marilena zâmbește cu un zâmbet trist:
― N-am avut curaj. La Viena, după ce mi-au extirpat rinichiul, chirurg i-a spus mamei că voi fi norocoasă dacă am să ating treizeci și cinci de ani.

Lidia Nancuischi, Familia, ulei pe pânză, nedatat
Lidia Nancuischi, Familia, ulei pe pânză, nedatat

האוזן הארית

“שלום גברת מארילנה”.
“שלום”.
“אני פרופסור וולאנסקי, גרונטולוג” , הציג עצמו ברשמיות הקול שמעבר לקו. “אבקש ממך להיות נחמדה וברשותך להציג בפנייך מספר שאלות.”
“בשמחה אדוני הפרופסור, אני לרשותך. “

“היכן את גרה גבירתי?”
“רחוב גאולה 14 דירה 6 חיפה.”
“תודה. תאמרי לי בבקשה האם ידוע לך מי הוא נשיא המדינה?”
“ראובן ריבלין.”
“ומי הוא ראש הממשלה?”
“ביבי נתניהו.”
“נכון. היכן נולדת?”
“ברומניה.”
“האם ידוע לך מהי בירת רומניה?”
“אדוני הפרופסור עוד שאלה אחת כזאת ואני מנתקת את השיחה. אמנם אני בת 100, אך אין זה מעיד בהכרח על כך שאיבדתי את זכרוני. “
“סלחי לי גבירתי , לא היתה לי כל כוונה להעליב אותך. אלו הן שאלות סטנדרטיות המופנות לגיל השלישי. האם הייתי יכול לבקר אותך בביתך למספר דקות על מנת למלא את השאלון?”
“בבקשה, אבל כדאי שתדע שהעברית שלי די מוגבלת. האמת היא שלמרות שהגעתי ארצה לפני יותר מעשרים וחמש שנה אם לא יותר, הסתדרתי לא רע עם האנגלית הצרפתית והגרמנית שלי. כך שלא התאמצתי מדי בלימוד השפה. עכשיו אני מצטערת על כך אבל אני ממשיכה ללמוד. “

חייכתי לעצמי במחשבה על הרומן המדהים של רומן גארי “כל החיים לפניו.”

“הפרופסור הגריאטרי הגיע למספר דקות ונשאר ארבע שעות בערך”, העירה מארילנה בחיוך שובב מזווית הפה. “בסוף הוא ביקש ממני לעבור בדיקה גנטית. נראה שהוא רצה להבין איך זה שאני זוכרת את בירת רומניה.”

“הדודה מארילנה בקשר איתי באי מייל ובפייסבוק” הוסיף האחיין סורין שהגיע במיוחד על מנת לקבל אישור שיוכיח את צלילותה של דודתו כדי לחתום על מסמכי התרומות והסכמי המכירה והקניה.
לצוואה היה זה מוקדם מדי. ההערות האחרונות היו קשורות למשחקי הסיום של ליגת הצ’מפיון .
“הם מדהימים הבחורים האלה מריאל מדריד, בעיקר כשאתה יודע שרונאלדו שיחק פצוע.”

המבחן הרשמי של הקוגניטיביות היה מיותר, בעיקר אחרי תיאור שיחתה עם הגריאטר. המשכתי בחופשיות ובאופן מאולתר רק מתוך סקרנות.
“במה עסקת ברומניה?”
“הייתי מתורגמנית מצרפתית אנגלית וגרמנית. בתיכון למדתי גם לטינית ויוונית עתיקה, אבל הן שימשו רק לציטוטים ולהשכלה כללית.”

“הוועדה שמעניקה רנטות ליהודים שורדי השואה דוברי הגרמנית בדקה אותה לא מזמן” העיר סורין. “הם ביקשו לבחון אם באמת התחנכה בתרבות גרמנית. על מנת לשכנע אותם היא דקלמה עבורם חמשים שורות מ’פאוסט’ של גטה. הגרמנים נשארו פעורי פה.”

“תרגמת ספרים?”
“עבור ההוצאה לאור הפוליטית” ענתה במבוכה מארילנה, בחיוך אשם כמעט מתנצל. “שמונה עשר כרכים מהכתבים של מרקס ואנגלס ! גם שירה של מאו תרגמתי מאנגלית. היו זמנים קשים וסירבתי ליפול לדיכאון. התרגומים של אבות הקומוניזם לא היו אמורים להתאים לניסוח הגרמני כי אם לפרשנות הרוסית. אלו היו הזמנים אז. שנות החמישים שנות הסטליניזם . או שאישרת או שנעלמת. מצאתי פה ושם נחמה לעצמי עם איזה קאנט או קצת הגל. כך עברו השנים… הרבה מהן, הרבה מאד. זה החיסרון בחיים ארוכים. בשלב מסוים את מביטה סביב ומבינה שנשארת בודדה. רק אשתו של הצייר ר’ נשארה עדיין בחיים. היא מתקרבת ל108, רק שזיכרונה קצת בגד בה . היא כבר לא זוכרת כלום כמעט. רק בפייסבוק נשארו לי לא מעט חברים. אגב, באמת רציתי לשאול אותך” הוסיפה מארילה בסקרנות.. “בדיוק סיימתי לקרוא את ‘תשוקת הנפש’ של אירווינג סטון, אתה יודע, על חייו של פרויד. אתה חושב שזה עדיין רלוונטי?”
“חלקית כן” עניתי לה והזמנתי אותה להמשיך.
“אני לא ממש מאמינה בפסיכואנליזה. ובאשר לחרדות .. מאז ומתמיד פחדתי מהחושך. לא מזמן באחד הלילות נשארתי פתאום בחושך. מכיוון שאני גרה לבד נכנסתי לחרדות. הגעתי עד לכניסה תוך כדי מישוש הקירות, פתחתי את דלת ארון החשמל והרמתי את הפקק, האור חזר ונשמתי לרווחה. התיישבתי על קצה המיטה וחשבתי מהיכן אלוהים אדירים נחת עליי הפחד הזה, אני נרדמת רק עם אור. פתאום נפל לי האסימון. פרוייליין ברטה אשמה, ברטה אשמה.!”
“פרוייליין ברטה?”
“אכן. גדלתי עם מטפלת. אמי וינאית ממשפחה עמידה רצתה שאגדל עם אומנת ושאדבר גרמנית כראוי. כבר מלאו לי אז חמש שנים.”
“כלומר בשנת 1921 בערך” ציינתי משועשע.
“בדיוק. הייתי סקרנית ופעלתנית מאד. בלילה ישנתי עם האומנת בחדר. ברטה סבלה מאסטמה, היא היתה מתיישבת על המיטה משתעלת ונחנקת ומשמיעה קולות מוזרים ומפחידים. מדי פעם הייתי קוראת בשמה לוודא שהיא עדיין בחיים. לאחר זמן מה התמלאתי באומץ לשאול אותה .. ‘מה מפריע לך ברטה?’
‘שוב התיישב לי הפגע רע בקצה החזה והוא לא נותן לי לנשום. ‘

לא הכרתי את הגיבור כך שגיליתי עניין. תיאורה מילא אותי אימה, משכתי את השמיכה מעל ראשי וחיכיתי בפחד עד שהפגע רע יעזוב את ברטה ויקפוץ עליי.

שנים מאוחר יותר, הרבה אחרי שהאישה עזבה אותנו, אני עדיין ישנתי מכוסה עד מעל ראשי ועם מנורת לילה דלוקה. נשמתי לרווחה מרוצה מהזיכרון שעלה. החלק הפחות טוב היה שבניגוד לתיאוריה של פרויד על אף שגיליתי את סיבת החרדה, הפחד לא נעלם. ”
“זו לא תופעה מיידית, לא כל שכן שעבר מעט זמן משנת 1921, ובנוסף הסטטיסטיקות נמדדות על פי מספר רב של מקרים ועם קבוצת השוואה.”
“אכן, קצת קשה למצוא ולהשוות בגילי”, אמרה מארילנה נכנעת לגורלה משהו. “.. ולחשוב שבצעירותי הייתי די חולנית” המשיכה מארילנה את המונולוג שלה.”קצת אחרי גיל עשרים חליתי בסוג של שחפת. “
“בריאות?” ניסיתי
“לא, יותר גרוע, המחלה אחזה לי באחת הכליות. בתקופה ההיא ב1938 לא היו תרופות יעילות. הפתרון היה ניתוח. עדיין היינו במצב כלכלי טוב כך שנסעתי עם אמא לוינה . הכליה החולה נכרתה ונשארתי בעיר בשביל הביקורות ולעוד כמה חודשי החלמה.

והנה כי כן בחודש מרץ חשוך וגשום תפס אותנו ה ,Anschluss סיפוח אוסטריה לרייך השלישי. במו עיניי ראיתי את הפיהרר מבצע את סיור הכבוד במרכז וינה במכונית פתוחה. תושבי וינה הריעו לו מהמדרכות , זרקו לו פרחים וברכו אותו בברכת הייל היטלר. הגבול עם הונגריה נסגר והרגשנו כמו שתי שבויות בכלוב. המצב נעשה לא רק לא בטוח לשהייה אלא ממש מסוכן.
חיילי הוורמכט סיירו ברחובות. השיריון עשה תמרונים ורושם. הכל השתנה כבין לילה. צעדי הוואלס הוחלפו בדריכת מגפיים.

בוקר אחד חזרתי עם אמא מהבדיקה השגרתית במרפאה הכירורגית, שקועה במחשבות כשחשתי לפתע ביד שלוחצת את כתפי . Achtung bitte !’ שמעתי קול סמכותי . עצרתי והרגשתי את אימי לחוצה. היא אחזה חזק בידי.
מדים שחורים מצוחצחים. על הדש סמלי הSS, על זרוע שמאל צלב קרס שחור על סרט אדום. סביבו הצטופפו כמה צעירים פרועים, ילדים ממש, גאים מאד במדי ה Hitlerjugend שלהם.
הייתי בלונדינית עם עיניים כחולות קצת יותר גבוהה מעכשיו. לפני שהספקתי להיזהר, הרים קווצת שיער מעל אוזני.
‘אז תראו בנים, בדיוק כפי שהסברתי לכם, לפניכם דוגמא טיפוסית של אוזן ארית. החלק העליון עגול, והתנוך חופשי. האוזן של היהודים המנוונים מחודדת כלפי מעלה. והתנוך דבוק לקדקוד .’העלמה, את מרשה לנו לצלם אותך? ‘
הייתי מופתעת מדי מכדי להגיב. נדנדתי את ראשי בחיוב ומלמלתי דבר מה לא מובן. והרי כך הפרופיל שלי טושטש קלות ועם האוזן הארית שלי הופעתי למחרת ב- ‘ Das Schwarze Korps ‘, שבועון התעמולה של כוחות הSS -.
כמה ימים מאוחר יותר עלה בידינו לחמוק אל מעבר הגבול.” סיכמה מארילנה

הבטתי בהערצה אל הגברת בת ה100 שישבה מולי וכמעט ושכחתי את מטרת ביקורה, הערכת יכולותיה הקוגניטיביות. נזכרתי משועשע בסרט תיעודי שיצא לא מזמן “שמעון פרס מאה השנים הראשונות.” הנשיא לשעבר עדיין בחור צעיר בן 93. הם דומים רק במוחם המבריק.
במבוכה קלה שאלתי את השאלה האחרונה :
“ילדים?”
מארילנה חייכה בעצבות, “לא היה לי האומץ. שם בוינה לאחר שכרתו לי את הכליה, הרופא אמר לאמא שאם אהיה בת מזל, יש סיכוי שאגיע לגיל שלושים וחמש.”

נא לשים לב, בבקשה (גרמנית) 1

הצעירים של היטלר – תנועת נוער נצית. 2

Lasă un răspuns