Cîteva considerații și un studiu de caz: Străinul de Albert Camus în retraducerea lui Daniel Nicolescu (Polirom, 2018)
În România se traduce mult – sau, de fapt, continuă să se traducă mult –, pe linia unei vechi tradiţii. La noi, traducerea a contribuit la crearea limbii literare moderne, constituind un fenomen unanim recunoscut, dar nu îndeajuns studiat. Cu-atît mai puţin este dezbătută chestiunea retraducerii, arareori aflăm de ce este necesară, cine sau ce împrejurări o solicită, cum se raportează o nouă traducere la precedenta sau la precedentele, ce anume aduce nou.
Walter Benjamin cita cu plăcere vechiul proverb german Ein mal ist keinmal, care, în cazul actului traducerii, s-ar putea echivala cu: o dată nu este de-ajuns – un mod foarte sintetic de a recunoaşte că orice traducere, odată încheiată, este conştientă de propriul eşec şi îl asumă, punîndu-şi, în acelaşi timp, speranţele în capacitatea acestei practici de a se reînnoi neîncetat. Calificativul „eşec” nu vizează aici cazurile de traduceri ratate, sau nu în principal, ci traducerea ca act secund şi ca practică prin definiţie discutabilă şi perfectibilă, pentru că poartă amprenta unei subiectivităţi, a traducătorului, şi pentru că reflectă momentul producerii ei. Acest din urmă aspect a fost mai adeseori invocat ca argument în favoarea retraducerii: limba textului original rămîne neschimbată, în vreme ce limba traducerii este fatalmente datată, supusă unui anumit fel de degradare, oferind temei retraducerii şi creînd premisele asimilării diferite a unuia şi aceluiaşi text în universul limbii care îl primeşte.
Exemplele sunt nenumărate, şi spectaculoase, fiecare cultură le are pe ale sale, de la textele filozofice fondatoare pînă la marile capodopere ale literaturii universale – poezie, teatru, roman etc.
⁂
Propun, în cele ce urmează, un studiu de caz: recenta retraducere a romanului Străinul de Albert Camus, de către Daniel Nicolescu, pusă în oglindă cu prima traducere, din 1968, datorată Georgetei Horodincă. Trebuie spus de la început că, pentru noua traducere, doar argumentul perfectibilităţii ar putea fi invocat, cel al „îmbătrînirii” limbii fiind exclus.
Albert Camus şi-a inclus acest prim roman al său, din 1942, într-un ciclu pe care l-a intitulat al absurdului, alături de eseul filozofic Mitul lui Sisif, apărut în acelaşi an, şi de piesele de teatru Confuzia şi Caligula, ambele din 1944. De aceea, despre Străinul tocmai din perspectiva teoriei absurdului s-a scris foarte mult. Esenţialul l-a spus Sartre în foarte pertinenta lui analiză „Explication de l’Étranger”, publicată imediat după apariţia romanului. Sartre oferă acolo nu doar explicaţia „funcţionării” omului absurd întruchipat de personajul lui Camus – un funcţionar modest, lipsit de orice ambiţie, care, fără regrete și fără speranțe, trăiește cu toată ființa în prezent; care nu este nici bun, nici rău, nici moral, nici imoral. Dincolo de aceste caracteristici ale omului absurd relevate în studiul său, Sartre stabileşte filiaţii de idei filozofice, având rădăcini în pesimismul lui Pascal şi empirismul lui Hume, şi stilistice, prin trimiteri la Voltaire şi Swift, pînă la Hemingway. De asemenea, el atrage atenţia de la început că, în ciuda tezei filozofice pe care o serveşte, Străinul face parte din categoria operelor care au valoare în sine şi care nu pretind să demonstreze nimic. Străinul continuă să fie un roman deschis interpretării, pentru că nu este tezist, nu explică nimic şi nu pledează nici o cauză, ci se recomandă, în primul rînd, prin forma şi stilul care îi asigură unicitatea și adevărul poetic.
Printr-o pătrunzătoare analiză psihologică, Camus înfăţişează un caz de conştiinţă, declanşat de o crimă înfăptuită întîmplător de un funcționar oarecare, la scurtă vreme după ce se confruntase cu moartea mamei sale, la azilul în care o internase cu cîţiva ani în urmă. Crima va face obiectul unui proces, în care Meursault (numele personajului, al cărui prenume nu-l vom afla) se va trezi judecat mai mult pentru felul său de a fi, în special pentru insensibilitatea de care aparent făcuse dovadă la înmormîntarea mamei sale, decît pentru crima în sine. Toată povestea lui va defini o stare-limită de inadecvare şi inaderenţă la realitate, de ignorare a regulilor, convenţiilor şi constrîngerilor, o relaţie între individ şi lume, în care nici individul nu e total vinovat pentru felul în care înţelege să-şi trăiască libertatea, nici lumea total condamnabilă pentru felul în care îşi codifică funcţionarea. Meursault este un spectator al vieţii înzestrat cu o conştiinţă trează, dar total lipsit de reacţie; el vede totul din afară, de la înmormîntarea mamei – de unde reţine amănunte tulburătoare legate de condiţia bătrînilor din azil, cu degradarea lor fizică, cu chipurile răvăşite, cu singurătatea-stigmat , cu resursele lor de bunătate şi de răutate, cu viaţa care li se sfîrşeşte sub supravegherea unui personal imun deja la suferinţă –, pînă la spectacolul străzii privit din balconul imobilului în care locuieşte, cu ochi critic şi vag amuzat uneori, cu abia perceptibile note de umor fin, şi apoi la spectacolul decisiv al propriei vieţi în închisoare şi al procesului în care îşi va revedea viaţa reflectată ca într-o oglindă deformantă, sau ca într-o comedie neagră jucată de alţii, înainte de a fi condamnat la moarte pentru crima sa. O crimă fără premeditare, produsă din senin, aproape în sensul propriu al cuvîntului, și în senin, în căldura toridă a amiezii, pe o plajă pustie, ca rezultat aparent al însuși mersului în plin soare către împlinirea propriului destin, odată cu revelaţia fulgurantă, prin catastrofă, a semnificaţiei fericirii. În marea literatură a lumii, sînt personaje care ispăşesc curajul sau nebunia de a fi înfruntat viaţa, vina de a fi trăit pătimaş. Personajul lui Camus, dimpotrivă, îşi va ispăşi vina de a se fi lăsat, indiferent, în voia vieţii.
Romanul este împărțit în două părți egale, prima corespunzătoare vieții în libertate, pînă la producerea crimei, iar cea de-a doua corespunzătoare vieții în închisoare, desfășurării procesului, încheiat cu condamnarea la moarte, pînă în finalul suspendat între așteptarea puțin probabilă a soluționării favorabile a recursului, sau a mult mai probabilei executări. Fiecare parte, cu punctul ei culminant, are o structură dramatică foarte bine articulată, susținută de un straniu suspans și de o tensiune care crește în prima parte ca un curent subteran, treptat, prin înregistrarea uimitoare de detalii, niciunul de prisos, pentru ca fiecare să-și reveleze semnificația în partea a doua. Relatarea la persoana I se subsumează genului diaristic în prima parte, pînă la comiterea crimei: primele trei capitole încep cu „azi….”, al patrulea cu „săptămîna asta”, al cincilea cu „duminică…..) Începînd cu capitolul VI, ultimul al părții I, care include comiterea crimei, și pînă la sfîrșit, reperele temporale devin din ce în ce mai imprecise, pe măsură ce importanța prezentului se reduce – viața în închisoare, ca și viața într-un azil, nu mai este viață propriu-zis – lăsînd loc amintirii și senzațiilor care restituie ceva din viața care continuă dincolo de zidurile închisorii. Totul este filtrat de conștiința acestui Meursault, individ nedumeritor, agasant prin blazare și apatie, dar înzestrat cu un foarte rafinat spirit de observație, care face ca discursul său, denotativ dar nu plicticos, despuiat de orice ornament, să aibă o surprinzătoare putere de evocare și să întrețină o stare de dureroasă contrarietate, care va evolua într-o senzație de sfîșiere interioară.
Traducătorul acestui roman se confruntă în primul rînd cu dificultatea de a reda stilul despuiat specific lui Camus în general, dar care, pentru a servi cauza Străinului, este supus unei accentuate depersonalizări. Despre scriitura lui Camus, un exeget al operei sale spunea că este „rezultatul unui efort la fel de susținut pentru a atenua efectul artei și a da stilului nuditatea strictă a lucrului gîndit; el își ascute fraza în muchii ascuțite, ca un silex, iar tăișul îl îndreaptă întotdeauna spre cititor.” Din asemenea fraze este alcătuit discursul Străinului, care exprimă mai mult un anumit tip de conștiință decît personajul în carne și oase căruia îi este împrumutat. Discursul și stilul lui depășesc cu mult condiția funcționarului Meursault, narator la persoana I, și nu este neapărat relevant pentru caracterizarea individului. În acest caz, traducerea se dovedește cu mult mai dificilă decît ar părea la prima vedere, pentru că impune și traducătorului o accentuată depersonalizare a intervenției sale, o supraveghere atentă a tentației de a varia prin sinonime sau sintagme sinonimice „sărăcia” originalului și de a mai colora puțin cenușiul unei exprimări doar aparent banale, unde repetițiile lexicale sînt intenționate.
Dificultatea traducerii decurge şi din înţelegerea corectă a raportării naratorului la propriul discurs, în special în partea a II-a, în sensul că nu putem să-i precizăm perspectiva, punctul de vedere, de unde şi dificultatea alegerii corecte a timpurilor verbale, mai ales ale trecutului, şi a adjectivelor demonstrative de depărtare şi de apropiere, formal distincte în limba română şi indistincte în franceză în absenţa contextului.
Traducerea Georgetei Horodincă din 1968 respectă deplin spiritul scriiturii lui Camus și urmează foarte fidel textul original. Daniel Nicolescu, în schimb, a simţit nevoia să analizeze personajul în datele lui de stare civilă și să-l caracterizeze prin limbaj, a dorit să-l facă mai credibil şi puţin mai viu, iar traducerea lui poartă amprenta acestei opţiuni și trădează tocmai stilul impersonal al lui Camus.
Încă de la propoziția care deschide romanul, şi care a intrat de mult pe lista celor mai renumite incipituri: Aujourd’hui maman est morte, tradusă de Daniel Nicolescu prin „Astăzi s-a prăpădit mama”, putem anticipa o viziune mai personală asupra textului lui Camus.
Georgeta Horodincă a tradus: „Astăzi a murit mama”, fiind perfect conștientă, după cum o spune în prefața volumului apărut în colecția BPT în 1968, că în română se pierde nuanța de tandrețe pe care o conține maman, acesta fiind apelativul copilăresc și drăgăstos, pe care franceza îl opune neutrului mère; Pentru maman, româna are echivalentul „mămica”, dar în contextul dat ar fi fost prea dulceag, astfel că G. H. a renunțat cu bună știință la el. Camus marchează foarte clar distincția dintre maman, pe care i-l rezervă exclusiv naratorului, și mère, pe care îl folosesc celelalte personaje, al căror discurs este redat în stilul indirect liber. Opțiunea lui Daniel Nicolescu s-ar putea explica doar din perspectiva încercării de a compensa pierderea notei de afecţiune a lui maman prin decizia de a-l înlocui pe neutrul „a muri” cu „a se prăpădi”, mai personal şi mai emoţional, dar nu cîștigă, de fapt, nimic, pentru că importanța lui maman nu se dezvăluie decît pe parcurs, prin reluare, și pe fondul acuzației de lipsă de sentimente filiale căreia trebuie să-i facă față naratorul.
Pentru cei care ar dori să afle cît de important este acest incipit al romanului lui Camus, ce implicații are în analiza personajului și ce probleme a pus traducătorilor anglo-saxoni, fac trimitere la un studiu relativ recent, apărut în revista americană The Newyorker (11 mai 2012), semnat de Ryan Bloom și intitulat „Lost in Translation: what the first line of the Stranger should be” (https://www.newyorker.com/books/page-turner/lost-in-translation-what-the-first-line-of-the-stranger-should-be).
După cum spuneam, intenția lui Daniel Nicolescu de a obține o caracterizare a personajului prin limbaj, pe care o intuim datorită soluției pe care o oferă incipitului, este confirmată pe parcurs. Daniel Nicolescu adoptă consecvent un registru mai colocvial („a zice” este cel mai adeseori preferat lui „a spune”; „a pricepe” este preferat lui „a înţelege”; „a avea chef” lui „a vrea”; je me suis mis au balcon devine „m-am proptit pe balcon”); folosește un lexic mai marcat stilistic (murmurer e tradus prin „îngăima”; pentru variație, avoir envie este tradus și prin „a tînji”, manger prin „a înfuleca”; une nuit chargée de signes este „o noapte înţesată de semne”); evită neologismele de origine franceză (annoncer este tradus prin „înștiința”, stupide prin „nerozie”, cause prin „pricină”).
Consecințe mai importante asupra unei analize literare, dacă aceasta s-ar face pe cea mai recentă traducere a Străinului, în absența originalului, are faptul că Daniel Nicolescu a ignorat repetițiile făcute intenționat de autor. Am ales două fragmente pentru a demonstra acest lucru și pentru a insista asupra exigenței stilistice a lui Camus.
Primul fragment este de la începutul romanului – un moment chinuitor de la înmormîntarea mamei, care a avut loc sub soarele torid al amiezii. Acesta își va afla ecou, completare și lămurire în cel de-al doilea fragment ales, de la sfîrșitul romanului, care, pe fundalul unei frumoase înserări, surprinde o clipă rară de pace, de împăcare sufletească a eroului-narator, în așteptarea executării sentinței.
Am subliniat în ambele fragmente, atît în original, cît și în cele două traduceri, cuvintele și segmentele de text care au o importanță specială și a căror traducere trebuie să respecte întocmai reluările de termeni ale originalului. Unele sunt importante doar în economia fragmentului, altele se vor dovedi revelatoare la scara întregului.
Edițiile din care am citat sînt:
Albert Camus, L’Étranger, Gallimard, Paris, 1942
Albert Camus, Străinul, traducere de Georgeta Horodincă, în același volum cu Ciuma, traducere de Marin Preda și Eta Wexler (G. H. semnează și prefața volumului), Editura pentru Literatură, BPT, București, 1968
Albert Camus, Străinul, traducere de Daniel Nicolescu, Polirom, Iași, 2018
Le ciel était déjà plein de soleil. Il commençait à peser sur la terre et la chaleur augmentait rapidement. Je ne sais pas pourquoi nous avons attendu assez longtemps avant de nous mettre en marche. J’avais chaud sous mes vêtements sombres. Le petit vieux qui s’était recouvert, a de nouveau ôté son chapeau. Je m’étais un peu tourné de son côté, et je le regardais lorsque le directeur m’a parlé de lui. Il m’a dit que souvent ma mère et M. Pérez allaient se promener le soir jusqu’au village accompagnés d’une infirmière. Je regardais la campagne autour de moi. A travers les lignes de cyprès qui menaient aux collines près du ciel, cette terre rousse et verte, ces maisons rares et bien dessinées, je comprenais maman. Le soir, dans ce pays, devait être comme une trêve mélancolique. Aujourd’hui, le soleil débordant qui faisait tressaillir le paysage le rendait inhumain et déprimant.
Nous nous sommes mis en marche. (Ed. cit., pp. 24–25)
| GH: Soarele se urcase sus pe cer. Începea să apese asupra pămîntului şi dogoarea lui creştea cu repeziciune. Nu ştiu de ce am aşteptat destul de mult înainte de a o porni. Îmi era cald în hainele mele de culoare închisă. Bătrînelul care-şi pusese pălăria a scos-o din nou. Mă întorsesem către el şi-l priveam, cînd directorul mi-a vorbit despre el. Mi-a spus că adesea mama mea şi domnul Perez mergeau să se plimbe seara pînă în sat, întovărăşiţi de o infirmieră. Eu priveam cîmpia dimprejurul meu. Văzînd şirurile de chiparoşi care urcau pe dealuri pînă aproape de cer, pămîntul acesta roşu şi verde, casele acestea rare şi bine conturate, o înţelegeam pe mama. În acest ţinut, seara trebuia să semene cu un răgaz melancolic. Astăzi însă, soarele copleşitor, care făcea să tresară peisajul, îi dădea un aspect inuman şi deprimant. Am pornit. (Ed. cit., pp. 13–14) | DN: Cerul era copleşit de soare. Începea să apese peste pămînt, iar dogoarea se înteţea destul de repede. Nu ştiu de ce am aşteptat atîta să ne punem în mişcare. Mi-era cald în hainele alea întunecate. Bătrînelul, care-şi acoperise capul între timp, şi-a scos din nou pălăria. Mă întorsesem în direcţia lui şi-l priveam, cînd directorul mi-a vorbit despre el. Mi-a zis că mama şi domnul Perez mergeau adesea la plimbare, seara, pînă în sat, însoţiţi de o infirmieră. Priveam cîmpia din jur. Cu ochii la şirurile de chiparoşi ce urcau spre colinele aflate atît de aproape de cer, la pămîntul acela roşcat şi verde, la casele rare şi bine conturate, o înţelegeam pe mama. În ţinutul ăsta, seara era probabil o clipă de tihnă melancolică. Acum, strălucirea soarelui, făcînd peisajul să tremure, îi dădea un aer inuman şi deprimant. Ne-am urnit. (Ed. cit., pp. 21–22) |
Ca observație generală, se poate spune că traducerea Georgetei Horodincă este mai exactă și, lucru foarte important, respectă repetițiile din textul original, pentru că, în mod evident, sînt intenționate. Și din punct de vedere strict gramatical traducerea ei este mai corectă (vezi traducerea lui assez longtemps); de asemenea, respectarea punctuației servește mai bine cursivitatea voită de autor. Se remarcă aici și distincția dintre maman și ma mère, asupra căreia atrăgeam atenția în comentariul incipitului, pe care Georgeta Horodincă încearcă măcar să o sugereze prin „mama”, atunci cînd referirea aparține naratorului, și „mama mea”, atunci cînd reproduce, în stilul indirect liber, cuvintele directorului. Cît privește penultima frază, pe care am subliniat-o în textul original și în cele două versiuni, importanța reproducerii ei întocmai se va vedea abia la sfîrșitul romanului, în acel moment de climax, după întrevederea cu preotul, cînd naratorul își regăsește liniștea și se instalează în timpul amintirii, singurul asupra căruia mai poate avea control.
Traducerea lui Daniel Nicolescu se dovedește puțin mai colocvială, prin preferința formelor scurte (mi-era cald, hainele alea, ținutul ăsta), a folosirii lui „a zice” în loc de „a spune” („directorul mi-a zis”); și, desigur, se remarcă preocuparea de a varia prin sinonime repetițiile originalului, așa cum se vede din sintagmele subliniate.
Je crois que j’ai dormi parce que je me suis réveillé avec des étoiles sur le visage. Des bruits de campagne montaient jusqu’à moi. Des odeurs de nuit, de terre et de sel rafraichissaient mes tempes. La merveilleuse paix de cet été endormi entrait en moi comme une marée. A ce moment et à la limite de la nuit, des sirènes ont hurlé. Elles annonçaient des départs pour un monde qui maintenant m’était à jamais indifférent. Pour la première fois depuis bien longtemps, j’ai pensé à maman. Il m’a semblé que je comprenais pourquoi à la fin d’une vie elle avait pris un « fiancé », pourquoi elle avait joué à recommencer. Là-bas, là-bas aussi autour de cet asile où des vies s’éteignaient, le soir était comme une trêve mélancolique. Si près de la mort, maman devait s’y sentir libérée et prête à tout revivre. Personne, personne n’avait le droit de pleurer sur elle. Et moi aussi, je me suis senti prêt à tout revivre. Comme si cette grande colère m’avait purgé du mal, vidé d’espoir, devant cette nuit chargée de signes et d’étoiles, je m’ouvrais pour la première fois à la tendre indifférence du monde. (Ed. cit., pp. 158–159)
| GH: Cred că am dormit pentru m-am trezit cu stelele în faţă. Zgomotele cîmpiei urcau pînă la mine. Miresme de noapte, de pămînt şi de sare îmi răcoreau tîmplele: Încîntătoarea pace a acestei veri adormite pătrundea în mine ca o maree. În acel moment, şi la capătul nopţii, sirenele au început să urle. Ele anunţau plecări spre o lume care acum îmi era de-a pururi indiferentă. Pentru prima dată, după foarte multă vreme, m-am gîndit la mama. Mi s-a părut că înţeleg de ce la sfîrşitul vieţii îşi luase un „logodnic”, de ce se jucase iar de-a începutul. Acolo, acolo, de asemeni, în jurul acestui azil în care vieţile se sting, seara era un fel de răgaz melancolic. Atît de aproape de moarte, mama trebuie să se fi simţit eliberată şi pregătită să trăiască iar totul de la început. Nimeni, nimeni n-avea dreptul s-o plîngă. Şi eu, la rîndul meu, m-am simţit gata să trăiesc iar totul de la început. Ca şi cum această furie m-ar fi izbăvit de tot răul, m-ar fi golit de speranţă, în faţa acestei nopţi încărcate de semne şi de stele, mă deschideam pentru prima oară tandrei indiferenţe a lumii. (Ed. cit., pp. 99–100) | DN: Cred c-am dormit pentru că m-am trezit cu stelele licărind pe faţă. Freamătul cîmpului urca pînă la mine. Miresme de noapte, de ţărînă şi de sare îmi răcoreau tîmplele. Tihna fermecată a verii moleşite de somn se strecura în mine precum mareea. Atunci, din capătul nopţii, au prins să şuiere sirenele. Vesteau plecări spre o lume care acum îmi era de-a pururi indiferentă. Pentru întîia oară de multă vreme încoace, m-am gîndit la mama. Mi s-a părut că înţeleg de ce îşi găsise, la sfîrşit de drum, „un logodnic”, de ce intrase în jocul unui nou început. Acolo, chiar şi acolo, în jurul acelui cămin unde se stingeau vieţi, serile erau ca un popas melancolic. Atît de aproape de moarte, mama se simţise probabil eliberată şi gata să ia viaţa de la capăt. Nimeni, nimeni nu mai avea dreptul s-o plîngă. La rîndul meu, mă simţeam pregătit să retrăiesc totul. De parcă această mînie cumplită mă curăţase de rău, mă golise de speranţă, în preajma nopţii înţesate de semne şi stele, mă deschideam pentru prima oară în faţa tandrei nepăsări a lumii. (Ed. cit., pp. 146–147) |
Acest fragment conține rememorarea momentului de la înmormîntare descris anterior. Ceea ce era doar o presupunere atunci devine acum certitudine: atunci, în căldura dogoritoare a amiezii în care a avut loc înmormîntarea mamei, naratorul își închipuia cum trebuie să fi fost serile acolo (Le soir, dans ce pays, devait être comme une trêve mélancolique); aflat în închisoare, în așteptarea executării sentinței, și înregistrînd cu voluptate semnele înserării, pe care le deslușea prin schimbarea luminii și a zgomotelor, prin mișcarea aerului, găsește confirmarea presimțirii sale de atunci, indusă de asemănarea implicită dintre închisoare și azilul în care murise mama sa, și o exprimă cu aceleași cuvinte, schimbînd doar ce era de schimbat: Là-bas, là-bas aussi autour de cet asile où des vies s’éteignaient, le soir était comme une trêve mélancolique. Prin reluarea identică a aceleiași sintagme, Camus își indică fără dubiu intenția de a-și lămuri ideea prin simetrie, de a umple de semnificație distanța dintre cele două fragmente. Intenție pe care, din nou, o înțelege corect și o respectă G. H., în vreme ce Daniel Nicolescu o neglijează, propunînd o altă rezolvare, acceptabilă doar dacă o izolăm de întreg.
Cred că se poate deduce destul de bine, din felul în care comunică aceste fragmente, cît de atent este construit romanul lui Camus, cum sensul se împlinește cu ajutorul unor repere sugerate discret, în special simetrii, reluări în oglindă, cum „sărăcia” stilistică servește reflexivitatea și instaurarea unui climat prielnic adîncirii gîndului în tăcere. Există mai multe asemenea situații în roman, cele din timpul procesului mai ales, din partea a doua, unde toate intervenţiile martorilor, redate în stil indirect liber, reiau situaţii descris de narator în prima parte, toate aceste reluări fiind şi reluări lexicale, elocvente pentru felul în care personajul învaţă să se pună în perspectivă. Prin calitatea stilistică, Străinul se înrudeşte cu acea poezie ale cărei înalte calități se vădesc prin imposibilitatea de a schimba un cuvînt cu altul fără a-i tulbura nu doar forma, ci şi ideea.
În concluzie, traducerea Georgetei Horodincă, rezultat al unei analize literare foarte atente, este mult mai exactă decît a lui Daniel Nicolescu și servește intenția auctorială. Are imperfecțiuni (de pildă, la nivelul redării adjectivelor demonstrative, nu întotdeauna corespunzătoare perspectivei temporale), pe care autoarea le-ar fi putut lesne corecta dacă ar fi avut ocazia s-o facă.
Performanţa lui Daniel Nicolescu, traducător dintre cei mai experimentaţi, este, de astă dată, înşelătoare: traducerea lui, une belle infidèle, în adevăratul sens al expresiei, deși mai captivantă decît a predecesoarei sale, poate fi considerată bună doar dacă nu este pusă în oglinda originalului. Puţin prea personală, naturaleţea pe care o cultivă vrea să aducă în ordinea mai firescului un discurs intenţionat nefiresc. Astfel, traducerea lui nu oferă temei pentru amînarea unei retraduceri a Străinului pentru un viitor nedeterminat, ci o menține în actualitate.
