Béla Markó, În spatele măştii poezia / Maszk mögött a vers

0
48
prezentare și traducere Kocsis  Francisko

La primele traduceri pe care le-am făcut din poezia sa, n-am întâmpinat niciun fel de dificultăţi – este vorba despre cele incluse în antologia din 2005, Efectul admiraţiei. Poeţi maghiari din Transilvania –, întrucât a fost o selecţie din multe volume şi m-am oprit numai la texte cu care am rezonat puternic la prima lectură, ele dobândind instantaneu, într-un strat latent al minţii, şi o variantă în limba română, urmând a suferi doar mici retuşuri la finalizarea lor, acum, ulterior, dându-mi impresia că nu m-au solicitat mai mult decât o simplă transcriere. Sigur că n-a fost aşa, dar am uitat de mult ce sintagme, imagini ori metafore m-au pus atunci la încercare. Trebuie neapărat să mai adaug aici că prin 2016 – sau poate cu un an mai târziu –, recitind poeziile acelea, am rămas iarăşi siderat de zăpezile de altădată ale lui Markó, de evocarea din poemul în proză Înainte de a ne întoarce spatele, şi am scris într-un ritm irepresibil o replică de care sunt mândru şi acum. Fabuloasele zăpezi de altădată trezesc nostalgii care sporesc puţin câte puţin stratul de pulbere.

Fiecare nouă carte de poezie a lui Béla Markó aduce o schimbare a registrului liric, nu una spectaculoasă, ci lină, „aproape insesizabilă“, fără grabă, „cu încetineală“, cum spune într-o poezie din volumul în curs de apariţie, din care fac parte şi poemele acestui ciclu, puse la dispoziţie cu aristocrată solicitudine.

Dacă e să vorbesc despre traducere, trebuie s-o spun de la început: eu sunt adeptul maximei fidelităţi posibile, de aceea mi-e mai greu decât celor care adoptă principiul traducerii în spirit şi pentru care transpunerea devine creaţie cu vocabularul propriu… Eu n-am fost – cred că nici nu voi fi vreodată – în stare să-mi iau atâta libertate, poate mai corect ar fi să spun atâta suveranitate faţă de un text care merită să fie tradus. Originalul şi copia trebuie să-şi dispute întâietatea la frumuseţe. Traducătorul să nu fie muncitor calificat, ci artist.

Pentru a evidenţia afirmaţia privitoare la schimbarea lentă prin care trece poezia lui Markó de la un volum la altul, am căutat un pasaj în care subliniam dificultăţile întâmpinate la traducerea volumului Badminton, apărut la Curtea Veche în 2016, în care m-am oprit la un aspect care i-a pus în încurcătură pe mulţi traducători: „la poemele de faţă, m-am izbit de o singură problemă care mi-a dat ceva de furcă, pentru că este vorba despre spiritul limbilor. Limba maghiară acceptă, tolerează sau chiar incită, provoacă la folosirea uneori excesivă a unui şi narativ, cu cele două forme ale sale (és şi s), care în limba română începe să deranjeze după un timp, frecvenţa sugerând oralitate şi arhaicitate. Şi limba română a ardelenilor a încercat să preia sau să se contamineze de această frecvenţă, numai că s-a izbit de nesupunerea unor vocale ca e, i, î, deşi celelalte, a, ă, o, u, le-au adoptat fără prea multe farafastâcuri în formele populare: ş-apoi, ş-aşa, ş-atunci, ş-ăsta, ş-ăla etc. sau odată ş-odată, ş-om mai vedea, ş-om face, ş-unde, ş-umple, ş-urcă etc. Dar poezia aceasta nu suportă o astfel de arhaizare, pentru că ar însemna să-i trădăm epoca. Aşa că n-am avut ce face şi am sărit de multe ori peste ele fără prea multe regrete, am folosit juxtapunerea sau conjuncţii adversative acolo unde se putea, dar şi-ul narativ mai încearcă – şi chiar reuşeşte uneori – să se arate printre rânduri, dar este trecut şi el în veacul acesta“.

Acum, în noul volum care e pregătit să apară, toate acestea sunt absente, retrase. Nu sunt atât de orgolios încât să cred că mi se datorează în cât de mică măsură această schimbare la nivelul expresiei, dar nu se poate să nu remarci o asemenea asceză. De data aceasta, dificultatea a sporit în loc să scadă, pentru că textele au dobândit un alt ritm şi o altă profunzime, prin propoziţii scurte, care esenţializează.

De asemenea, trebuie remarcat fluxul sacadat al rostirii, recurgerea la fragmentare inteligentă, suprasemnificarea prin recursul la punct, altădată absent în interiorul poemului, stil care obligă la o concentrare a mesajului, inducând, în acelaşi timp, senzaţia de urgenţă a comunicării, de trăire imperativă, deşi trena lungă a rostirii domoale din volumele anterioare se prelungeşte până aici, se mai ţine ca o umbră de multe dintre poemele volumului. Dar ritmul interior al poemelor s-a accelerat, de multe ori ai senzaţia că undeva, foarte departe, în subtext, se aude un început de marş. Ritmul acesta obligă şi limbajul la un alt consum de energie, care trebuie să se simtă şi în poezia transpusă.

La Béla Markó, rămâi mereu impresionat de coerenţa întregului, de inspirata ordonare a textelor şi de scriitura îngrijită, bineînţeles de expresivitatea şi sugestivitatea discursului, de subtilele corelaţii smulse realităţii. E un maestru al micilor „parabole civile“, extrage semnificaţii subtile din întâmplări anodine de viaţă. Pentru el, rememorarea şi resemnificarea acestora a devenit un mod de înţelegere a sinelui şi de situare în real. În întregul ei, poezia lui Markó îndeamnă la o lucidă analiză a relaţiei individului cu lumea, tonul calm, optimist, cald trădând o sinteză lăuntrică dusă până la limitele ultime.

***

Lumina lunii

Verile mă lăsau şi câte-o lună la bunici

la ţară şi trebuie să recunosc deschis

că mă simţeam foarte bine, eram de dimineaţă

până seara cu verişorii mei, toţi se uitau

la mine ca la un fel de străin de stirpe aleasă,

sau poate mai degrabă ca la cel ce-a revenit

acasă, nu pe de-a-ntregul totuşi, le aparţineam

pe jumătate, pentru că nu puteam cunoaşte

serile lungi de iarnă, numai nopţile scurte

de vară, e adevărat că trebuia să ne culcăm

devreme, dormeam în aceeaşi cameră cu bunicii,

dar ei mai moşmondeau multă vreme, eu

şi vărul meu mai mare cu patru ani adormeam,

de regulă, cu mult înainte de a se culca ei,

într-una din nopţi m-am trezit că de-afară

luminează luna şi că la fereastră, cu spatele

la mine, stă o fată cu părul argintiu revărsat

până la brâu, într-o cămaşă de noapte albă

până la glezne, se piaptănă şi fredonează

foarte încet, o priveam vrăjit, apoi,

răsucindu-se, a privit înapoi, poate a simţit

că nu dorm, din torentul strălucitor al părului

minunat s-a ivit chipul zbârcit al unei bătrâne

ca o stâncă în spatele cascadei, m-am îngrozit,

mi-am strâns dureros de tare pleoapele,

nu voiam să ştiu că în bunica înveşmântată

mereu în negru, cu conci, locuieşte o fată

tânără. Că aşa e, de fapt. Că e şi aşa.

Acuma, mai nou, îmi trece prin minte, mă-ntreb,

oare şi eu? Oare şi în mine? Cineva diferit?

HOLDVILÁG

Nyaranta néha egy hónapra is ott hagytak

nagyanyáméknál falun, és mi tagadás,

nagyon jól éreztem magam, reggeltől estig

az unokatestvéreimmel voltam, mindenki

úgy tekintett rám, mint valami előkelő

idegenre, vagy nem is, inkább mint aki

hazajött és mégsem, mert közéjük tartoztam

félig-meddig, csakhogy nem ismerhettem

a hosszú téli estéket, csupán a rövid nyári

éjszakákat, igaz, korán le kellett feküdnünk,

nagyanyámék ugyanabban a szobában

aludtak, de még sokáig tettek-vettek, mi már

rendszerint rég álomba merültünk a nálam

négy évvel idősebb unokafivéremmel,

egyik éjszaka arra ébredtem, hogy kintről

bevilágít a hold, és az ablaknál háttal nekem,

derékig érő ezüstös hajjal, bokáig érő

hófehér hálóingben ott áll egy lány,

fésülködik, és közben egészen halkan

dúdol is, megigézve figyeltem, aztán

egy félfordulattal hátranézett, megérezte

talán, hogy nem alszom, a csodálatosan

fénylő hajzuhatagból egy öregasszony

ráncos arca bontakozott ki, mint vízesés

mögül egy érdes szikla, megrémültem,

erősen összeszorítottam a szememet,

nem akartam tudni, hogy fekete ruhás,

kontyos nagyanyámban lakik egy fiatal

lány. Hogy tulajdonképpen olyan. Olyan is.

Csak mostanában jut eszembe, hogy vajon

én is? Vajon bennem is? Valaki más is?

Libertatea alegerii

Simt uneori că aş zugrăvi cu mare plăcere

o privelişte memorabilă. Jocul norilor văzut

din lucarnă. Un roi de păsări. Din astea. Dar

nu ştiu să pictez, aşa că mai bine o transcriu

într-o poezie. Alteori mi-ar plăcea să compun

muzică despre o convorbire care pătrunde

de-afară. Numai că nu mă pricep nici la asta.

Scriu şi despre asta o poezie. Mi se întâmplă

rar să scriu poezie despre ceea ce doream

într-adevăr, de la bun început, să pun în versuri.

Imagine. Muzică. Poezie. Toate sunt identice.

Despre ceea ce relatez acum, de pildă, ar trebui

să se scrie un roman, după cum se spune

de obicei. Dar nu mă pricep nici la asta. Ilonka

l-a adus acasă pe Péter de la Washington. De aici

au plecat odinioară, s-au luptat pentru America.

Ilonka este asistent medical, iar Péter

e medic, a trebuit să dea continuu examene

ca să li se recunoască şi acolo diplomele.

Cu mare greutate, i-au dus şi pe copii.

Nici nu-i nevoie să mai amintesc că pe-atunci

nu se putea călători atât de uşor. Ilonka şi Péter

au învăţat engleza, iar copiii au uitat

aproape cu totul limba maghiară.

Nu numai învăţatul, dar şi uitarea a fost,

cred, o chestiune de decizie şi voinţă.

După schimbarea de regim, am fost în două

rânduri la ei, întrucât Ilonka mi-a organizat

un turneu de lectură. Literatură şi politică,

împreună. Erau oameni cu frunţi ridate,

dar echilibraţi în fond. Apoi, o bucată de vreme,

n-am mai ştiut aproape nimic despre ei.

Prietena ei din Târgu-Mureş mi-a spus

că Ilonka a aflat că este incurabil bolnavă,

mai are de trăit doar câteva luni. Iar la Péter

au apărut, între timp, semnele Alzheimerului.

A început să uite engleza. Au cumpărat o casă

într-un sat de lângă Târgu-Mureş, apoi Ilonka

a angajat o femeie şi l-a lăsat pe Péter aici.

S-a întors în America. Copiii au rămas,

fireşte, acolo, oameni în toată firea de-acum,

desigur. Dar Péter nu şi-ar mai fi înţeles

nici băiatul, nici fata. Şi nici ei pe tatăl lor.

Ilonka a murit împăcată. În loc de învăţăminte,

trebuie să credem că aşa a fost. S-a îngrijit

de toate. Apoi, destul de curând, a murit şi Péter,

dar el nu mai avea cum să ştie că poate fi liniştit.

A uitat America. Poate a uitat şi Transilvania.

Acum mă întreb dacă asta e în realitate

o poveste americană? Sau transilvăneană?

Şi-i poezie? Ori imagine? Sau e muzică?

            A VÁLASZTÁS SZABADSÁGA

Előfordul, hogy szívesen megfestenék

egy emlékezetes látványt. Felhőjátékot

a tetőablakból. Madárrajt. Ilyesmiket.

De nem tudok festeni, így hát inkább

verset írok belőle. Máskor meg szeretnék

zenét komponálni egy kintről beszűrődő

beszélgetésből. Csakhogy nem értek hozzá.

Verset írok ebből is. Ritkán történik meg,

hogy abból írok verset, amiből tényleg

verset akartam írni már kezdettől fogva.

Kép. Zene. Vers. Hiszen mind ugyanaz.

Amiről most beszélek például, abból

regényt kellene írni, ahogy mondani

szokás. Viszont ehhez sem értek. Ilonka

hazahozta Pétert Washingtonból. Egykor

innen mentek el, megküzdöttek Amerikáért.

Ilonka egészségügyi asszisztens, Péter meg

orvos, vizsgázniuk kellett egyfolytában,

hogy elfogadják ott is a diplomájukat.

A gyerekeket is kivihették nagy nehezen.

Mondanom sem kell, nem lehetett csak úgy

ide-oda utazgatni akkoriban. Ilonkáék

megtanultak angolul, a gyerekek pedig

majdnem teljesen elfelejtettek magyarul.

Nemcsak a tanulás, hanem a felejtés is

elhatározás kérdése volt, azt hiszem.

A rendszerváltás után kétszer is voltam

náluk, ugyanis Ilonka felolvasó körutakat

szervezett nekem. Irodalom és politika

együtt. Összegyűrt homlokú, de egyébként

kiegyensúlyozott emberek voltak. Aztán

egy ideig szinte semmit sem tudtam róluk. 

Marosvásárhelyi barátnőjétől hallottam,

hogy Ilonkáról kiderült, gyógyíthatatlan

beteg, néhány hónapja van hátra. Péternél

közben megjelentek az Alzheimer-tünetek.

Kezdett elfelejteni angolul. Házat vettek

egy Marosvásárhely melletti faluban, majd

felfogadott Ilonka egy asszonyt, és itt hagyta

Pétert. Visszament Amerikába. Ott voltak

természetesen a gyerekek, tulajdonképpen

felnőttek már. De sem a fiút, sem a lányt

nem értette volna Péter. És ők sem az apjukat.

Ilonka nyugodtan halt meg. Ezt kell hinnünk,

hogy legyen valami tanulság. Gondoskodott

mindenről. Aztán hamarosan Péter is meghalt,

de ő már nem tudhatta, hogy nyugodt lehet.

Elfelejtette Amerikát. Meg talán Erdélyt is.

Akkor ez most amerikai vagy erdélyi történet

valójában? És vers-e? Vagy kép? Esetleg zene?

Exerciţiu

Nu ardem cărţi. Arderea cărţilor este

ruşinea omenirii. Ori de câte ori s-a petrecut

aşa ceva, au urmat foarte curând

şi oamenii. Şi foarte multe altele.

Nu clădim ruguri din cărţi.

Cărţile nu le aruncăm la gunoi. Nici

nu le rupem. Dar nici Mein Kampf?

Manualele urii? Nici pe acelea? Cine poate

spune, cu precizie, unde se află hotarul?

Pentru că suntem cu toţii de acord că ruperea

unei file din Război şi pace e de parcă

ai smulge inima lui Lev Tolstoi.

Să cureţi geamurile cu poeziile lui Endre Ady

e infamie, ne întunecă pe veci orizontul.

Dar ce ne facem cu străvechea dilemă

când tocmai ni-e frig? Ni-e foarte frig.

S-ar putea, totuşi? Pe cele care asmut?

Pe cele mediocre? Mâzgăliturile? Să faci

focul ca să salvezi vieţi. Dar dacă frigul

durează foarte mult? Se pot şi celelalte?

Şi Biblia ar putea salva vieţi. Nu se poate

nicicum? Nici atunci? Nici dacă ne omoară

o iarnă cumplită? Dar dacă nu-i vorba de noi,

ci de copiii noştri? Pentru ei, da? Oricare

dintre cărţile mele? Tot ce-am scris până acum?

Da? Da. Legea-i în exterior. În interior

e renaşterea. Să nu lași pe seama altuia să decidă! Poezia

aceasta nu-i decât un exerciţiu. Ca o alarmă

pe timp de pace. Dar, dacă vine clipa, nu poate

răspunde în locul tău. Nu-i făcută pentru asta.

            GYAKORLAT

Könyvet nem égetünk. A könyvégetés

az emberiség szégyene. Akárhányszor

sor került ilyesmire, következtek utána

az emberek is. Mindenféle másfélék.

Könyvekből nem rakunk máglyát.

A könyvet nem dobjuk szemétre. Nem is

szaggatjuk össze. De a Mein Kampfot sem?

A gyűlölet tankönyveit? Azokat sem?

Egészen pontosan hol van a határ?

Mert abban egyetértünk, hogy kitépni

egy lapot a Háború és békéből olyan,

mint Lev Tolsztoj szívét kiszakítani.

Ady Endre verseivel ablakot tisztítani

gyalázat, örökre elzárja előlünk a kilátást.

Csakhogy mi van a réges-régi dilemmával,

hogy éppen fázunk? Nagyon fázunk.

Esetleg mégis lehetne? Az uszítókkal?

A gyarlókkal? A fércművekkel? Tüzet

rakni, hogy életet mentsünk. És ha még

mindig nagyon hideg van? A többivel is?

A Biblia is életet menthet. Nem lehet

így sem? Akkor sem? Ha belehalunk is egy

rettenetes télbe? De hogyha nem mi, hanem

a gyermekeink? Értük igen? Minden

könyvemet? Amit eddig írtam, azt is?

Igen? Igen. Kint van a törvény. Bent van

az újjászületés. Ne hárítsd másra a döntést!

Ez a vers itt csak gyakorlat. Mint békeidőben

a légiriadó. De ha eljön a pillanat, helyetted

mégsem válaszolhat. Mert nem arra való.

În spatele măştii poezia

(Maszk mögött a vers)

Culoarea depărtării e azuriul.

Când se află departe, totul devine dulceag,

dezgustător, albăstriu. Piatra, copacul, pânza,

chiar şi lanul galben de grâu. Dar şi sângele,

şi lacrima, şi saliva. Depărtarea care

albăstreşte. Nesfârşita pădure azurie,

muntele azuriu, paradisul azuriu, Dumnezeul

azuriu. În logica aceasta, dacă-i azuriu,

şi ce-i apropiat este îndepărtat. Deşi poate fi

uneori albă sau neagră, în pandemie şi masca

e de cele mai multe ori azurie. Nu am habar

de ce. Acum rostesc prima oară o poezie

din spatele măştii. E o senzaţie stranie.

Microfonul îi dă volum, sonorul e în regulă.

Dar la inspiraţie mi se lipeşte când şi când

de buze şi uneori simt violent că nu mai am aer.

Ar trebui exersat şi lucrul acesta. O poezie

în spatele măştii. Cuvinte fără chip.

Câte-un sunet este reţinut de azuriu

ca stropii contagioşi de salivă. O botniţă

foarte deasă pe gura poetului. Buzele,

dinţii, limba. Nu se vede nimic.

Doar depărtarea îndulcită. Încep

să-ţi urmăresc mâna, Doamne, copacii

bătuţi de vânt, norii, firele de iarbă legănate

într-o parte şi alta, sperând să-ţi înţeleg

limbajul de semne, dacă nu-ţi mai pot citi

de pe buze din cauza măştii albăstrii.

Deşi ştiu precis că spui o poezie, deasupra

creştetului meu se deformează, când inspiri,

imensa ta mască. Îndărătul ei, stropi de salivă,

stele mărunte. Da, te poţi deprinde

şi cu masca. Aproape la fel de uşor cum

te obişnuieşti cu tăcerea, în timp ce toată

lumea crede că spun o poezie. Da de unde.

Mai devreme sau mai târziu, o tăcere colosală

se va lăsa peste noi, ca peste surzii care citesc

de pe buze. Vrăbii, mierle, ciori, greieri, viespi,

vânt, ploaie, totul, totul vorbeşte simultan.

Ne aflăm în mâna unui Dumnezeu ventriloc.

MASZK MÖGÖTT A VERS

Az  égszínkék a távolság színe.

Édeskés, émelyítő, megkékül minden,

amikor messze van. A kő, a fa, a vászon,

de még a sárga búzamező is. A vér is,

a könny is, a nyál is. A megkékítő

messzeség. Égszínkék erdőrengeteg,

égszínkék hegy, égszínkék mennyország,

égszínkék Isten. Ezek szerint, ami közeli,

az is távoli, ha égszínkék. Járványkor

néha fehér, néha fekete, de legtöbbször

égszínkék a maszk is. Fogalmam sincs,

hogy miért. Most mondok először verset

a maszk mögül. Különös érzés. Persze

felerősíti a mikrofon, ez rendben van.

De belégzéskor rá-rátapad a szájamra,

és olyankor hirtelen nem kapok levegőt.

Ezt is gyakorolni kellene. A maszk

mögött egy vers. Arctalan szavak.

Egy-egy hangot visszatart az égszínkék,

mint a fertőző nyálcseppeket. Egészen

sűrű szájkosár a költőn. Az ajkak,

a fogak, a nyelv. Nem látszik semmi.

Csak a cukrozott messzeség. Kezdem

a kezedet figyelni, Uram, szélfújta

fáidat, felhőidet, ide-oda hajló

fűszálaidat, hogy hátha megértem

a jelbeszédet, ha nem olvashatok

a szájadról az égszínkék maszk miatt.

Pedig tudom, hogy verset mondasz,

belégzéskor be-behorpad fejem fölött

irdatlan maszkod. Mögötte nyálcseppek,

apró csillagok. Igen, a maszkot is

meg lehet szokni. Majdnem olyan

könnyen, mint a hallgatást, miközben

mindenki azt hiszi, hogy verset mondok.

Dehogy. Mint szájról olvasó siketekre,

előbb-utóbb irdatlan csend szakad reánk.

Veréb, rigó, varjú, tücsök, darázs,

szél, eső, mind-mind egyszerre beszél.

Egy hasbeszélő Isten kezében vagyunk.

Tranziţie paşnică

(Békés átmenet)

Până la urmă, totul reintră în echilibru.

Goliciunea e viaţa însăşi. Cu fiecare

nou veşmânt îmbrăcat ajungem, de fapt,

mai aproape de moarte. Dar asta nu poate

fi privită ca o contradicţie tragică

între existenţă şi nonexistenţă.

E pandemie. Pe stradă, aruncăm priviri

spre femeile care poartă mască. Indubitabil,

masca potenţează imaginaţia. Ca şi

miopia. Le recunoaştem pe cele întâlnite

după mers, după alură mai degrabă

decât după chip. Ştiu, deoarece

multă vreme n-am purtat ochelari

şi m-am descurcat la fel de bine peste tot.

Nu moartea mi-a devenit copleşitoare astfel,

ci imaginaţia. Aş putea folosi şi alt cuvânt,

fantezia. Numai că asta nu-i cu adevărat

fantazare. Ci mai degrabă o complinire

a amintirilor. Din felul în care dau colţul.

Din gesturile cu care îşi aranjează rochiile.

Şi din miile de semne mărunte aflu acelaşi

lucru ca din liniile feţei sau ale nasului,

de pildă. Simţurile slăbite ascut intuiţia,

presimţirea, bănuiala, ba mai mult, după

un timp îţi dau certitudini, lucru adevărat

şi în chip răsturnat. Nici pe mine după faţă.

Ci după cine am fost. În urmă cu o zi sau

cu un an. La fel se întâmplă şi cu auzul.

Auzi din ce în ce mai puţin ce spune

celălalt, îi vei citit totuşi în priviri.

Nu vei mai avea nevoie de glasul păsării,

ţi-ajunge zborul. Ori şi mai puţin. Se vor pierde

probabil miresmele, netezimea îmbătătoare

a pielii celuilalt, rotunjimile trupului explorate

cu buricele degetelor, pe care ţi le vei putea

aminti şi ulterior. O mască nesfârşită, brodată

de jur-împrejur cu nori, va sta peste toate,

dar nimeni nu va putea totuşi nega ce se ascunde

după ea. Pentru că nu noi murim, ci numai

simţurile. Dar păstrez în întregime ceea ce

am atins odinioară. Iar voi mă veţi imagina.

            BÉKÉS ÁTMENET

Végül minden egyensúlyba kerül.

A meztelenség maga az élet. Amikor

felveszünk egy-egy újabb ruhadarabot,

valójában közelebb jutunk a halálhoz.

De persze nem szabad úgy szemlélni ezt,

mint lét és nemlét tragikus ellentétét.

Járvány van. Odapillantunk az utcán

a maszkot viselő nőkre. Kétségtelenül

erősíti a maszk a képzeletet. Akárcsak

a rövidlátás. Nem az arcukról, hanem

inkább a járásukról vagy az alakjukról

ismerjük fel a szembejövőket. Tudom,

hiszen sokáig nem hordtam szemüveget,

és szinte ugyanúgy eligazodtam mindenütt.

Nem a halálom nőtt ezáltal, csupán

a képzeletem. Azt is mondhatnám,

hogy a fantáziám. Csakhogy valójában

nem képzelgés ez. Hanem inkább az

emlékek kiegészítése. Ahogy befordulnak

a sarkon. Vagy megigazítják a ruhájukat.

Ezernyi apró jelből is ugyanaz derül ki,

mint például a száj vagy orr rajzolatából.

Tompuló érzékeink élesítik a sejtelmet,

a megérzést, a gyanút, sőt, egy idő után

biztonságot adnak, hiszen fordítva is

igaz mindez. Engem sem az arcomról.

Hanem arról, aki voltam. Ezelőtt egy nappal

vagy egy évvel. Így van ez a hallással is.

Egyre kevésbé hallod majd, hogy mit is

mond a másik, mégis olvasni fogsz

a nézéséből. Nem kell a madár hangja,

csak a röpte. Vagy az sem. Elmúlnak

talán az illatok, a másik bőrének szédítő

simasága, testének ujjbeggyel tapintható

hajlatai, ám utána is fel tudod idézni,

hogy milyen. Felhőkkel fodrozott, végtelen

maszk lesz mindenen körös-körül, mégsem

tagadhatja le már senki, hogy mi rejtőzik

mögötte. Mert nem mi halunk meg, csak az

érzékeink. De amit érintettem valaha, úgyis

velem marad. És ti majd elképzeltek engem.

Siguranţă

(Biztonság)

Chiar şi aici, în mijlocul oraşului. Cireşul

sălbatic rezemat de gardul de piatră dură.

Părul uscat ici-colo, şi totuşi înflorind

în fiecare an cu fervoare, acoperindu-şi

scoarţa aspră cu petalele ca o ninsoare.

Şi în sfârşit, în spate, vişinul umbrind

curtea cu ramurile lăsate la pământ.

Doar atât. Şi în grădina învecinată

un arbust ornamental zvâcnit spre înalt,

total necunoscut pentru mine, aducând

mai degrabă, după părerea Annei, a alun.

Larma neîntreruptă a păsărilor. Ciripit,

piuit, clănţănit, ţârâit, ţiuit, cârâit,

fluierat, o limbă peste tot, de multe ori

auzită, şi totuşi nicicând înţeleasă.

Să luăm, de pildă, fluieratul mierlei,

aş putea jura că a fost acelaşi şi acum

douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani.

Nu identic, ci acelaşi. Da, e adevărat,

mierla nu trăieşte atât. Nici nu vreau

să susţin asta. Dar fluieratul. E neschimbat.

Asta îmi dă siguranţă. Un glas. O formă.

O direcţie. O balansare pe-un ram. Adică

tot ce se revarsă din acest trup fierbinte, uitat

de îndată ce se desprinde de el. Asta înseamnă

că există suflet. Ca un fluierat de mierlă.

Mierla e instrument. Cineva cântă la el.

Nici partea noastră care va putrezi în pământ

nu-i altceva decât o tobă sau o vioară.

            BIZTONSÁG

Még itt a város közepén is. Az érdes

kőkerítésre támaszkodó vadcseresznye.

Az itt-ott már korhadó, de azért minden

évben mohón virágzó, ráncos kérgét

hófehér szirmokkal takargató körtefa.

Végül pedig az udvar hátsó részét

földig érő ágaival beárnyékoló meggyfa.

Ennyi csupán. És egy magasra nőtt,

de számomra teljesen ismeretlen,

Anna szerint leginkább mogyorófára

hasonlító díszcserje a szomszéd kertben.

Állandó madárzsivaj. Csicsergés,

pittyegés, csattogás, cserregés, vijjogás,

károgás, füttyögés, mindenféle sokszor

hallott, mégis érthetetlen beszéd.

Vegyük például most a rigófüttyöt,

megesküdnék, hogy ezelőtt húsz,

harminc, negyven évvel is ugyanez volt.

Nem ugyanilyen, hanem ugyanez. Igen,

a rigó nem él ennyit. Nem is ezt akarom

mondani. Hanem a fütty. Változatlan.

Ez biztonságot ad. Egy hang. Egy forma.

Egy irány. Egy lengés az ágon. Vagyis

minden, ami a forró testből kiárad,

és amint elhagyja őt, el is felejti rögtön.

Van lélek ezek szerint. Mint egy rigófütty.

A rigó hangszer. Valaki játszik rajta.

Ami a földben rothad majd belőlünk,

az is csupán egy dob vagy hegedű.

Puteam să ştiu

(Tudhattam volna)

N-am mai fost pe-acolo de-o bucată de vreme.

Viespile şi-au construit un cuib pe verandă,

vizavi de intrarea din spate, exact în locul

unde parapetul de fier se îmbină cu peretele,

am văzut multe astfel de cuiburi de viespi,

unele mari cât un pumn de copil,

era şi acesta o lucrare inginerească, precisă,

când am deschis uşa, trei-patru au ieşit

din el în zbor duşmănos. De la distanţă

respectabilă, am pulverizat peste ele

insecticid, s-au risipit disperate în jur,

una dintre ele, ameţită, a mai revenit

o vreme, dar întotdeauna s-a îngrozit

în ultima clipă. „Voi stârni un duh nimicitor

împotriva Babilonului”  – mi-am amintit

pe neaşteptate. Domnului îi este totuna

dacă distruge un cuib de viespi, o metropolă

strălucitoare ori nimiceşte o ţară întreagă

cu belşugul ei de bogăţii cu tot.

Pentru o singură biserică. Sau pentru

viitoarele păcate al viespilor.

Pentru el, o mie de ani sunt doar o clipă,

nu există nicio deosebire între Babilonul

strălucind până departe şi viespile răsculate

din faţa uşii noastre. Cine-i atotputernic

nu are nevoie de niciun fel de putere

nici pentru o faptă, nici pentru cealaltă.

Dar asta înseamnă că-i acelaşi lucru

şi să păstreze măreţul Babilon şi cuibul

mic de viespi. I-ar fi la fel de uşor să-l apere

şi pe primul, şi pe cel din urmă. Creaţia

nu-i lege. Şi nu-i lege nici pustiirea.

Puteam să ştiu că cine cruţă cuibul

de viespi cruţă în fond Babilonul.

Dar acum e prea târziu deja.

            TUDHATTAM VOLNA

Már egy ideje nem jártunk arrafelé.

A darazsak fészket építettek a verandán,

pontosan a hátsó bejárattal szemben,

ahol a vaskorlát a falba illeszkedik,

sok ilyen darázsfészket láttam már,

akkorák, mint egy kisgyerek ökle,

precíz, mérnöki munka volt ez is,

ellenségesen röppentek ki belőle

hárman-négyen, amikor kinyitottam

az ajtót. Tisztes távolságból egy

nagy adag rovarirtót fújtam rájuk,

szanaszét szálltak kétségbeesetten,

az egyikük még egy ideig szédülten

vissza-visszatért, de mindig megrettent

az utolsó pillanatban. „Pusztító szelet

küldök Babilóniára“ – jutott eszembe

teljesen váratlanul. Darázsfészket

elpusztítani, tündöklő metropoliszt

vagy kincsekben dúskáló országot

lerombolni ugyanannyi az Úrnak.

Egyetlen templomért. Vagy pedig

a darazsak eljövendő bűneiért.

Neki ezer esztendő csak egy pillanat,

semmi különbség a messzire fénylő

Babilónia és az ajtónk előtt lázongó

darazsak között. Aki mindenható, annak

sem az egyikhez, sem a másikhoz

nincs szüksége semmiféle erőre.

De ezek szerint a hatalmas Babilóniát 

és egy parányi darázsfészket megtartani is

ugyanaz. Éppen olyan könnyű lenne

megőrizni ezt is, azt is. Nem törvény

a teremtés. És nem törvény a pusztítás.

Tudhattam volna, hogy aki megkíméli

a darázsfészket, valójában Babilóniát

kíméli meg. De most már késő.

* * *

Béla Markó s-a născut la 8 septembrie 1951 la Târgul Secuiesc. A studiat în oraşul natal, urmând apoi Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai, secţia maghiară–franceză (1970–1974). Între 1974 și 1976, a fost profesor de franceză la şcoala generală din Sântana de Mureş, din 1976 devenind redactor la revista Igaz Szó din Târgu-Mureş, unde îl prind evenimentele din 1989, când revista îşi schimbă titlul în Látó, devenind redactor-şef al acesteia, funcţie deţinută până în 2005. Între 1990 și 2016, a fost senator în Parlamentul României. Între 1993 și 2011, a fost preşedintele Uniunii Democrate Maghiare din România, iar în perioadele 2004–2007 şi 2009–2012 a deţinut funcţia de vicepremier în Guvernul României. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru onorific al Academiei de Literatură şi Artă Széchenyi. Preşedinte al Filialei Mureş a USR. I s-au tradus volume de poeme în limbile română, engleză şi franceză. A semnat şi o serie de volume de versuri pentru copii.

A debutat în colecţia „Forrás“ a Editurii Kriterion în anul 1974, cu volumul A szavak városában („În oraşul cuvintelor“). După volumul de debut, a mai publicat peste douăzeci de volume de poezie, numeroase cărţi de publicistică, dialoguri, eseuri. În limba română, i-au apărut: Ruleta maghiară (traducere de Anamaria Pop), Erotica grădinii (traducere de Paul Drumaru), Badminton. Poezii oportune şi inoportune 2008–2015 (traducere de Francisko Kocsis, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2016), Iartă-ne, Ginsberg (traducere de Francisko Kocsis, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2020).

A fost distins cu prestigioase premii: Premiul pentru debut al Asociaţiei Scriitorilor Târgu-Mureş, 1974; Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 1980; Premiul Asociaţiei Scriitorilor Târgu-Mureş, 1982; Premiul Füst Milán, 1990; Premiul Déry Tibor, 1991; Premiul József Attila, 1994; Premiul Bethlen Gábor, 1996; Premiul revistei Alföld, 2012; Premiul revistei Székelyföld, 2013; Premiul revistei Bárka, 2013; Premiul de excelenţă Mozgó Világ, 2015; Premiul revistei Kortárs, 2016. A primit diverse ordine şi decoraţii.

Lasă un răspuns