Pledoarie pentru recunoașterea talentului de a nu exista

0
359
Gabriela Lungu
Gabriela Lungu

Se spune că o carte este bine tradusă atunci când, citind-o, ai senzația că ea a fost scrisă direct în limba ta. Deci priceperea și talentul unui traducător constau nu numai în a traduce sârguincios, ci și în a ști să se ascundă cu har în spatele cuvintelor sale, care sunt, de fapt, oglinda cuvintelor scriitorului. O condiție asumată cu bună știință, dar, în același timp, paradoxală: căci, ca să fii bun – nu trebuie să te vezi, nu trebuie să exiști. Acest talent înseamnă sute de ore de muncă nu numai pentru traducerea textului, ci și pentru căutarea de informații în dicționare, enciclopedii și pe internet pentru notele pe care unii traducători se încăpățânează încă să le adauge textului. Iar când niciuna dintre sursele menționate nu te ajută înseamnă chiar și telefoane date prietenilor (eu, de exemplu, fac deseori apel la prieteni specialiști în anumite domenii tehnice, pe care nu le stăpânesc prea bine. Deh, ce să-i faci, nimeni nu e perfect!).

Din păcate, străduința traducătorului bun de a deveni, pe cât se poate, invizibil, pentru ca traducerea „să sune” bine în limba lui și dispariția sa în spatele acestei năzuințe programatice se întâmplă să fie uneori luată ad litteram. De aici și până la ignorarea în semnale de presă ale cărților traduse, în recenzii, pe site-urile unor edituri etc. a numelui traducătorului e un pas scurt – făcut de unii cu nonșalanță. Ba chiar mi s-a întâmplat zilele trecute să deschid o carte – da, o carte! – care nu avea menționat nicăieri numele traducătorului. M-a dumirit cineva că e vorba de o traducere făcută de o firmă de traduceri. Mărturisesc că mi-e greu să înțeleg cum vine asta, pentru că și la o firmă lucrează niște oameni, iar oamenii aceștia au nume. Câți traduc o carte? Doi, trei? Foarte bine. Numele lor încap pe pagina de titlu a cărții. Altfel, îmi vine să cred că autorul a scris cartea direct în limba română.

Nu-i putem cere cititorului obișnuit să știe numele traducătorului, deși în istoria literaturii deseori numele celui care a tradus o carte a fost la fel – sau aproape la fel – de important ca al scriitorului. Vezi Blaga, care a tradus Faust de Goethe; Marin Preda, care a tradus Demonii lui Dostoievski; sau, în literatura italiană, Cesare Pavese, care a tradus din Faulkner, Steinbeck, James Joyce, în cea franceză Baudelaire care a tradus din Poe, și exemplele ar putea continua la nesfârșit. Dar le putem cere profesioniștilor din domeniul culturii, respectiv editurilor, criticilor literari și – de ce nu –, în ultima vreme, tot mai numeroșilor bloggeri să menționeze numele traducătorului atunci când vorbesc despre o carte străină tradusă în limba română. Nu avem pretenția unei analize amănunțite și pertinente a traducerii, căci pentru asta ar trebui făcută o confruntare între original și traducere, cu toate că nu întotdeauna această confruntare este revelatoare, căci nu întotdeauna cineva care cunoaște la perfecție o limbă străină este și un traducător de talent. Dar consemnarea „în traducerea lui XY” este cel mai simplu gest de recunoaștere a unei munci de luni de zile, datorită căreia noi toți putem citi cartea respectivă în limba noastră.

Deci doamnelor, domnilor vă așteptăm cu nerăbdare recenziile, semnalele, promourile în care menționați – și – numele nostru, al traducătorilor!

Lasă un răspuns