Moartea lui Isus

0
223

traducereIrina Horea

Capitolul 17

Zilele trec. Nici o îmbunătățire în starea lui David. Medicamentele pe care le ia ca să-i calmeze durerile i-au tăiat pofta de mâncare; arată mai secătuit decât oricând; se plânge de dureri de cap.

Într-o seară, când el și Inés sunt împreună lângă patul lui David, señora Devito intră însoțită de Dmitri care împinge un scaun cu rotile.

— Hai, David, spune tânăra profesoară. E timpul pentru lecția de astronomie despre care am vorbit. Nu te bucuri? Cerul e cum nu se poate mai senin.

— Întâi trebuie să merg la toaletă.

El, Símon, îl ajută pe David să meargă la toaletă și-l sprijină în timp ce băiatul dă drumul unui firicel de urină, galben închis din pricina medicamentelor.

— David, ești sigur că vrei să faci lecția asta? Nu trebuie s-o asculți orbește pe señora Devito, să știi. Ea nu e doctor. Poți să amâni lecția pentru altă zi, dacă n-ai chef de așa ceva.

Băiatul clatină din cap.

— Trebuie să mă duc. Señora Devito nu crede nimic din ce-i spun eu. I-am spus despre stele întunecate, stelele care nu sunt numere, și ea a zis că nu există așa ceva, eu născocesc totul. Are o hartă a stelelor și zice că o stea care nu e pe harta ei e extravagante. Zice că și eu par extravagante când vorbesc despre stele. Zice că trebuie să înceteze.

— Ce să înceteze?

— Treaba cu extravagante.

— Nu înțeleg de ce trebuie tu să încetezi. Dimpotrivă, cred că trebuie să fii cât mai extravagante cu putință. Nu mi-ai spus niciodată despre stelele întunecate. Ce sunt astea?

— Stelele întunecate sunt stele care nu sunt numere. Cele care sunt numere lucesc. Stelele întunecate vor să fie numere, dar nu pot. Se târăsc asemenea furnicilor dintr-o parte în alta a cerului, dar nu le poți vedea, din pricină că sunt întunecate. Acum putem merge?

— Stai. Asta-i interesant. Ce i-ai mai spus señorei, care ei i se pare prea extravagante ca să poată fi crezut?

În ciuda stării lui de epuizare, băiatul strălucește de vioiciune în timp ce vorbește despre corpurile cerești.

— I-am spus despre stelele care strălucesc, stelele care sunt numere. I-am spus de ce strălucesc. Pentru că se rotesc. Și așa fac muzica. Și i-am spus despre stelele gemene. Voiam să-i spun totul, dar mi-a zis că trebuie să încetez.

— Ce sunt stelele gemene?

— Ți-am zis mai alaltăieri, dar nu mă ascultai. Fiecare stea are o stea geamănă. Una se învârte într-un sens, cealaltă în celălalt sens. N-au voie să se atingă, pentru că ar dispărea și n-ar mai rămâne nimic, doar gol, așa că stau departe una de alta în colțuri diferite ale cerului.

— Fascinant! De ce crezi că señora consideră toate acestea drept ceva extravagant?

— Ea zice că stelele sunt făcute din rocă, prin urmare nu pot luci. Ele pot doar să reflecte. Spune că stelele nu pot fi numere, din pricina matematicii. Zice că, dacă fiecare stea ar fi un număr, atunci universul ar fi plin de roci și n-ar fi loc pentru noi, și noi n-am putea respira.

— Și la asta ce-ai răspuns?

— Ea zice că nu putem să ne ducem să locuim pe stele, pentru că acolo nu e de mâncare și nu e apă, stelele sunt moarte, sunt doar gogoloaie de rocă plutind pe cer.

— Dacă ea crede că stelele sunt doar gogoloaie de rocă lipsite de viață, de ce vrea să te ducă afară noaptea, ca să vă uitați la ele?

— Vrea să-mi spună povești despre ele. Crede că sunt un bebeluș care nu poate să înțeleagă decât povești. Putem merge acum?

Se întorc. Dmitri îl pune pe băiat în scaunul cu rotile și-l împinge afară pe coridor.

— Să mergem, zice profesoara.

El și Inés se iau după ea pe coridor, ies din clădire și traversează gazonul, iar câinele se târăște în urma lor.

Soarele a apus, stelele încep să se ivească.

— Să începem de-acolo, de la orizontul răsăritean, zice señora Devito. Vezi steaua aia mare, roșie, David? E Ira, numită astfel după străvechea zeiță a fertilității. Când Ira lucește ca un tăciune, e semn că se apropie ploaia. Și vezi cele șapte stele strălucitoare în stânga, cu patru stele mai mici în mijloc? Cum arată, ce crezi tu? Ce imagine vezi pe cer?

Băiatul clatină din cap a neștiință.

— E constelația Urubú Mayor, vulturul cel mare. Vezi cum își întinde aripile tot mai departe, pe măsură ce se lasă noaptea? Și-i vezi ciocul acolo? În fiecare lună, când luna se întunecă, Urubú devoră cât poate de multe steluțe palide din jurul lui. Dar când luna prinde iarăși puteri, ea îl pune să le dea afară din el. Și așa se întâmplă lună de lună, de la începuturile timpului. Urubú e una dintre cele douăsprezece constelații de pe cerul nopții. Acolo, mai aproape de orizont, sunt Los Gemelos, Gemenii, iar dincolo El Trono, Tronul, cu cele patru picioare ale sale și spătarul înalt. Sunt unii care spun că destinul nostru e controlat de constelații, în funcție de locul unde se află pe boltă în momentul în care pășim în această viață. Astfel, dacă sosești sub semnul Gemenilor, atunci povestea vieții tale va fi una a căutării geamănului tău, cel care-ți este destinat. Și dacă sosești sub semnul Tablei, La Pizarra, sarcina ta în viață va fi să dai instrucțiuni. Eu am sosit sub semnul acestei constelații. Poate de aceea am devenit profesor.

— Înainte să-ncep să mor, voiam să mă fac profesor, zice băiatul. Dar n-am ajuns aici sub semnul nici unei constelații.

— Fiecare din noi sosește sub semnul unei constelații. În fiecare moment al timpului, tăriile cerului sunt stăpânite de una sau alta dintre constelații. Pot fi goluri în spațiu, dar nu există goluri în timp – aceasta e una din regulile universului.

— Eu nu sunt obligat să fiu în univers. Eu pot fi o excepție.

În tot acest timp, Dmitri a stat tăcut în spatele scaunului cu rotile. Acum zice:

— Te-am prevenit, señorita: tânărul David nu e ca noi. Vine dintr-o altă lume, poate chiar de pe o altă stea.

Señora Devito râde veselă:

— Am uitat! Am uitat! David e vizitatorul nostru, vizitatorul nostru vizibil de pe o stea invizibilă!

— Poate că nu există douăsprezece constelații pe cer, zice băiatul, ignorând zeflemeaua. Poate că există o singură constelație pe care nu o poți vedea, din pricină că e prea mare.

— Dar tu o vezi, nu-i așa? face Dmitri. Oricât ar fi de mare, tu o vezi.

— Da, eu o văd.

— Și cum se numește, tinere stăpân? Cum se numește constelația aia mare, singura?

— Nu are nume. Numele ei va veni.

El, Simón, furișează o privire către Inés. Buzele ei sunt strânse pungă, ea e încruntată, semn că dezaprobă, dar nu scoate un cuvânt.

— Păsările își au propriile hărți ale cerului, cu propriile lor constelații, zice señora Devito. Ele folosesc constelațiile ca să navigheze. Zboară distanțe uriașe deasupra oceanelor monotone, dar întotdeauna știu unde se află. Ai vrea să fii pasăre, David?

Băiatul tace.

— Dacă ai avea aripi, n-ar trebui să te mai bizui pe picioare. N-ai mai fi sclavul pământului. Ai fi liber, o ființă liberă. Nu ți-ar plăcea asta?

— Mi se face frig, zice băiatul.

Dmitri își scoate jacheta de sanitar și îl învelește cu ea. Chiar și în lumina palidă se vede pănura de păr negru care acoperă pieptul și umerii lui Dmitri.

— Cum rămâne cu numerele, David? întreabă señora Devito. Îți amintești că, deunăzi, am avut lecția despre numere, și tu spuneai cum stelele sunt numere, dar nu te-am înțeles, nu deplin. N-am înțeles, nu-i așa, Dmitri?

— Ne-am stors creierele, dar n-am putut înțelege, ne-a depășit, zice Dmitri.

— Spune-ne ce numere vezi când te uiți la stele, îi cere señora Devito. Când te uiți la Ira, steaua roșie bunăoară, ce număr îți apare în minte?

A sosit momentul ca el, Simón, să intervină. Dar, înainte să apuce să deschidă gura, Inés face un pas înainte.

— Credeți că nu vă citesc, señora? rostește ea printre buzele strânse. Vă luați chipul ăsta drăgălaș, vă prefaceți că sunteți inocentă, dar tot timpul îl luați pe copil în derâdere, dumneavoastră și individul ăsta. Smulge jacheta lui Dmitri de pe umerii băiatului și o aruncă furioasă cât colo. Rușine să vă fie!

Și cu Bolívar alături, o ia iute din loc, împingând scaunul cu rotile peste pajiștea plină de hârtoape. În lumina lunii, el, Simón, zărește pentru o clipă chipul băiatului. Stă cu ochii închiși, trăsăturile îi sunt relaxate, pe buze are un zâmbet de mulțumire. Arată ca un prunc la sânul mamei.

Ar trebui să se ia după ei, dar nu-și poate stăpâni propria explozie:

— De ce vă bateți joc de el, señora? vrea el să știe. Și tu, Dmitri. De ce-i spui tinere stăpân și strigi Slavă! în urma lui? Vi se pare amuzant să vă distrați pe seama unui copil? N-aveți nici un sentiment omenos?

Dmitri e cel care răspunde:

— A, dar mă confunzi, Simón! Cum să-mi bat joc de tânărul David, când e în puterea lui și numai a lui să mă salveze din vizuina asta de iad? Îi spun stăpân, pentru că e stăpânul meu, așa cum eu sunt umilul lui servitor. Nimic mai simplu. Dar tu cum stai? Nu e el și stăpânul tău, și nu ești și tu într-o mică vizuină de iad, cerând în gura mare să fii salvat? Sau ai hotărât să-ți ții gura și să mergi pe bicicleta aia a ta prin orașul ăsta de la capătul pământului, până când va veni vremea să te retragi la azilul de bătrâni cu un certificat de bună purtare și medalia pentru serviciu merituos? Nu te va salva să duci o viață fără de prihană, Simón! Ceea ce-ți trebuie ție, ceea ce-mi trebuie mie, ceea ce-i trebuie Estrellei este să vină cineva și să ne trezească la viață cu o viziune nouă. Nu ești de acord, iubirea mea?

— Ce spune el e adevărat, Simón, zice señora Devito. Ridică jacheta lui Dmitri de unde a aruncat-o Inés („Pune-o pe tine, amor, să nu răcești!“). Pot să bag mâna-n foc pentru asta. Nu există pe lume un adept mai adevărat a lui David ca Dmitri. Îl iubește din toată inima.

© foto – Ion Pîrvu

Pare să fie sinceră, dar de ce-ar crede-o? Ea o fi zicând că Dmitri și-a dăruit inima lui David, dar propria inimă îi spune că Dmitri este un mincinos. Care inimă e demnă de crezare? A lui Dmitri, ucigașul, sau a lui Simón el Lerdo, Simón Tontul? Cine poate spune? Fără un cuvânt, face stânga-mprejur și pornește cu mers împiedicat spre luminile spitalului, unde Inés l-a vârât pe băiat în pat și acum îi freacă între mâini picioarele reci.

— Te rog, fă ceva ca femeia aia să nu mai aibă nici un alt contact cu David, cere ea imperios. Altfel îl luăm din spital.

— De ce-ai spus că-și râde de mine? întreabă băiatul. N-am văzut-o să râdă.

— Nu, n-ai văzut-o. Își râd de tine în pumni, amândoi.

— Dar de ce?

— De ce? De ce? Nu mă-ntreba de ce, copile! Pentru că tu spui lucruri ciudate! Pentru că ei sunt proști!

— Mă puteți duce acasă acum.

— Îmi spui că vrei să vii acasă?

— Da. La fel și Bolívar. Lui Bolívar nu-i place aici.

— Atunci hai să plecăm imediat. Simón, învelește-l într-o pătură.

Dar drumul de ieșire e blocat de señora Devito, alături de care stă Dmitri.

— Ce se-ntâmplă aici? întreabă señora Devito cu o încruntătură.

— Simón și Inés mă iau de-aici, spune David. O să mă lase să mor acasă.

— Tu ești pacient aici. Nu poți să pleci până nu te externează un medic.

— Atunci cheamă un medic! cere Inés. Acum!

— O să-l chem pe medicul de gardă. Dar vă avertizez: doar medicul și numai el poate spune dacă David e liber să plece.

— Ești sigur că vrei să ne părăsești, tinere? întreabă Dmitri. O să fim triști fără tine. Aduci viață în locul ăsta lipsit de orice bucurie. Și gândește-te la prietenii tăi. Când or să sosească mâine, așteptându-se să te vadă, așteptându-se să se așeze la picioarele tale, camera ta o să fie goală, tu n-o să mai fii aici. Ce să le spun? Tânărul stăpân a fugit? Tânărul stăpân v-a abandonat? O să li se frângă inimile.

— Pot să vină la noi acasă, zice băiatul.

— Și cu mine cum rămâne? Cum rămâne cu bătrânul Dmitri? O să fie Dmitri bine-venit în frumosul apartament al señorei Inés? Și simpatica señorita, profesoara ta – va fi ea bine-venită?

Señora Devito se întoarce împreună cu un tânăr cu aer hărțuit.

— Acesta e băiatul, cel cu așa-zisa boală misterioasă, zice señora Devito. Iar ei sunt Inés și Simón.

— Sunteți părinții? întreabă tânărul doctor.

— Nu, zice el, Simón. Suntem…

— Da, zice Inés, suntem părinții.

— Și cine se ocupă de caz?

— Doctorul Ribeiro, răspunde señora Devito.

— Regret, dar nu pot semna externarea fără autorizația doctorului Ribeiro.

Inés se îndreaptă de spate.

— Nu am nevoie de autorizația nimănui ca să-mi iau copilul acasă.

— N-am nici o boală misterioasă, spune băiatul. Eu sunt numărul o sută. O sută nu e un număr misterios. Numărul o sută e numărul care trebuie să moară.

Doctorul îl privește arțăgos:

— Nu așa funcționează statisticile, tinere. N-o să mori. Acesta e un spital. Aici nu-i lăsăm pe copii să moară. Se întoarce către Inés: Veniți mâine și vorbiți cu doctorul Ribeiro. O să-i las un bilet. Se întoarce către Dmitri: Du-l pe tânărul tău prieten înapoi în salon, te rog. Și ce face câinele aici? Știi că animalele nu sunt permise.

Inés nu găsește de cuviință să riposteze. Încleștându-și mâinile pe mânerele scaunului cu rotile, îl împinge pe lângă doctor.

Dmitri îi blochează calea.

— Iubirea de mamă, zice el. E un privilegiu s-o vezi, înduioșează inima. Zău. Dar nu te putem lăsa să-l iei de-aici pe tânărul stăpân.

Când întinde mâna să apuce scaunul, un mârâit gros se aude dinspre Bolívar. Dmitri își retrage mâna ofensatoare, dar continuă să-i blocheze lui Inés drumul. Câinele mârâie din nou, din adâncul gâtlejului. Urechile stau lipite de cap, buza de sus e retrasă și lasă la vedere colți lungi, îngălbeniți de vârstă.

— Dă-te din drum, Dmitri, spune el, Simón.

Câinele face un pas domol către Dmitri, apoi încă unul. Dmitri nu se clintește.

— Bolívar, stai liniștit! îi ordonă băiatul.

Câinele se oprește, dar privirea continuă să-l țintuiască pe Dmitri.

— Dmitri, dă-te din drum! spune băiatul.

Dmitri se dă din drum.

Tânărul doctor i se adresează lui Dmitri:

— Cine a permis prezența acestui animal periculos în incinta spitalului? Tu?

— Nu este un animal periculos, zice băiatul. E paznicul meu. Mă păzește.

Fără să mai fie reținuți, ei părăsesc spitalul. El, Simón, îl așază pe băiat pe bancheta din spate a mașinii lui Inés; câinele sare înăuntru; scaunul cu rotile e abandonat în parcare.

El se întoarce către Inés:

— Inés, ai fost magnifică.

Și e adevărat: niciodată n-a fost mai hotărâtă, cu mai multă autoritate, mai maiestuoasă.

— Și Bolívar a fost magnific, spune băiatul. Bolívar e regele câinilor. O să fim din nou o familie?

— Da, zice el, Simón, o să fim din nou o familie.

Capitolul 18

Pe la miezul nopții, în aceeași noapte, începe o nouă serie de convulsii, una după alta, aproape fără pauză. În culmea disperării, el, Simón, se duce cu mașina la spital și o imploră pe asistenta din tura de noapte să-i dea medicamentele băiatului. Ea refuză.

— Modul în care acționați e echivalent cu o crimă, îi spune ea. N-ar fi trebuit să vi se permită să-l luați pe copil. N-aveți cea mai mică idee cât de gravă este starea lui. Dați-mi adresa dumneavoastră. Voi trimite imediat o salvare.

Două ore mai târziu, băiatul s-a reîntors în patul lui de la spital, cufundat într-un somn adânc, indus de medicamente.

După ce i s-a relatat ce s-a petrecut în timpul nopții, dr. Ribeiro își exprimă indignarea cu răceală:

— Pot să interzic accesul dumneavoastră în spital. Chiar dacă ați fi părinții copilului, ceea ce nu sunteți, aș putea să vă interzic accesul, dumneavoastră și câinelui ăluia sălbatic al dumneavoastră. Ce fel de oameni sunteți?

El și Inés stau muți.

— Vă rog să plecați acum, spune dr. Ribeiro. Duceți-vă acasă. Când starea copilului va fi stabilizată, o să primiți un telefon din partea personalului.

— Nu vrea să mănânce, spune Inés. E scheletic.

— O să ne ocupăm de asta, nu vă faceți griji.

— Spune că nu-i e foame. Spune că nu mai are nevoie de hrană. Nu știu ce se-ntâmplă cu el. Mă-nspăimântă.

— O să ne ocupăm de asta. Duceți-vă acasă.

A doua zi, Inés primește un telefon de la sora Rita:

— David întreabă de dumneavoastră. De dumneavoastră și de soțul dumneavoastră. Doctorul Ribeiro este de acord cu vizita dumneavoastră, dar numai câteva minute și fără câine. Câinelui îi e interzis.

Chiar și numai după două zile, schimbarea suferită de David este șocantă. Pare să se fi împuținat, parcă ar avea din nou doar șase ani. Chipul îi e palid și tras. Buzele i se mișcă, dar nu reușește să scoată nici un cuvânt. În privirea lui este o implorare neputincioasă.

— Bolívar, bâiguie el.

— Bolívar e acasă, spune el, Simón. Se odihnește. Își recuperează forțele. O să vină să te vadă curând.

— Cartea mea, bâiguie băiatul.

El se duce s-o caute pe sora Rita.

— Întreabă de Don Quijote a lui. Am căutat cartea, dar n-o găsesc nicăieri.

— Acum sunt ocupată. O s-o caut mai târziu, răspunde sora Rita, cu o răceală nouă în glas.

— Regret ce s-a întâmplat noaptea trecută, spune el. Nu ne-am gândit.

— Nu ajută regretul, spune sora Rita. Ar ajuta să nu ne stați în drum. Să ne lăsați să ne facem treaba. Să acceptați că facem tot ce e omenește posibil ca să-l salvăm pe David.

— Nu părem să fim prea simpatizați aici, tu și cu mine, îi spune el lui Inés. Ce-ar fi să te întorci la magazin? Rămân eu aici.

El încearcă să cumpere un sandvici la cantină, dar e refuzat. („Regret, doar personalul.“)

Când grupul fidel al tinerilor prieteni ai lui David sosește în după-amiaza cu pricina, ei sunt întorși din drum de sora Rita:

— David e prea obosit pentru vizitatori. Reveniți mâine.

La sfârșitul zile, el îi iese în cale sorei Rita când aceasta pleacă.

— Ați găsit cartea?

Ea îl privește fără să înțeleagă.

Don Quijote. Cartea lui David. Ați găsit-o?

— O s-o caut când o să am timp, spune ea.

El rămâne pe coridorul spitalului. Stomacul îi ghiorăie de foame. După ce băiatul și-a primit medicația și a fost pregătit pentru noapte, el se strecoară înăuntru și, așezat într-un fotoliu, adoarme.

E trezit de o șoaptă insistentă:

— Simón! Simón!

Deodată, s-a trezit de-a binelea.

— Mi-am amintit încă un cântec, Simón, doar că nu-l pot cânta, mă doare gâtul prea tare.

El îl ajută să bea apă.

— Pilulele roșii mă amețesc, spune băiatul. Trebuie să le iau? Parcă-mi bâzâie albine în cap, bâzzzzz-zzzz-zzz. Simón, în viața următoare o să am contact sexual?

— O să ai contact sexual în această viață, după ce vei crește suficient de mare, și o să ai și-n viața următoare și-n toate celelalte vieți – asta îți pot promite.

— Când eram mic, nu știam ce-nseamnă contactul sexual, dar acum știu. Și, Simón, când o să vină sângele?

— Sângele nou? Azi, la un moment dat, sau mâine, cel mai târziu.

— Asta-i bine. Știi ce spune Dmitri? Zice că atunci când o să-mi injecteze sângele nou, boala mea o să se ducă și eu o să mă ridic în toată slava mea. Care e slava mea?

— Slava e un fel de lumină ce emană din oameni care sunt foarte sănătoși și foarte puternici, cum sunt atleții sau dansatorii. Și fotbaliștii.

— Dar, Simón, de ce m-ai ascuns în dulap?

— Când te-am ascuns în dulap? Nu-mi amintesc una ca asta.

— Ba ai făcut-o! Când eram mic, au venit niște oameni noaptea și tu m-ai închis într-un dulap și le-ai spus că n-ai copii. Nu-ți amintești?

 — Ba da, acum îmi amintesc! Oamenii aceia care-au venit noaptea erau cei care făceau recensământul. Te-am ascuns în dulap ca să nu te transforme într-un număr și să te pună pe lista lor de recensământ.

— Nu voiai să le dau mesajul meu.

— Nu-i adevărat. Am făcut-o pentru tine, de aceea te-am ascuns, să te salvez de recensământ. Ce mesaj voiai să le transmiți?

— Mesajul meu. Simón, cum spui aquí în altă limbă?

— Nu știu, băiatul meu, nu mă pricep la limbi. Ți-am mai zis: aquí e doar aquí. La fel în orice limbă ai vorbi. Aici e aici.

— Dar cum spui aquí cu alte cuvinte?

— Nu știu nici un alt cuvânt pentru el. Toată lumea înțelege unde este aici. De ce vrei alte cuvinte?

— Vreau să știu de ce sunt aici.

— Ești aici ca să aduci lumină în viețile noastre, băiatul meu, în viața lui Inés și în viața mea, și în viețile tuturor oamenilor care te cunosc.

— Și în viața lui Bolívar.

— Și-n a lui Bolívar. De aceea ești aici. Simplu ca bună-ziua.

Băiatul nu pare să-l audă. Ochii îi sunt închiși, ca și când el ar asculta o voce din depărtare.

— Simón, cad, șoptește el.

— Nu cazi. Te țin eu. E doar amețeală. O să treacă.

Încet, băiatul se întoarce de unde a fost.

— Simón, zice el, e un vis, mereu același vis. Mereu mă întorc în el. Sunt în dulap și nu pot respira și nu pot ieși. Visul nu vrea să plece. Mă așteaptă să vin.

— Îmi pare rău. Îmi cer iertare din toată inima. Nu mi-am dat seama că, ascunzându-te de toți oamenii ăia, o să rămâi cu asemenea amintiri rele. Dacă te consolează în vreun fel, señor Arroyo și-a ascuns și el fiii, pe Joaquín și Damián, ca să nu fie transformați în numere. Ce mesaj le-ai fi transmis celor de la recensământ, dacă nu te-aș fi ascuns în dulap?

Băiatul clatină din cap:

— Încă n-a venit vremea.

— Încă n-a venit vremea pentru mesajul tău? Încă n-a venit vremea să-l aud eu? Ce vrei să spui? Când va veni vremea?

Băiatul tace.

Lasă un răspuns