Când am văzut pentru prima oară fotografia* din deschiderea acestui articol, pot spune cu sinceritate că mi s-a tăiat respirația. Pentru că aveam impresia –, iar, pe măsură ce admiram fotograma, această impresie devenea pentru mine o realitate aproape tangibilă – că mă găsesc în însuși peisajul surprins de aparatul fotografic. „Îmi place, în primul rând, fotografia de peisaj“, mărturisește artistul-fotograf. Ai impresia că el trăiește, în acele momente de inspirație, însăși frumusețea naturii – cel mai desăvârșit pictor-peisagist din lume. De departe. Ce contrast minunat vede Ion Pîrvu, cu munții de-un gri antracit în fundal, ridicându-se semeți spre cer, ca și cum lava din care sunt făcuți le-ar mai anima și acum, după multe zeci de milioane de ani, structurile – și n-ar fi stânci puternice, de neclintit, ci ar fi păstrat ceva din elanul de neoprit al travaliului de la începuturi, ascuțite cum au devenit de la ploaie și frig și purtând acum prin văile lor zăpada! Pe de o parte, contrastul dintre griul antracit și zăpada care le mai împodobește, iar, pe de altă parte, verdele intens al primăverii ce renaște pe neașteptate sub ochii noștri, an de an, fără să știe cât este de frumoasă! Știe oare ea că în urmă mai adastă iarna în munți, când ea a renăscut proaspătă și dornică de viață? Pentru Primăvară, asta nu contează – căci e năvalnică asemenea unui râu după o ploaie zdravănă.
Spune Ion Pârvu: „…sunt pasionat, printre altele, de fotografie“. Astfel încât, când are timp liber, împreună cu alți împătimiți ai fotografiei, ia drumul munților și câmpiilor în câte o tabără de fotografie, mai ales acum, când lumina specială a primăverii și întreaga natură sunt într-o dezvoltare iuțită de soare și ploi abundente. Așa că el cu prietenii lui întru fotografie așteaptă la ceas de dimineață să se risipească o parte din rouă, pe care s-o fixeze – cu ajutorul obiectivului atent ales – cum alunecă pe frunzele strălucind a bucurie, înainte de a se preface în abur și de a începe să urce acolo de unde-a venit. Sau pândesc să vadă cum soarele pătrunde cu razele lui încă timide prin ceața cea adâncă și imortalizează câte o imagine de vis, aburind a frumusețe. Da, clipa Frumosului, așa cum o poate vedea fotograful pasionat de natură, ca s-o păstreze în memoria aparatului mereu la îndemână. Precum vânătorul cu pușca la umăr, așa e și fotograful la „vânătoare“, dar nu ca să ucidă, ci ca să (re)descopere Frumosul pe lângă care alții trec nepăsători, ca și când n-ar fi existând, sau trec și-l uită, adâncindu-se în plictisul unei noi zile. Da, acea tainică ceață a dimineții, care abia dacă zăbovește câteva zeci de minute în aer, până când razele o topesc, evanescent, și statornicesc un peisaj rar în limpezimea zilei – acele clipe pot atinge sublimul. Ceața se risipește, iar o mână nevăzută o ridică din văi, ca prin minune, printre pomi, o spulberă, salvând în scurt timp peisajul de echivocul neclarității. Când soarele devine puternic, atoatestăpânitor, ceața se preface într-un abur mirabil.
Fotografii se aseamănă cu acei bird-watchers care-și petrec ore întregi, chiar zile, ca să privească o mierlă, o ciocănitoare sau un șoim cum își construiesc cuibul, cum își iau zborul, cum aduc hrană puilor – fără să facă nicio fotografie, dar gata să cuprindă în suflet pentru totdeauna bucuria de a vedea păsările de aproape, cu un binoclu de calitate, în ceea ce fac ele zi cu zi, și momentul când puiuțul nu mai poate suferi strânsoarea cojii protectoare și o sparge, ca să iasă în lumea pe care n-o vede încă, dar o simte mai bine. Da, acel moment este pentru bird-watchers o minune a naturii.
Un astfel de om cu un indiscutabil talent pentru fotografie deplânge totuși, așa cum îmi mărturisește, faptul că, „din păcate, nu-mi câştig existenţa din fotografie, aşa cum mi-aş dori, astfel că lipsa timpului alocat acestui hobby este o problemă“. Așa se face că pasiunea lui Ion Pîrvu pentru această artă nu poate să-și găsească împlinirea ca meserie, ci rămâne numai o îndeletnicire îndrăgită pentru timpul liber, cum ne și spune, „abia un hobby“. Și, din când în când, ne bucură cu câte o fotografie.
Un fotograf instruit și plin de talent, cu un aparat profesionist reușește ceea ce marea majoritate a amatorilor, printre care mă prenumăr și eu, nu este în stare. Să izbândești să surprinzi o floare galbenă în prim-plan, iar în fundal un râu de munte curgând, lovindu-se ba de o piatră, ba de alta, împins ba la stânga, ba la dreapta, așa de repede, încât poți numai intui de la distanță că este vorba de o apă, iar curgerea este memorată, ca o minune, în spațiul virtual al memoriei digitale – iată o dovadă de Ochi pentru fotografie: imortalizarea unei diferențe atât de pregnante între nemișcare și mișcare, potențată de culorile vii ale primăverii, devine act artistic.
Cum respiră lumina în peisajul cu drum șerpuit ce pare că se teme de o căpiță de fân și face deodată o curbă, parcă vezi cu ochii minții căruța care se mișcă neregulat, împinsă dintr-un șleau de pământ în altul, și apa scoasă de roată pe pământ cu calul care-și potrivește pașii ca să nu alunece – i-a transpirat de-acum coama bogată de culoarea gliei –, atât de abrupt este drumul de pământ care parcă duce-n iad, nu la o casă. Numai lumina mai conferă o umbră de speranță, iar căruța, imaginară, care părea că se răstoarnă cu prisosul de fân, își găsește, în ultima clipă, echilibrul, îndreptându-se deodată cu un nechezat abia auzit al calului – pentru că noi suntem pe cealaltă coamă a dealului și ne desparte o vale largă, de văzut însă am văzut totul cu o limpezime uimitoare.
____________
* Fotografiile pe care ni le-a trimis artistul-fotograf bucureștean Ion Pîrvu sunt făcute în cadrul a două runde foto, care au fost organizate de Adrian Petrişor la Holbav (Braşov) şi Paulian Prăjitură la Dumeşti (Alba).