Controlul îndrăcit la CFR

0
61
Peter Sragher arătând cu ochii spre premianții fitralit
Peter Sragher

S-ar putea spune că la CFR numărul de controlori excedează numărul de călători. Glumesc – căci nu-i așa. Dar din ce în ce mai multă lume preferă să se deplaseze cu mașina, mai rapidă decât trenurile noastre, care se târâie pe șinele ce scârțâie din toate mădularele, ca și când s-ar frânge la fiecare curbă. Așa că avem adesea vagoane aproape goale, prin care suflă vântul dacă ușa nu-i închisă.

Imaginați-vă că la trei vagoane de călători – vorbesc de trenul Suceava–București de luni, la prânz, pe 31 mai 2021 – aveam nu mai puțin de trei controloare și controlori, care s-au făcut comozi, unde altundeva decât la vagonul, aproape gol, de clasa I. Pe vremuri, închideau un întreg compartiment, adică vreo opt locuri, cu un lanț și nimeni n-avea voie să intre în el.

Acum – întâmplarea de poveste a mea. Nici n-a început bine să se urnească trenul din Burdujenii suceveni, că nașa s-a ridicat, după ce și-a aranjat mai bine ochelarii pe nas și și-a așezat atentă masca pe figură, căci o ținea sub bărbie (nu era încă în exercițiul funcțiunii) și a trecut la atac. Pardon, la control. A venit la mine, singurul pasager din preajmă. I-am întins mobilul, arătându-i biletul cumpărat online, s-a uitat la el și a plecat mai departe, vigilentă, prin vagonul aproape gol.

Am crezut că-i destul control. Nici n-am pornit-o bine din cetatea de scaun, că ne-am oprit vreo zece minute. Credeam că locomotivei i-a scăzut capacitatea de deplasare. Și am întrebat-o pe nașă ce-i de stăm de-atâta vreme. „Primim vagoane de Botoșani.“ Care nu se grăbesc, vezi Doamne, să se atașeze.

Și primim lovitura de împreunare, da, de împreunare a vagoanelor de Botoșani cu cele de Suceava. Am crezut că primul control al fost și ultimul, pentru că mă achitasem con brio. M-am înșelat însă. N-a trecut bine o oră, că văd că se ridică altă nașă, mai hotărâtă, instalată comod tot în vagonul de clasa I, de la două rânduri de mine și-mi cere iarăși biletul la control. Mă execut, îi arăt telefonul cu biletul. Nu se mulțumește însă că i l-am arătat pe mobil. O întreb de ce controlează iarăși biletul, că în urmă cu puțin timp fusese o colegă a ei, care făcuse deja același lucru. „Da, dar n-a bifat pe listă…“ spune, scoțând o listă consemnată pe o foaie de hârtie. Aha, acum înțeleg: întâi e controlul vizual, iar acum a sosit controloarea-șefă cu bifa. „Vă rog să-mi prezentați cartea de identitate.“ Să fi oare făcut ceva greșit? Sunt urmărit de organe? O scot, i-o arăt. După ce a cerut-o imperativ, ușor amenințător, ca un om care deține puterea, de-abia se uită, fugar, pe ea. Mă simt ca în Republica Populară Chineză, unde nu poți cumpăra un bilet de tren fără un act de identitate. Mă întreabă apoi, cu toate că a văzut cartea de identitate: „Sunteți Peter Ştefan?“ „Da“, răspund sigur pe mine. Probabil că numele de familie, Sragher, a fost mai greu de pronunțat, nu-i Popescu sau Georgescu, așa că această conștiincioasă amploaiată a chefereului a renunțat să-l mai descifreze.

Și speram că s-a terminat cu controalele. Aș. Nu trec două ore, și aceeași controloare-șefă se-nfățișează cu un domn important – se vede asta după servieta de piele atârnată pieziș peste burta proeminentă –, cu chelie și ochelari. Este leit supracontrolorul care pe vremuri făcea precum controloarea-șefă: bifa cu un pix biletul pe care controlorul obișnuit îl străpunsese cu un capsator masiv de oțel. Temutul supracontrolor sosise. Controloarea-șefă anunță cu o voce amenințătoare, asemenea lucrătorilor de la ANAF: „Biletele la control!“ Pașii supracontrolorului sunt nesiguri, mai ales de când se lucrează cu bilete online. Oricum, controloarea-șefă – cu prospete indicații din zodia Covid – spune: „Nu-mi dați biletul, îl văd doar“, refuzând mișcarea prea intruzivă a pasagerei din fața mea, care voia să apropie biletul prea mult de organe. „Doar să-l văd“ – de fapt, ea și supracontrolorul chefere. Se apleacă din când în când spre scundul supercontrolor dintr-o epocă apusă, care are reflexul de a duce mâna spre geanta de piele și a scoate aparatul drag lui, cu care perfora biletul într-un gest de bărbăție demn de laudă. Controloarea-șefă își face treaba și-i tot explică cum e cu biletele online, iar, când ajunge în dreptul meu, îi spune că am luat biletul de pe internet. Supracontrolorul dă din cap. Totul e în regulă cu mine. Slavă Domnului! Am scăpat cu bine și de al treilea control!

Lasă un răspuns