Nikolai Aleksandrovici Berdiaev Meditație despre eros

0
58

Traducere de Ana Maria Brezuleanu

Nu intenționez să scriu despre latura erotică a propriei mele vieți. Detest orice fel de mărturisiri în acest domeniu. Îndeobște, nu vreau să scriu despre viața mea intimă, despre relațiile mele intime cu oamenii și, cu atât mai puțin, despre oamenii apropiați cărora le sunt obligat cel mai mult. Nu acesta e specificul cărții de față. Ar trebui, probabil, să fiu adăugat în categoria filosofilor preocupați de eros, dar pasiunile etice (pasiuni, nu norme) au fost mai puternice decât pasiunile erotice. Și, poate, sunt sedus mai ales de libertate și de frumusețea renunțării. Dar eu aparțin acelui gen de oameni și, poate, acelei generații de ruși care au văzut în familie și procreație un mod de viață, iar în iubire – un mod de a fi. Aș vrea să consemnez aici câteva gânduri întemeiate pe experiență, observație și intuiții. Am meditat îndelung la relațiile existente între diferite tipuri de iubire și, îndeosebi, la relația dintre iubirea-milă și iubirea-eros, dintre iubirea caritabilă și iubirea-îndrăgostire. Sexul nu este nicidecum una dintre funcțiile organismului omenesc, sexul se referă la întreg. Știința modernă recunoaște acest lucru. Sexul este o mărturie a căderii omului. În sex, omul simte ceva rușinos, care umilește demnitatea umană. Aici, omul ascunde mereu ceva. Nu-și tăinuiește niciodată iubirea-milă, dar e înclinat să-și ascundă iubirea sexuală. Dintotdeauna m-a impresionat acestă tăinuire a sexului. În însuși actul sexual,, există ceva urât. Leonardo da Vinci spune că organele sexuale sunt atât de urâte, încât seminția omenească s-ar curma, dacă oamenii n-ar fi atât de obsedați de ele (nu-mi amintesc expresia exactă, dar acesta e sensul). În viața sexuală, există ceva umilitor pentru om. Doar epoca noastră a permis dezvăluirea vieții sexuale. Și omul s-a văzut descompus în mai multe părți. Precum se vede la Freud și în psihanaliza lui, în romanul contemporan. În aceasta constă nerușinarea epocii contemporane, dar, totodată, și marea îmbogățire a cunoștințelor despre om. Întotdeauna am considerat că trebuie făcută o diferențiere între eros și sex, între iubirea-eros și viața fiziologică a sexului. Ele sunt sfere interferente, dar deosebite una de alta. Viața sexului este impersonală, aparține speciei. În ea, omul este jucăria stihiei speciei. În însuși actul sexual, nu există nimic individual, personal, el unește omul cu întreaga lume animală. Atracția sexuală ca atare nu afirmă persoana, ci o strivește. Sexul n-are chip, nu vede chipul. În viața sexului, există cruzime față de om, există consimțământul de a renunța la omenescul pur. Individualizarea atracției sexuale marchează o limitare a forței sexului. Iubirea este personală, individuală, este orientată spre unic, spre irepetabil, spre chipul de neînlocuit. În timp ce atracția sexuală acceptă ușor înlocuirea care, într-adevăr, e posibilă. O iubire-îndrăgostire puternică poate chiar să nu intensifice, ci să slăbească atracția sexuală. Îndrăgostitul este mai puțin dependent de necesitatea sexuală, el poate mai ușor să se abțină, poate să devină chiar și ascet. Iubirea se referă întotdeauna la unic, nu la general. Iubirea erotică își are rădăcinile în sex și fără el nu există. Dar ea biruie sexul, introduce un alt principiu și-l compensează. Erosul are și altă proveniență, provine din altă lume. Natura iubirii-eros este foarte complexă și contradictorie și creează nenumărate conflicte în viața omenească, naște drame. Am observat și la mine o contradicție. Iubirea-eros mă atrăgea, dar mai mult și mai puternic mă dezgusta. Când mi se relatau poveștile de dragoste ale unor cunoscuți, întotdeauna le apăram acestora dreptul la dragoste, nu-i judecam niciodată, dar adesea încercam o repulsie instinctivă și preferam să nu aflu nimic. Apăram mereu libertatea de a iubi, o apăram cu patimă, cu înverșunare, împotriva acelora care o negau. Am urât moralismul și legalitatea în acest domeniu, n-am suportat predicile virtuoșilor. Dar uneori mi se părea că iubeam nu atât iubirea, cât libertatea. Iubirea adevărată este o floare rară. Mă captiva jertfirea iubirii în numele libertății, la fel cum mă captiva și libertatea iubirii înseși. Iubirea jertfită sau reprimată în numele libertății sau al compasiunii se adâncește și capătă un sens aparte. Mă dezgustau oamenii aflați în puterea absolută a iubirii. Și multe manifestări ale iubirii mă iritau. Dar în stihia dionisiacă a iubirii există adevărul ridicării deasupra puterii legii. Simt cu acuitate conflictul dintre iubirea-eros și iubirea-milă, ca și conflictul dintre iubire și libertate. Nu se poate renunța la iubire, la dreptul și libertatea de a iubi, în numele datoriei, al legii, al opiniei publice și ale normelor ei, dar se poate renunța la ea în numele milei și al libertății. Iubirea e atât de sluțită, de profanată și de vulgarizată în decăzuta viață omenească, încât a devenit aproape imposibil să pronunți cuvinte de iubire, trebuie găsite altele. Adevărata iubire apare când întâlnirea nu este întâmplătoare, ci între doi oameni ursiți unul altuia. Dar, în nenumărate cazuri, întâlnirea este întâmplătoare, iar omul cu pricina ar fi putut întâlni în alte circumstanțe un partener mai potrivit. Așa se explică numărul imens de căsătorii absurde.

         Mă indignam de fiecare dată când societatea se amesteca în viața erotică a individului. Îngrădirile sociale ale dreptului de a iubi stârneau în mine un protest violent, iar uneori, în discuțiile pe această temă, mă lăsam pradă furiei. Iubirea face parte din sfera intimă, personală a vieții, în care societatea nu are ce căuta. Îndeobște nu-mi place „societatea“. Sunt un răzvrătit împotriva ei. Când este vorba de iubirea dintre doi oameni, atunci oricare al treilea este în plus, așa cum am scris în cartea Despre menirea omului. Când mi se povestea de vreo iubire ilegitimă, replicam întotdeauna că acest lucru nu privește pe nimeni, nici pe mine, nici pe cel care povestește, mai cu seamă pe el nu-l privește. Iubirea este întotdeauna ilegală. Iubirea legală este o iubire moartă. Legalitatea există doar pentru cotidianul banal, iubirea însă iese din banal. Când iubirea se afundă în cotidianul banal, ea se răcește și treptat se stinge. Erosul este o sferă ilegală. Lumea n-ar trebui să știe că două ființe se iubesc. În instituția căsătoriei, există impudoarea dezvăluirii în fața societății a ceea ar trebui să fie ascuns, păzit de privirile străine. Când priveam la vreo pereche căsătorită, aveam mereu o stranie senzație de jenă, ca și cum aș fi privit pe furiș ceva ce nu s-ar fi cuvenit să văd sau să știu. Socializarea sexului și a iubirii este unul dintre procesele cele mai respingătoare ale istoriei umane, el mutilează viața omenească și provoacă nenumărate suferințe. Familia este o instituție socială necesară și se supune acelorași legi ca și statul, economia etc. În strânsă legătură cu sistemul economic, familia are prea puțin de-a face cu iubirea, mai bine zis are legătură doar cu iubirea caritabilă și se raportează doar indirect la sex. În familie, elementele de înrobire au fost întotdeauna puternice, și ele n-au dispărut nici în prezent. Familia este o instituție ierarhizată, bazată pe dominare și supunere. În ea, socializarea iubirii înseamnă reprimarea ei. Căsătoria, ca temelie a familiei, este o taină foarte îndoielnică. Creștinismul nu are o taină proprie a căsătoriei, el doar confirmă căsătoria din păgânism și iudaism. În această taină naturală se produce socializarea a ceea ce prin natura sa este insesizabil pentru societate, insesizabil și pentru biserică, în calitatea ei de societate religioasă exterioară. Dar ca taină adevărată ar trebui să fie recunoscută numai taina iubirii autentice. Această taină nu se supune nici unei expresii sociale, nici unei raționalități. Aici se află tragismul iubirii în viața societăților omenești. Societatea respinge iubirea. Îndrăgostitul, în sensul superior al acestui cuvânt, este dușmanul societății. Literatura universală a apărat drepturile și demnitatea iubirii, și anume a iubirii nesocializate. Primii au fost trubadurii provensali. Este meritul imens al literaturii, un merit de ordin religios. Mă refer la literatura serioasă, exclud literatura ahtiată după sex. Teologia legală, morala legală, opinia publică legală au fost dintotdeauna ostile literaturii în această problemă și au răbdat-o cu greu. Și, fiindcă veni vorba, în pofida marii mele iubiri pentru L. Tolstoi, am negat de la bun început ideea care a stat la baza Annei Karenina. Am considerat criminală nu iubirea dintre Anna și Vronski, ci relațiile matrimoniale dintre Anna și Karenin. Mi s-a părut că problema divorțului a fost pusă artificial și din afară. Adevărata problemă nu este dreptul la divorț – care, firește, trebuie să fie recunoscut –, ci obligativitatea divorțului când iubirea încetează. Continuarea căsniciei, când iubirea a pierit, este imorală, numai iubirea îndreptățește orice, iubirea-eros și iubirea-milă. Problema copiilor este cu totul alta – desigur, importantă. Dar când părinții nu se iubesc, acest lucru se răsfrânge negativ asupra copiilor. Știu că opinia mea va fi apreciată ca asocială și periculoasă. Dar asta mă bucură. Dacă socializarea economiei este oportună și corectă, socializarea omului însuși, existentă de-a lungul întregii istorii, este sursa robiei și, din punct de vedere spiritual, reacționară. Important însă e că nu accept categoria pericolului. Pericolul nu este nicidecum un lucru rău, omul trebuie să treacă prin pericole.

© foto – Ion Pîrvu

         Ca valoare artistică, Ce e de făcut? a lui Cernâșevski este o lucrare lipsită de talent, fondată pe o filosofie jalnică și neputincioasă. Dar, social și etic, sunt absolut de acord cu Cernâșevski, pe care îl respect foarte mult. Cernâșevski este uman și pledează cu sfântă dreptate pentru libertatea sentimentelor omenești și împotriva puterii geloziei în relațiile dintre oameni. Totodată, în cartea lui, atât de calomniată în cercurile de dreapta, există un intens element ascetic și o mare puritate. E interesant că însuși Cernâșevski, unul dintre rușii cei mai remarcabili, s-a purtat față de soția sa cu o dragoste neobișnuită, înduioșătoare. Scrisorile lui din ocnă către soție sunt documentul unei iubiri rar întâlnite în viața omenească. A dat dovadă și de iubire, și de fidelitate, amândouă liber consimțite. Acest nihilist și utilitarist a avut un autentic cult al eternei feminități, sublimat în cultul pentru o femeie concretă, un eros concret, nu abstract. Și Cernâșevski a cutezat să se revolte împotriva geloziei, sentiment atât de legat de iubirea erotică. Am socotit mereu că gelozia este sentimentul cel mai respingător, al robului careînrobește. Gelozia este incompatibilă cu libertatea omului. Gelozia conține instinctul proprietății și al dominării, dar într-un stadiu umilitor. Trebuie recunoscute drepturile iubirii și negate drepturile geloziei, curmându-se idealizarea ei. Așa a făcut Cernâșevski într-o formă directă și simplificată, fără nici un fel de subtilități psihologice. Gelozia este tirania omului asupra omului. Dezgustătoare este îndeosebi gelozia femeii, gelozie care o transformă într-o furie. Iubirea femeii se poate transforma în stihie demonică. Există femei demonice. Ele îmi scriau uneori, scoțând la iveală atracția pentru romanele astrale. Acesta este un fenomen foarte apăsător. Ca exigențe și așteptări, iubirea femeii și cea a bărbatului diferă una de alta ca de la cer la pământ. Iubirea bărbatului este parțială, ea nu-i absoarbe întreaga ființă. Iubirea femeii estemai cuprinzătoare. Femeia ajunge ușor să fie obsedată. Aici se află primejdia de moarte a iubirii la femei. În iubirea femeii, există o magie, dar o magie despotică. Și întotdeauna apare o neconcordanță cu imaginea ideală a femeii. Adesea, imaginea frumuseții feminine este înșelătoare. Femeile sunt mai mincinoase decât bărbații, minciuna lor este o formă de autoapărare, născută din lipsa de drepturi a femeii din vremurile victoriei patriarhatului asupra matriarhatului. Dar iubirea femeii se poate ridica la înălțimi neobișnuite. Astfel, sunt Solveig la Ibsen sau Véronique la Jouhandeau. Iubirea lor, prin fidelitate, e salvată în veci. Mi s-a părut mereu că cea mai grea și chinuitoare nu este iubirea neîmpărtășită, cum se crede îndeobște, ci iubirea pe care nu poți s-o împărtășești. Iar în majoritatea cazurilor iubirea nu poate fi împărtășită. Aici intervine sentimentul de vinovăție. Cu femeile am avut relații mai apropiate și mai prietenești decât cu bărbații. Uneori, mi se părea – poate era o iluzie – că femeile mă înțeleg mai bine decât bărbații. Femeile au aptitudinea neobișnuită de a crea iluzii, de a părea altfel decât sunt de fapt. Am fost capabil să simt farmecul feminin. Dar n-am avut ceea ce s-a numit cultul veșnicei feminități, despre care multora le plăcea să vorbească la începutul secolului al XX-lea, referindu-se la cultul Preafrumoasei Doamne, la Dante, la Goethe. Uneori, chiar m-am gândit că nu-mi place stihia feminină, deși nu mi-e indiferentă. De asemenea, am înțeles și am prețuit trubadurii provensali, care, pentru prima oară în istoria culturii, au introdus iubirea-îndrăgostire ideală. Dar mi-a fost străină includerea principiului feminin și erotic în viața religioasă, în raport cu Dumnezeu. Mai apropiată mi-a fost ideea androginului lui Jakob Böhme, ca biruire a sexului. A fost o vreme când am reacționat puternic împotriva cultului principiului feminin. Tipul de erotism al lui Soloviov mă dezgustă. Am prețuit și prețuiesc mult articolul lui Vl. Soloviov Sensul iubirii, care este, poate, textul cel mai izbutit din tot ce s-a scris despre iubire. Dar observ o mare contradicție între ideile remarcabile din acest articol și învățătura lui despre Sofia. E drept însă că stihia feminină este o stihie cosmică, temelia creației, că doar prin feminitate omul se inițiază în viața cosmosului. În deplinătatea sa, omul este cosmos și persoană.

         Sexul aparține vieții speciei. Iubirea însă aparține vieții persoanei. Repulsia față de viața speciei ține de înseși însușirile primare și indestructibile ale ființei mele. Femeile însărcinate mi-au displăcut dintotdeauna. E un fapt care mă întristează și mi se pare prostesc. În această privință, am încercat un ciudat sentiment de frică și un sentiment și mai ciudat de vinovăție. Nu pot spune că nu-mi plăceau copiii, cred că mai degrabă îmi plăceau. M-am ocupat mult de nepoții mei. Dar întotdeauna mi s-a părut că procreația este ostilă persoanei, ca descompunere a ei. Asemenea lui Kierkegaard, am simțit păcatul și răul nașterii. Perspectivele nemuririi speciei și cele ale nemuririi personale sunt contradictorii. În acest punct, nu numai că sunt de acord cu Vl. Soloviov, dar am gândit astfel și până la citirea lucrărilor lui, ba chiar mai mult, așa am simțit. Viața speciei poate trezi sentimentul de milă, dar nu poate trezi iubirea-eros. Îndrăgostirea ideală nu este compatibilă cu viața speciei, ea este victoria persoanei asupra stihiei informe a speciei și, în acest sens, asupra sexului. Erosul biruie sexul. În emoția puternică a iubirii există adâncimea infinitului. Dar sexul poate să nu se integreze în viața total transfigurată, poate să rămână o sferă izolată a stării de cădere. În această izolare a lui de persoana plenară se și află oroarea sexului. De aceea sexul poate deveni atât de lesne începutul descompunerii. Nu se poate admite autonomia sexului. S-a mai spus că iubirea este ieșire din cotidian, pentru mulți poate singura. Însă numai începutul iubirii este astfel. În evoluția ei, iubirea cade ușor în puterea cotidianului. În iubire, există infinit, dar și finit, care limitează acest infinit. Iubirea este o breșă în ordinea obiectivată, naturală și socială. Ea conține pătrundere în frumusețea chipului celuilalt, vedere a chipului întru Dumnezeu, victorie asupra urâțeniei triumfătoare în lumea căzută. Dar iubirea nu este înzestrată cu facultatea de a se dezvolta în această lume. Și dacă iubirea-eros nu se unește cu iubirea-milă, atunci rezultatele ei sunt distrugătoare și dureroase.Erosul în sine are cruzime, el trebuie să se smerească prin milă, prin caritas. Erosul se poate uni cu agápē. Iubirea lipsită de milă e detestabilă. Relația dintre iubirea erotică și cea caritabilă, dintre iubirea ascendentă – atracție spre frumos și înalt – și cea descendentă – atracție spre suferință și amărăciune în această lume inferioară – reprezintă o problemă vastă și dificilă. Erosul platonic în sine însuși este impersonal, fiind orientat spre frumusețe, spre înaltul divin, nu spre o ființă concretă. Dar în lumea creștină erosul se transformă, în el pătrunde principiul persoanei. Panteismul sexual, apărat cu atâta strălucire de Rozanov, nu este eros, ci întoarcere la sexul păgân. Este antipodul ideilor promovate de Vl. Soloviov și de mine. La Vl. Soloviov, în opoziție cu învățătura lui personalistă despre iubire, este puternic erosul platonic, îndreptat spre veșnica feminitate prin Dumnezeu, nu spre o femeie concretă. Erosul dă naștere unor iluzii ademenitoare, pe care nu le poți deosebi cu ușurință de realitate. Omului îi este specific visul de iubire. Acest lucru e minunat descris de Chateaubriand.

         Dar în eros există un nucleu real, vrednic de veșnicie. Foarte dureroasă este uitarea. În uitare este trădare, renunțare la veșnicie în numele vremelnicului. Uneori, cele uitate apar în vis, și atunci sufletul este cuprins de tristețe. Viața erotică, cu excepția unor clipe disparate, este latura cea mai tristă a vieții omenești. Dacă uitarea înseamnă trădarea a ceva prețios, atunci amintirea adesea reconstituie și contrariul acelui ceva prețios. Nu mi-au plăcut niciodată amintirile din această sferă a vieții, n-am vorbit niciodată despre ea. Iubirii îi este propriu un adânc tragism lăuntric și nu întâmplător iubirea este legată de moarte. Există un conflict tragic între iubire și creație. Această temă a fost exprimată genial de Ibsen. Întotdeauna mi s-a părut straniu să aud vorbindu-se de bucuriile iubirii. Mai firesc ar fi fost – la o analiză mai profundă a vieții – să se vorbească de tragismul și tristețea iubirii. Când vedeam câte o pereche fericită de îndrăgostiți, încercam o tristețe de moarte. De fapt, iubirea nu cunoaște împlinirea speranțelor. Există uneori viață de familie relativ fericită, dar ea este doar un cotidian prozaic fericit. Dacă aș fi fost un romantic, atunci aș fi fost unul lipsit de iluzii, de speranță și de capacitatea de a idealiza realitatea, aș fi fost un romantic care ar fi acceptat realitatea ca atare. În latura socială a iubirii, m-am simțit revoluționar și am cerut revoluționarea acestui domeniu. Am dat în vileag josnicia cotidianului organizat și despotic. Am fost un pasionat al libertății, al libertății și în iubire, deși știu preabine că iubirea poate fi robie. Mai mult decât orice, m-a tulburat iubirea caritabilă, iubirea-milă, și mi-a repugnat iubirea egocentrică și vampirică. Dar există, deși nu prea des, și iubire neobișnuită, legată de sensul spiritual al vieții.

Lasă un răspuns