Traducerea literară – piatră de încercare?

0
74

(Povestea unei cărți, pe scurt)

Fără îndoială, au mai pățit-o și alții. Nu m-aș fi gândit la o asemenea testare a traducerii literare, dacă nu mi-ar fi fost dat să-mi revăd o traducere veche, rămasă, de aproximativ un sfert de secol, în manuscris dactilografiat. Piatra mea de încercare a fost Nikolai Berdiaev, Cunoașterea de sine (Încercare de autobiografie filosofică). O carte pe care am găsit-o la Moscova, la începutul anilor ’90, și care m-a captivat atât de mult, încât mi s-a părut foarte potrivit să încep chiar cu ea „asaltul“ împotriva acelei mentalități care, din păcate, respingea cu obstinație – în numele anticomunismului și, mai ales, al antisovietismului – marile valori ale culturii ruse. Simțeam că prin această carte pot să ofer cititorului român altceva decât știuse până atunci. Vă amintiți? Circula pe atunci replica: „Un scriitor rus? N-am nevoie. Mi-e prea de-ajuns.“ Standurile librăriilor gemeau de cărți comerciale, iar editorii refuzau autori al căror nume „se termina în «ev(a)» sau «ov(a)»“.

Mi-am dat seama că nu izbutisem să intru în pulsația textului original

Dar, dincolo de dezlănțuirea generală a gesturilor, a preferințelor, a opțiunilor, într-o libertate adeseori prost înțeleasă, când toți încercau să se desprindă de modelul sovietic impus decenii de-a rândul în România, gândul meu a fost să iau și eu parte, cu puterile mele, la clintirea idiosincraziei (în parte, firească) a cititorului român față de tot ce venea din spațiul rusesc. Nici măcar distincția dintre politic și cultural nu a putut funcționa pentru cititorul neavizat, având în vedere că impunerea de către Uniunea Sovietică a principiului „literatura ca armă politică“ a văduvit literatura rusă (cea oferită nu doar întregului „lagăr socialist“, ci și propriei țări-mozaic) de autori și cărți de mare valoare.

Astfel s-a născut intenția de a mă apuca serios și de traduceri literare, iar Cunoașterea de sine a lui Berdiaev este prima încercare de amploare, ce-i drept cam temerară, deși în entuziasmul meu din acea vreme nu mi-am dat  seama de mulțimea și varietatea dificultăților stilistice ale textului în transpunerea lui în limba română. L-am migălit, fără să am contract, vreo doi ani și mai bine, dar când am găsit unde să-l public, o altă editură mi-a luat-o înainte, din fericire. Din fericire, pentru că acum, recitindu-l, traducerea mea m-a nemulțumit, chiar m-a șocat. Cuminte și conștiincioasă,  traducerea nu păstra strălucirea, tensiunea cuvântului și a ideii, vibrația interioară care să corespundă mărturisirii lui Berdiaev: „M-a interesat prea puțin rezultatul creației mele, desăvârșirea lui. Am fost interesat să mă exprim pe mine însumi și să strig lumii ce îmi dezvăluie vocea interioară ca adevăr.“ Cuvântul autorului era viu, pătrunzător, al traducătorului – uscat, obosit, plat. Deci trăda scriitorul. Veșnica problemă: traduttore traditore. Mi-am dat seama că nu izbutisem să intru în pulsația textului original, cum mi se întâmplase să simt traducând de-a lungul anilor, nu fără multă trudă, din Mihail Bulgakov, Ilf și Petrov, Vladimir Makanin sau Varlam Șalamov.

Și totuși, concret, unde este cheia nereușitei mele? Am consultat o variantă franceză din 1979 (semnată de E. Belanson) și am descoperit cu uimire că stilul lui Berdiaev, aforistic, repetitiv, fără cadență, uneori abrupt și tranșant, devine la E. Belanson fluent, rotund, armonios. Propoziții și fraze sunt combinate inventiv prin legături care să ofere cititorului o lectură cursivă, plăcută, cât mai ușoară. Așadar, aveam în față un text care se înscria perfect în ultimul păcat al unei traduceri, cel mai grav pe o scară de trei, denunțat și explicat de Vladimir Nabokov în eseul Arta traducerii din 1941. Traducătorul face insistent al treilea „pas spre iad“ când „se apucă să lustruiască și să cizeleze o capodoperă, înfrumusețând-o mișelește, adaptând-o la gusturile și ideile preconcepute ale cititorilor“. Nu mai pomenesc și pedeapsa cerută de Nabokov, mult prea dură, pentru o asemenea „crimă“. Și, de parcă n-ar fi fost îndeajuns, traducătorul francez face și „al doilea pas spre iad“, adică „omite cu bună știință cuvinte și pasaje“.

Unul dintre pasajele omise (aproape o pagină!) se referă la o comparație între modul de abordare al temelor filosofice și religioase în societățile de filosofie și religie din Rusia (Moscova, St. Petersburg) și cercurile de același profil din Paris. Berdiaev vede diferența majoră în faptul că în Franța „toate problemele erau cercetate nu în esența lor, ci în răsfrângerile culturale“ și își argumentează afirmația, printre altele, cu dezbaterea problemei singurătății la „Decada de la Pontigny“, unde „s-a vorbit despre singurătate la Petrarca, Rousseau sau Nietzsche, nu despre singurătatea în sine. Vorbitorii nu se aflau în fața ultimei taine a vieții, ci în fața culturii“. M-am întrebat, cu bună credință, ce motiv l-ar fi putut determina pe traducător să înlăture cu nonșalanță întregul paragraf. În fond, observația filosofului rus este pertinentă, nu neapărat ofensatoare. Ce nu i-a plăcut sau nu i-a convenit traducătorului? A vrut oare să menajeze amorul propriu al francezului sau propriul său amor propriu? Greu de apreciat. Și, pe de altă parte, greu de crezut că spiritul galic, atât de rebel cândva, s-ar fi tocit într-atât, încât să aibă nevoie de măgulire cu orice preț. Cert este că, în asemenea cazuri de ciuntiri ideatice ale originalului, „al doilea pas spre iad“ al traducerii poate fi echivalat cu cel de-al „treilea pas spre iad“, cel mai grav.

Mi-ar plăcea să traduc din nou (să retraduc) fiecare carte

Omiterile se leagă inerent de problema repetițiilor abundente pe care Berdiaev și le asumă. Numai că el își asumă doar repetarea ideilor, nu și a cuvintelor: „dificultatea cea mai mare o văd în posibila repetare a aceleiași teme în capitole diferite. Singura justificare este că tema respectivă va apărea în alte corelații și circumstanțe“. În varianta franceză, repetițiile sunt evitate de-a valma, fără nici o distincție. În varianta românească, m-am luptat și mă lupt cu repetițiile de cuvinte. Nu de idei (subliniez), care trebuie respectate ca atare, la dorința autorului. N-a fost prea greu, pentru că în română se poate opera o diferențiere între repetiția stilistică și cea redundantă, ultima nefiind deranjantă în rusă, dar mai greu de admis în română. Cu trecerea timpului, exact în munca de traducere literară, mi-am dat seama cât de complexă și dificilă e limba mea maternă (Însemnările unui eremit de Konstantin Leontiev mi-au revelat acest lucru), dar și ce posibilități nebănuite de transpunere ne pune la îndemână.

În cazul Cunoașterii de sine, un ajutor vine chiar din partea autorului, care își definește singur stilul, „cât mai sincer și mai simplu, fără podoabe artistice“. Își recunoaște scăderile: „Îmi lipsește darul exprimării artistice, plastice. Posibilitățile mele de expresie sunt sărace și în planul cuvântului, și în cel al imaginii.“ E adevărat că, în integralitatea textului, un traducător poate să vadă și să simtă altceva. Are dreptul să nu-i dea crezare întru totul autorului, cînd pagina scrisă spune altceva. Dar, pe de altă parte, nu are dreptul să construiască un text fluent (ca în varianta franceză) dintr-unul abrupt, uneori sacadat, care corespunde perfect mărturisirii scriitorului: „Gândirea mea este intuitivă și aforistică. Nu are o desfășurare discursivă a ideii. Nu pot explica și demonstra nimic limpede. Și nici nu mi se pare necesar.“ Acest „nici nu mi se pare necesar“ îmi pare a fi semnul clar al unei atitudini categorice împotriva oricărui fel de „înfrumusețare“ a textului. Berdiaev lasă impresia că nu dă importanță stilului. Dar oare lipsa intenționată a unui stil anume nu este, la urma urmei, tot un stil? Un stil care nu pune preț pe efectele estetice ale textului, nu oferă acel tip de expresivitate, specific creațiilor literare. Ca traducător, nu eram obligată să caut prea stăruitor cuvinte potrivite pentru a re-compune în limba română emoția artistică, ci doar să intru în rezonanță cu gândul autorului, să prind și să transmit cititorului tonul, ritmul, sonoritatea textului filosofic, respectând cu sfințenie precizia ideii.

Un text reluat, o experiență nouă. Reluarea traducerii acestei ultime lucrări a lui Nikolai Berdiev (chintesență a unei existențe și creații de excepție) îmi oferă acea bucurie de acum un sfert de veac, acum mult sporită. Îmi dă senzația unui ciclu de viață care a început atunci și se încheie acum, la bătrânețe, în lumina unei cărți pe care o descoperi mereu, în timp ce te descoperi pe tine însuți. Cu experiența acumulată (în viață, în pasiunea de a traduce autori cu care am o empatie deosebită), știu că voi lăsa în urma mea un text mai viu, cu mai multă strălucire, mai aproape de original. Dar dacă peste ani m-aș reîntoarce la el, probabil aș lua-o de la capăt. Fără amărăciune, pentru că, parafrazându-l pe Berdiaev („Mi-ar plăcea să scriu din nou fiecare carte“), pot spune și eu:

Mi-ar plăcea să traduc din nou (să retraduc) fiecare carte. Mai ales când este vorba de o carte de căpătâi, ziditoare cu adevărat.

Lasă un răspuns