Veronika Dintinjana – Între Apologie, femeia-totem și Musei Capitolini

Formal, poezia autoarei si doctoriței Veronika Dintinjana nu este greu de tradus. Putem pretinde însă vreodata că poezia „nu este“ greu de tradus? Stilul său mai degraba lejer, aproape narativ, reprezinta o facilitate însemnată pentru traducător.

Au apărut, desigur, așa cum se întâmplă între oricare două liimbi, și cu atât mai mult între o limbă slavă și una de origine romanică, probleme legate în principal de transpunerea idiomurilor, pe care, așa cum am notat și pe marginea textului și cum avem obiceiul, am încercat să le rezolvăm mai degrabă prin „apropriere” decât prin „alienare”, așadar prin identificarea unei expresii cu un sens similar sau cât mai asemănător în limba română, cu prețul „trădării” alcătuirii inițiale a frazei în originalul sloven:

• în loc de nu-mi trebuie Toscana, nu-mi trebuie vară, am preferat formularea mai firească în limba română nu-mi trebuie farmecul unei veri în Toscana;
• în locul arhaismului prsnița, care în slovenă este denumirea oficială pentru „osul pieptului”, deși termenul există, cu caracter pronunțat arhaizant și regional, utilizat în teritorii extrem de restrânse, și în limba română, am preferat termenul medical modern stern, și utilizat atât în limbajul științific, cât și în acela de zi cu zi;
• am renunțat la task-ul probabil imposibil de a găsi o traducere a unui joc de cuvinte rimat între termeni care desemnau în slovenă scrierea și respirația;

(Antrenament pentru respirație ritmică)

• în locul idiomului sloven până la cea mai mică bucată de slănină, am folosit o expresie românească având același sens, au cântărit situaţia în cele mai mici detalii dar la fel de familiară cititorului român pe cât este originalul sloven pentru limba-sursă;
• am transpus formularea greoaie și aproape de neînțeles pentru limba română ca un buştean priponit cu frânghii lipsite de cârlige întăritoare prin varianta mult mai firească și semantic echivalentă ca un buștean prea strâns priponit în coasta dealului

      (Απολογία)

• am preferat expresiei clipele unei vieţi micuţe varianta clipe ale unei picături de viaţă, din cauza modului evident mai firesc în care sună în limba româmă
• și, din același motiv, varianta în asprimea sufletului originalului sloven în asprime(a ei) / a caracterului ei.

(Saskia)

Așadar, până la proba contrarie, nimic spectaculos, niciun fel de probleme cu care traducătorul nu   s-ar întâlni în mod obișnuit în activitatea de traducere a poeziei.

Dar ne-am obișnuti deja ca fiecare element de specificitate a textului să fie purtător și al unor capcane sau cel puțin al unor provocări pentru traducător. Or, tocmai caracterul narativ, la limita povestirii, despre care aminteam la început, al textelor Veronikăi Dintinjana ne-a supus unor astfel de încercări.

Trimiterile evidente la mituri ale Greciei antice din Απολογία ne-au obligat să apelăm, mai ales înspre finalul textului, la elemente de limbaj arhaic, cu parfum de „legende ale Olimpului”, anticipând ritualul barbar al sacrificului a cărui sugestie ne-a ținut într-o stare de tensiune, de așteptare mocnită, pe parcursul întregului text:

O viaţă-i tot ce are-orice cârmuitor.
O, fiica mea, mă iartă, rogu-te, dară vântul ni-i de-mare trebuinţă. Şi-aceasta drept acuma,     ne-ntârziat.

Un limbaj arhaizant de alt tip, amintind mai degrabă de pasajele moralizatoare ale Bibliei, dar și de avertismentele prezente în paginile sale, ne-a fost impus de stilul pe care autoarea îl abordează în Saskia, unul dintre cele mai reușite din întregul volum Abecedarul semnelor, din care au fost selectate textele prezente și analizate aici:

Pictează ce-i în faţa ta, picteaz-o şi pe ea, pe cea
ce – încă – nu te-a părăsit. Până când moartea vă va despărţi.
Oare pricepi de ce-i nevoie pentru toate acestea? Doar cu ce ai
doar cu-astă seacă, grosolană zugrăvire,
tu soaţa să-ţi slăveşti precum pe mâinile-ţi dibace
şi lumina. Slăveşte totodată tenebrele şi umbra,
căci ele pânza o preschimbă în tablou.
Căci ele Timpu-n chip de viaţă îl cioplesc.
Fiece oră, orice urmă ce pensula ţi-o lasă pe hârtie ţi-s date cu-mprumut
de al luminii şi al umbrelor Stăpân,
al celor văzute şi nevăzute.
Cuvine-se ca-n orice ceas al zilei,
penelu-n mână fără preget tu să-l iei
şi prin păienjenişul de contururi ce pe hârtie s-or isca,
despre luminile de peste timp,
despre imaginile cufundate-n beznă tu să mărturiseşti.

În schimb, limbajul concentrat, „civil” până la proba contrarie, menit a sublinia prin fraze scurte și frapante dramatismul situației descrise – da, și în același timp povestite, fiindcă este vorba despre Veronika Dintinjana, nu despre altă autoare – din Vrabia printr-un geam de spital impunea o traducere pe măsură, bazată pe o la fel de riguroasă și „nemiloasă” împărțire a textului în propoziții, pe un verbiaj în același timp contemporan și de fiecare zi și, nu în ultimul rând, pe argumentarea credibilă a „personajului” pe jumătate fantastic al vrabiei care este martora, însoțitoarea și, într-o anumită măsură, complicea întâmplătoare, dar în niciun caz benevolă a morții:

I se citea groaza în ochi.
Am zburat. Nu făcusem parte
din viaţa lui,
aşa că era normal să nu-i împart
nici moartea.
M-am întors după o jumătatede oră
să ciugulesc firimiturile de pâine
rămase de la prânz.

Cel mai interesant, poate, în materie de provocare pentru traducător, este poemul cu iz în același timp „roman, latini și italian” (oricât de contradictorie ar putea părea alăturarea), Musei Capitolini. Această apologie a frumuseții și tinereții masculine, dar și a paternității arată aproape straniu în contextul întregului volum și mai ales în raport cu acea parte a sa alcătuită din poeme de tip Saskia: ce legătură poate avea înțelegerea profundă a dramei femeii-mame în curs de îmbătrânire cu omagiul adus unui padre tânăr și atrăgător descris în plin proces de joacă și iubire paternală față de băiețelul său, și el frumos precum un zeu (nu, nu grec și nici roman, ni se subliniază destul de insistent că amândoi sunt bruneți și cu pielea brună), fără ca aici să apară măcar vreo urmă de conotație sau perversiune sexuală, așa cum este atât de la modă astăzi, mai ales în produsele oferite de literatura „politic corectă”? De unde această idealizare a unei relații tată-fiu descrisă – în mod fermecător – cu concursul elementelor senzual-tactile, dar, repetăm, fără depășirea frontierei dinolo de care lucrurile și-ar putea pierde puritatea la care, ca cititori sau analiști ai fenomenului literar al ultimilor douăzeci de ani, nici nu mai visam să o regăsim într-un poem de o asemenea natură? Oarea Musei Capitolini nu este o „trădare” față de Saskia? Răspunsul pe care îl propunem poate părea aproape „strigător la cer”: cele două poeme sunt complementare; simbolic vorbind, Saskia (sau femeia descrisă acolo) este „autoarea morală” (sau poate mai degrabă nostalgică, sentimentală) a Musei Capitolini, femeia (întruchipând, desigur, autoarea) care spune adio tinereții, aruncându-i o ultimă privire încărcată de jind, nostalgie și, poate, de o anumită nuanță de regret, către ceea ce nu i se va mai întoarce, a pierdut sau, cel mai probabil, nu a avut niciodată: un bărbat și un copil (băiat, desigur) pe care să îi poată identifica unor modele estetice (cum altfel – clasice), un „lux” pe care, probabil, viața i l-a interzis cu aceeași rigoare cu care paznicul de la Musei Capitolini ne interzice să atingem exponatele. Întrucât, la urma urmei, lucrurile de care nu am avut parte în viață ne sunt la fel de inaccesibile și de îndepărtate precum niște exponate de muzeu cu o vechime de câteva mii de ani, purtătoare ale unei alte lumi la propriu și la figurat îngropate în grădina unei villa romane. Nu este lipsit de importanță nici detaliul că autoarea-observatoare (în spiritul Grupului Mü, am putea-o numi chiar autoare subiectivă) se află la o vârstă a erudiției și a maturității creatoare care îi permit astfel de paralele și considerații:

Aici, asupra acestei mâini de tată,
s-a oprit timpul,
nu în templul lui Jupiter,
nici dincolo de nori.
(Eu şi cartea în care scrie că poezia
nici nu poate visa
să rămână în afara istoriei.)
Crăpături în piatră,
pe care doar un ochi pătrunzător le poate iscodi.
Ceva din mine, ceva ce nu se poate împăca
cu trecutul, o beatitudine care răneşte, la fel
precum văzduhul ce-o-nconjoară,
ferind-o de atingeri,
un muzeu al ruinelor şi al rămăşiţelor
un basorelief ce-nfăţişează un tată sărutându-şi fiul.

Având în vedere toate acestea, limbajul poemului – și, implicit, al traducerii – nu putea fi decât unul complex, erudit, presărat cu citate latine și italienești, cu trimiteri la mitologia antică romană și realitățile italiene contemporane („Contrattacco, babbo!”, „Non toccare!”), prin sublinierea în principal a paralelelor, a asemănărilor dintre aceste două lumi care, ni se sugerează, în pofida oricărei logici a trecerii unidimensionale a timpului, se influențează și se „moștenesc” reciproc.

Dacă Saskia este asumarea de către femeia, autoarea și intelectuala Veronika Dintinjana a condiției și a dramei femeii-totem, a mamei uscate, zbârite și cu lacrimile secate care a supraviețuit nu numai nașterilor și ipoteticelor morți ale propriilor copiii, ci și propriei – fie și simbolice – treceri în neființă, Musei Capitolini înseamnă împăcarea peste timp a aceleiași femei-totem cu tot ceea ce a durut-o pe parcursul întregii existențe care, la acest nivel, include atât viața, cât și moartea, argumentând încă o dată, de data aceasta cu argumente existențiale, scurgerea timpului în dublu sens.

La fel ca eroii săi din avion și din muzeu, la fel ca femeia ce-și depășește condiția vieții și a morții prin capacitatea de a/și usca plânsu și ucide durerea, poezia Veronikăi Dintinjana trăiește și dincolo de coperțile volumelor sale, după ce, citite, pătrunse și închise, acestea își regăsesc locul pe raftul din bibliotecă. Pentru a treia oară, existența depășește viața și învinge moartea.

Veronika Dintinjana este poetă și traducătoare slovenă. A primit în anul 2002 premiul celei mai bune poete la Festivalul de Poezie Tânără din Slovenia. Primul ei volum de poezie a fost Rumeno gori grm forzicij (Galbenul arde liliacul) și a primit distincția Cea mai bună carte de debut la Târgul de Carte Sloven din 2008, când a câștigat și primul turneu de poezie și al 6-lea Concurs de slam de la Ljubljana. Poeziile ei au fost traduse în engleză, spaniolă, galiciană, franceză, germană, olandeză și română. A doua carte se intitulează V suhem doku (În docul uscat, 2016). A tradus eseuri de Louise Glück, Muriel Rukeyser, Denise Levertov, Ursula K. Le Guin, Stanley Kunitz, Ciaran O’Driscoll. A fost una dintre traducătoarele antologiei de poezie irlandeză a secolului XX, intitulată Čudovita Usta (Gura minunată). Este întemeietoarea și managerul Societății de artă și literatură ”Kentaver Arts and Literature Society”m care organizează din 2005 lecturi poetice lunare Mlade Rime la Ljubljana. De asemenea, este redactor-șef și editează un ciclu de cărți de poezie clasică în traducere.