Marina Stepnova – Lecții de italiană

0
36
prezentare și traducere – Antoaneta Olteanu

Fitralit: Ce semnificație are acest text / autor în lista dumneavoastră de traduceri?

Antoaneta Olteanu: Este al doilea roman al Marinei Stepnova pe care l-am tradus și este un roman pe care l-am așteptat mult. Regăsim același ton dulce-amar din Femeile lui Lazăr. Poate mult mai reușit, mai ținut sub control aici. Din nou o iubire imposibilă, care are ca efecte schimbări ireversibile produse în celălalt, un salt metafizic, o pendulare în timp, pentru a o continua într-un alt univers. Foarte frumoase paginile nostalgice din copilăria sovietică a naratorului.

Fitralit: Ce grad de dificultate credeți că are textul de față?

A. O.: Prin tipurile variate de narațiune ce se schimbă la tot pasul, în care stilul indirect liber se amestecă adesea cu note intertextuale ce alimentează un background cultural ce nu e la îndemâna oricui, textul Stepnovei cere o atenție mai mare pentru corelarea planurilor narative polifonice.

Fitralit: Cu ce dificultăți v-ați confruntat în timpul traducerii?

A. O.: Cea mai mare dificultate a pus-o cuvântul-cheie din fragmentul de față, bakliova – „madlena“ Stepnovei. Te trimite înșelător la „baclava“ – forma bakliova nu este de găsit în dicționare –, dar modul de preparare și desfășurarea ulterioară a acțiunii ne indică despre ce este vorba.

———

CAPITOLUL 1

De la Malia rămăsese numai bakliova.

Nimeni nu știa ce e asta. Dar era gustoasă.

O sută de nuci (e scump, desigur, dar ce să faci, e sărbătoare) trebuie date prin mașina de tocat. Mânerul de fier, greu de tot – de la el a rămas pe taburet o adâncitură trădătoare – se învârte cu un trosnet sălbatic, care se resimte până în umăr. Când toci carnea, trebuie să desfaci mașina de cel puțin trei ori. Sunt pielițe înfășurate pe cuțitele de tortură. Dar nucile se toacă bine. Repede.

De nouă copeici, iei două prăjituri micuțe și jumătate, pline de calorii.

Oacheșe, aproape pătrate, lipite între ele prin niște margini groase. Spatele lor e lăcuit, de un cafeniu închis. Dacă sunt de zece copeici, atunci au și stafide. Partea care nu-ți trebuie o bagi imediat în gură, dar nu imediat, însă din cealaltă, moale, muști câte puțin. Unora le mai place s-o mănânce și cu unt, dar e clar că asta e de prisos. Moartea vaselor de sânge. Vine în bucătărie pisica, arhiplină de propriile-i dependențe culinare ciudate (mazăre verde, ceai de mușețel, o dată a băut pe ascuns un păhărel de vin de Porto, a doua zi a avut de tras din plin). Când a simțit stafidele, le solicită miorlăitor, ca un opozant din Piața Bolotnaia. Trebuie să-i dau și ei, dar nu-i nimic, fără stafide plăcințelele pline de calorii sunt chiar mai gustoase. Acum nu se mai fac așa, și e păcat. Și pisica a murit demult.

Prăjiturelele trebuie să le freci în mâini, de aceea e importat să fie de ieri, puțin uscate. Și mai important e să nu uiți și să nu le înfuleci de dimineață cu ceai. De aceea, le pun în cutia de pâine, cât mai departe de ispită. Satisfacerea plăcerilor pântecelui, păcatul trupesc, iubirea de arginți, mânia, tristețea, întristarea, vanitatea, mândria. Sfântul Ignati Briancianinov. Scutul zăngănitor și sabia sfințeniei. Iartă-mă, Doamne, căci sunt un vierme, sunt un dobitoc, nu om, ci rușine a oamenilor. Mă bucur să vă cunosc. Și eu. Protestanții, apropo, înlocuiesc întristarea cu lenea, și asta explică multe. Foarte multe. Căci un creștin căruia îi este interzis să se întristeze nu e frate cu creștinul căruia îi este interzis să stea cu mâinile în sân. Și cei circumciși, chinuiți, omorâți în numele acestui lucru sunt o mulțime.

Amin.

Desigur, prăjiturelele sunt o convenție. O găselniță târzie. Niște mâzgăleli străine deasupra unui text canonic strict. Marginalii. La început, au fost numai mierea, nucile, semințele de anason. Nucșoara. Prăjiturelele au căzut în păcat în exil, și nici nu erau prăjiturele, ci pâine. Sărăcie eternă. În ADN, există înscrisă groaza de a nu flămânzi. Supermarketurile mediteraneene sunt și acum pline de pesmet de toate tipurile și mărcile. Țărani chibzuiți. Mâncăm tot, strângem în palma uscată și cea mai mică firimitură. Și ăștia au fost, de fapt, refugiați, fără cea mai mică speranță că vor primi ceva de pomană. Despre ce prăjituri vorbim noi? Au turnat în umplutură tot ce mai rămăsese nemâncat, tot ce reușiseră să primească sau să găsească. Se bucurau de viitoarea sărbătoare. Se pregăteau. Erau emoționați.

Mama s-o fi gândit să adauge prăjiturelele? Mama mamei, poate? Ea spunea? Mai ții minte?

Se uită într-o parte. Nu spune nimic. Din nou.

Bine. Atunci dulceață de trandafiri.

Cândva, în principiu, era imposibil să faci rost. Numai dacă luai la întrebări toate rudele din sud, după ce-ți făceai sânge rău și te scoteau din minți toate aceste invocații obositoare, toate aceste certuri epuizante pentru vecie, strigătele de bucurie, sosirile neașteptate, cu tot quahalul[1] sau cu tot aulul[2] (luni, fără niciun avertisment, la ora șase treizeci dimineața). Hei, Jujunocika noastră s-a măritat, o mai ții minte pe Jujuna? N-o mai țin minte și nici nu vreau! Dar uite, din cârpele cu care au venit, din geamantanele care plesnesc, cu un foșnet blând, e scos borcănelul mult visat. Petale de trandafiri frecate cu zahăr. O amăreală netedă, acră. Gust și miros de femeie. Dar oare nu era mai simplu să-l trimită prin poștă, Doamne Dumnezeule!

Dulceață de trandafiri trebuie numai o lingură, nu mai mult, pentru că…

Drace. Telefonul.

Da, bună ziua. Nu, nu ați înțeles deloc bine. În cazul nostru, e mai potrivit să avem trei milioane de unități, nu un milion și jumătate. Nu? Atunci e nevoie de două ori câte unul și jumătate. Știți și dumneavoastră unde. Îmi pare rău.

Da. La revedere.

Deci, trandafirii. Trebuie să recunosc chiar acum că nu am nicio picătură de sânge sudic și nici rude de acest fel. Sunt atât de rus, că mă simt chiar prost. Alcool pur, care nu poate fi folosit chiar la nimic. Nici măcar pentru dezinfectare. Ca să bei sau să cureți o rană, va trebui să-l diluezi cu apă vie. Altfel arde totul dracului. În ipostaza sa de 96%, alcoolul nu poate fi bun decât pentru sterilizare. E neplăcut să-ți dai seama că ești steril. De fapt, e neplăcut să te gândești la tine. O picătură măcar dintr-un alt fel de sânge ar fi conferit vieții mele o altă întorsătură. Dar nu.

Permiteți-mi să mă prezint – Ogariov Ivan Sergheevici.

Nu, nu sunt rudă cu acela, și nici tovarăș cu acela.

Ivan Sergheevici este și el doar o reminiscență goală.

Sunt medic.

Doar un medic.

***

Și în bakliova se mai pun vișine. Mai bine zis, dulceață de vișine, și tot una deosebită, fără sâmburi și fără sirop, practic fructe uscate, închise la culoare, netede, îndesate bine într-un borcan de un litru. Una în alta. Sâmburii au fost scoși cu o agrafă de păr. Mai țineți minte, exista așa ceva! Un firișor de sârmă îndoit sub forma unui U englezesc, puțin ondulată, cu niște biluțe minuscule la capetele ascuțite, să nu fie rănită pielea subțire. Coatele îndoite, mișcări rapide ale degetelor oarbe care strâng părul la ceafă, o aplecare a capului, ca a unei păsări. O coadă. Cărarea aleasă. Bucle lângă fruntea joasă, delicată, și în spate, pe gât. O întrebare rapidă, de neînțeles, printre agrafa amuzantă, strânsă în dinți. Mai frumoasă decât femeia care-și îndreaptă coafura e numai femeia de care ești îndrăgostit. Ce păcat că acum toate se tund, proastele!

Malia avea părul lung. Și Malia e de domeniul trecutului.

Îți ia mult să cureți vișinele, e o muncă migăloasă, cel mai bine o faci în doi, sau chiar în trei, oricum te mânjești până la urechi, după aceea nu mai poți scoate cu nimic sucul, pleacă, nu te mai învârti întruna printre femei, doar ești băiat, cum adică cu nimic, draga mea, dacă se scoate foarte bine? Ei, știi doar, iei jumătate de linguriță de sare de lămâie…

Delirez, mă uit din când în când la picioare și mi le mișc intenționat, adunând nisipul cu sandalele, àcele uscate de conifere, fantomele invizibile, lipicioase ale viitoarelor ciuperci turta-vacii – sunt la o casă de vacanță străină, din preajma Moscovei, niște căpriori fragili de lemn din fosta copilărie.

Sunt băiat. Sunt gonit. Sunt refuzat.

Îmi dau seama deja că asta e o tragedie, dar încă nu pot bănui că așa va fi mereu.

Vișinele fără sâmburi sunt puse într-un lighean – mare, de aramă, cu toartă de lemn – și sunt fierte după o metodă nouă pentru Agafia Mihailovna, fără a pune apă. Mai țineți minte, în Anna Karenina? Ei, nu, de unde să țineți minte… Societatea femeilor pe terasă, se coseau cămășuțe pentru copii, se împleteau scutecele. Kitty e însărcinată. Prăjitura Anke. Lămâi, unt, urăsc asta, tocmai din beci, cât mai rece. Dacă ar fi știut sărmanul Lev Nikolaevici Anke, un doctor așa de minunat, profesor la Universitatea din Moscova la catedra de farmacologie, terapie generală și toxicologie, consilier secret, născut la Moscova într-o familie de negustori, la 6 decembrie 1803, și care a murit în același oraș pe 17 decembrie 1872, că prăjitura după rețeta lui va fi așa de nemuritoare… Liubov Aleksandrovna, înainte de căsătorie – o, muzica aceasta a pasiunii născute pe ascuns! – Islavina, după căsătorie Bers – o, proza aceasta nesărată a mariajului! Cea mai dragă și mereu însărcinată soață a lui Andrei Evstafievici Bers, și el medic.

Colegi. O frăție otrăvitoare.

Punctul dumneavoastră de vedere nu poate face față nici celei mai mici critici. Clienții dumneavoastră sunt o mâncărime în fundul meu. Succesul dumneavoastră este rezultatul prostiei extrem de triste a oamenilor care-și încredințează lucrul cel mai valoros pe care-l au – propria sănătate – unor șarlatani inculți. Diagnosticul dumneavoastră execrabil. Dar când o să vă vină și dumneavoastră rândul să muriți, să luați, cu înghițituri mici (înainte, după și în loc de mâncare) porția dumneavoastră de suferințe pământești, o să ne adunăm toți la căpătâiul dumneavoastră, toți până la unul și, după ce ne-am ridicat frunțile pleșuve și aripile ferfeniță, vom trata cu abnegație, cu patimă, fără să sperăm nimic, și totuși rugându-ne, și fără să luăm niciun ban, nu, nu, de la ai noștri nu luăm taxă, pentru ai noștri stăm gratis în genunchi, pentru că și așa suntem destul de puțini, atât de puțini, de preoți adevărați, aleși ai zeului adevărat. Medici.

Treizeci de minute. Treizeci și cinci.

Masați dumneavoastră, colega, eu nu mai pot.

Coastele rupte în numele vieții care se duce. Inima oprită. Cercurile negre. Sudoarea de gheață de-a lungul spinării. Terapia disperării. Niciun semn de viață. Creierul a murit când noi nici nu am început să facem ceva.

Oricum masați!

E târziu. A murit.

Fript în frigare pentru dignosticul incorect, omorât de stupiditatea înnebunită a mulțimii, trimis vibrionul holeric băut dintr-o suflare, contaminat de un pacient, ars în întregime, umplut de pete de colesterol, străpuns, frecat până în adânc de răspunderea peste puteri.

A servit ca un ceaunel de aramă, până ce s-a uzat.

Jos nimburile, colegi! A mai dispărut încă un medic.

Drace, ei, unde am mai ajuns acum? Vă rog să mă scuzați.

Deci, Nikolai Bogdanovici Anke. Prăjitura lui Anke. Rețetă pe care i-a dictat-o lui Liubov Aleksandrovna Bers, soacra lui Tolstoi (Lev Nikolaevici, se înțelege, ceilalți doi nu se pun). A notat-o scoțându-și sârguincioasă limba neagră. Liubocika, ce e cu limba dumneavoastră? Cărbune. Cărbune de mesteacăn.  L-a luat cu niște clești din argint dintr-o casetă specială, l-a înghițit, înecându-se – scrâșnește în dinți o bucățică de antracit, cercul complet al carbonului în natură, niște ochi negri suferinzi, slăbiciune. Cândva o să fim din nou toți niște diamante. Peste mai multe milioane de ani. Și de ce nu cărbune, ce mai e și cu poftele astea ciudate? Opt copii. Un soț bătrân tare iubitor. Toxicoză. O toxicoză fără sfârșit. Cărbunele este numai varianta liniștită a anormalului, altele, când sunt gravide, înfulecă tencuială umedă, bucăți fragile de mină de cărbune, chiar lut. Mama a recunoscut odată că, atunci când era însărcinată cu mine, a mâncat săpun – cu glicerină, translucid, verde ca sticla. O singură bucățică, aproape rotundă, netedă ca o pietricică. Un cadou de la cineva. Din import. În era deficitului general. L-a economisit așa de bine, să-i ajungă pentru toată perioada sarcinii. Îl mușca, apăsând ușor, cu dinții din față. Îl rodea, cum fac șoriceii. Tot lega ceva acolo înăuntrul ei, construia ceva, dădea naștere. E interesant, unde s-o fi dus săpunul ăsta, cum s-a materializat el în mine? Vasele de sânge? Oasele? Sufletul, ca de săpun, necredincios, cam sărat la gust?

Dacă ați ști din ce gunoaie!

Dulceața pentru bakliova este cea din Anna Karenina, fără apă, și ea se prepară tot după rețeta lui Anke.

Nu vă place Tolstoi?

Nu sunteți normal.

***

Mama făcea o cu totul altfel de dulceață, deși tot din vișine, acră, cum se face lângă Moscova. De la Vladimir, șase ruble căldarea. Lichidul roșu, de la care ți se făcea rău, din când în când având și niște fructe în el, era turnat în borcane de un litru și un litru și jumătate. Pentru iarnă, nu pune mâna! Am primit numai spuma. Roză, poroasă, de parcă era o piatră ponce care se închega foarte repede. Mai țineți minte? Cum o să lingă asta cu ceai! Tata propunea să așteptăm până la cină, să nu fim așa de lacomi, ei, ce, la urma urmelor, ești purceluș? Du-te și spală-te pe mâini, leneșule. Nu va ieși niciodată din tine ceva serios. Venea de la serviciu, stătea mult în dormitor cu pantalonii lăsați până la glezne, se uita în perete, suferea din cauza unor eșecuri de adult, nemaivăzute, necunoscute. După aceea, se ducea la bucătărie și mânca hrișcă, fină, maronie, mușcând între timp, în loc de pâine, dintr-o bucată de parizer rotundă, roz. Mie nu mi se dădea așa ceva. Adică îmi dădeau, desigur, dar nu trebuia să mănânci salamul ca pe pâine. Și nici în loc de pâine. Doar împreună. Puținele jucării, cărticelele jerpelite, pantalonii care îmi rămăseseră mici înainte să vină următorul salariu la mult-doritul ghișeu de la uzina la care lucra tatăl meu.

Un instrumentar ascetic, fidel, al copilăriei sovietice.

Ți-ai făcut lecțiile?

Încă nu.

Ei, ce mai poamă ești, ă? Numai că nu-mi dau seama cu cine semeni. Dar pâine ai cumpărat?

Eu stăteam smirnă, așteptând să-mi dea mărunțișul – o plasă strânsă bine în pumn, genunchii zgâriați, sandalele scâlciate, cafenii, de la „Lumea copiilor“. Mult prea mic și amărât ca să protestez.

Ce aștepți? Baaaani? Cu bani orice prost poate. Tu să cumperi fără bani. Plângăciosul.

De ce se comporta așa? Îmi forma caracterul? Culegea roadele destinului?

Mi-e groază și să spun cât de tare îl uram. Și nimic. Nimic nu s-a schimbat până azi.

***

Amestecăm nucile cu prăjiturile frământate. Adăugăm două pahare de zahăr și jumătate de pahar de ulei. Trebuie ulei de măsline, desigur, dar pe atunci cine auzise de el? De aceea, puneam de floarea-soarelui. Se vindea în sticle. Costa vreo cinci ruble. Nu, poate la voi era așa, nouăzeci și nouă de copeici. La noi, la colț, la magazinul alimentar, era vreo cinci ruble. Niște arcade răcoroase de ghips, busturile monumentale de marmură ale vânzătoarelor. Mult prea mărețe pentru a face scandal. Matroane. Mai întâi, te duceai la tejghea, apoi la casă, să iei bonul, apoi veneai din nou la tejghea. Ca o suveică în război. Jumătate negru și alb. Uleiul țărănesc – două sute de grame. Numeri de două ori restul, fără să te depărtezi de casă. Cum am început să mă duc la școală, banii dintr-o dată au fost insuficienți – salariile părinților, de la avans la lichidare, nu ajungeau niciodată, ca în astrologia natală a unui astrolog-șarlatan începător. Nici măcar prețurile mici, sovietice, nu o salvau pe mama de calculele nesfârșite, umilitoare. Și eu mă descurcam de minune cu buzunarele bine dotate – monede de zece, de două copeici, foarte rare, un ban mai greuț, de douăzeci. Cei sărmani cu duhul nu știu să calculeze, pentru că ei trăiesc în îndestulare pe pământ și nu se gândesc deloc la împărăția cerului. Strecurați-vă singuri prin urechea acului. Că nouă și aici ne dau de mâncare destul de bine.

Mărunțișul era adunat mai întâi într-o cutie cafenie de la cafea indiană, cu o hurie[3] tristă, cu sânii mari, pe o latură a cutiei de tablă. Era scumpă. Ne-o dăruise cineva odinioară. Beam din ea la sărbători mari, adăugând delicat în cană lapte condensat. Apoi s-au terminat sărbătorile, dar cutia a rămas – ca un simbol, ca o amintire, a devenit un adăpost temporar pentru banii mărunți. Cum puteai să arunci o asemenea comoară? Mama spăla în apă cu săpun până și pungile de plastic și apoi le usca, mult timp, parcă cu picuri de grăsime pe ele, picături grele de apă. În casele de oameni cuviincioși se adunau monede de zece copeici, erau aruncate cu zgomot într-o sticlă goală de la șampania sovietică, observând prin peretele gros de sticlă cum se ridică nivelul bunăstării și al respectului de sine.

Cei mai răbdători lăsau să se umple până sus – o sută de ruble.

Noi nu visam la așa ceva.

Cutia de cafea nu se umpluse niciodată, nici măcar pe jumătate. Mama tot băga mereu mâna în ea, dând vinovată din cap. Bine. Nu lua unt, copile. O să ne descurcăm și fără el. Numai kefir. Tata nu se cobora niciodată la nivelul gospodăriei. De fapt, nu cobora până la sărăcia lor, inexplicabilă, ciudată ca un blestem. Și doar se pare că era cineva la uzina lui – inginer, apoi (e adevărat, nu pentru mult timp) inginer-șef. Trebuie să fi câștigat bani frumoși.

Așa că, în ciuda abundenței generale, noi o duceam destul de greu. Nu, nu e corect, noi trăiam în sărăcie, foarte rău. Mama tăcea. Tata se supăra. Eu am crescut. În casă nu aveam nici prăjituri, poate numai dintre cele de la cantină, de la cazan, gogoși umplute cu dulceață. De patru copeici bucata. Un aluat cauciucat. O umplutură cafenie, ca un scuipat. Hârtia plină de grăsime, prin care puteai citi ca printr-o mică nemaivăzută, invizibilă. O metodă de a transforma chiar cel mai simpluț text într-o comoară adevărată.

Deci nuci, două pahare de zahăr, prăjiturile frecate, jumătate de pahar de ulei vegetal, un ou. Amestecăm cu grijă. Adăugăm vișine și dulceață de trandafiri. Mai amestecăm o dată, mai întâi cu lingura, apoi cu mâinile cărora nu-și puteau crede ochilor că au parte de așa ceva. Un aluat fărâmicios, afânat, dulce. Se lipește ușor de degete. E practic imposibil să te abții și să nu le lingi. Odinioară, mi se oare că am spus deja, în loc de vișine se punea coajă uscată de portocală, în loc de dulceață de trandafiri – anason și nucșoară. Femeia vorbăreață, cu ochii deschiși la culoare, râdea, rupea o bucățică, pe furiș le-o băga în gură copiilor murdari, mereu flămânzi, și alor ei, și ai altora. Și soarele, strecurându-se prin acoperișurile încurcate, dese, mângâia și el de-a valma capetele fierbinți ale tuturor.

Ce-a mai rămas? Aluatul. Nici nu are rost să notați. Cel mai simplu. Un ou, puțină făină, ulei neted, verde, în palma făcută căuș. Vin alb din sticla grea, care s-a încălzit toată ziua. Un praf de sare în degetele încă dulci, stângace. Se întinde o foaie subțire, se rulează, se pune mai aproape de inimă, acolo unde e căldura cea mai egală, durerea cea mai puternică, maturarea cea mai intensă. Se ține până se rumenește.

Să știi că nu se va da niciodată. Nu va trece. Nu se va usca niciodată, săptămână după săptămână, an după an se va usca încet, fără a pierde nicio moleculă de dulceață, nicio fărâmă de durere. Iar mai apoi va apărea din nou femeia cu ochii deschiși la culoare, copiii oacheși și soarele, care nu are egal nicăieri pe pământ, îți amestecă cu mâna lui părul.

Asta nu va trece niciodată, Malia.

Doar știi. Ai știut mereu. Asta va fi mereu.

Credeți că eu știu să gătesc? Nu, nu știu.

Nu știu nimic, în afară de bakliova asta.

© foto – Ion Pîrvu

Maria Stepnova, Bezbojnîi pereulok

ГЛАВА 1

От Мали осталась только баклева.

Никто не знал, что это такое. Но вкусно.

Сто грецких орехов (дорого, конечно, но ничего не поделаешь — праздник) прокрутить через мясорубку. Железная, тяжеленная, на табуретке от нее предательская вмятина, ручка прокручивается с хищным хрустом, отдающим до самого плеча. Когда делаешь мясо на фарш, разбирать приходится минимум трижды. Жилы, намотавшиеся на пыточные ножи. Но орехи идут хорошо. Быстро.

Калорийных булочек за девять копеек — две с половиной.

Смуглые, почти квадратные, склеенные толстенькими боками. Темно-коричневая лаковая спинка. Если за 10 копеек, то с изюмом. Ненужную половинку — в рот, но не сразу, а нежничая, Марина Степанова отщипывая по чуть-чуть. Некоторые еще любят со сливочным маслом, но это уже явно лишнее. Смерть сосудам. На кухню приходит кошка, переполненная своими странными пищевыми аддикциями (зеленый горошек, ромашковый чай, как-то выпила тайком рюмку портвейна, наутро тяжко страдала). Почуяв изюм, орет требовательно, как болотный оппозиционер. Приходится делиться — но ничего, без изюма калорийные булочки даже вкуснее. Теперь таких больше не делают, а жаль. И кошка давно умерла.

Булочки надо перетереть руками, поэтому важно, чтобы были вчерашние, чуть подсохшие. Еще важнее не забыть и не слопать их с утра с чаем. Потому в хлебницу их, подальше, подальше от греха. Чревообъедение, любодеяние, сребролюбие, гнев, печаль, уныние, тщеславие, гордость. Святитель Игнатий Брянчанинов. Бряцающий щит и меч святости. Прости мя, Господи, ибо аз есмь червь, аз есмь скот, а не человек, поношение человеков. Приятно познакомиться. Мне тоже. Протестанты, кстати, заменяют уныние ленью — и это многое объясняет. Очень многое. Ибо христианин, которому запрещено унывать, не брат христианину, которому запрещено бездельничать. И перерезанных, замученных, забитых во имя этого — легион.

Аминь.

Конечно, булочки — это условность. Позднейшая выдумка. Чужие каляки-маляки поверх строгого канонического текста. Маргиналии на полях. Изначально был только мед, грецкие орехи, анисовые семена. Мускатный орех. Булочки приблудились в изгнании, да и не булочки, конечно, — хлеб. Вечная беднота. В ДНК проросший страх перед голодом. Супермаркеты Средиземноморья до сих пор полны сухарями всех видов и мастей. Рачительные крестьяне. Доедаем все, смахиваем в черствую ладонь даже самую малую крошку. А эти и вовсе были беженцы без малейшей надежды на подаяние. Какие уж тут булочки? Ссыпали в начинку все объедки, которые сумели выпросить или найти. Радовались будущему празднику. Готовились. Волновались.

Это мама придумала добавлять булочки? Мамина мама, может быть? Она говорила? Ты помнишь?

Смотрит в сторону. Ничего не говорит. Опять.

Ладно. Тогда варенье из роз.

Когда-то достать было невозможно в принципе. Только обзавестись южной родней, испортить себе кровь и нервы всеми этими хлопотливыми мансами, истошными ссорами навек, ликующими воплями, внезапными приездами всем кагалом или аулом (в понедельник, без предупреждения, в шесть тридцать утра). А Жужуночка наша замуж вышла, ты же помнишь Жужуну? Не помню и знать не хочу! Но вот из привезенного тряпья, из лопающихся чемоданов с ласковым лопотанием извлекается заветная баночка. Перетертые с сахаром розовые лепестки.

Гладкая, едкая горечь. Вкус и аромат женщины. Но неужели нельзя было просто посылкой, божежтымой?!

Варенья из роз нужна столовая ложка — не больше, потому что…

Черт. Телефон.

Да, здравствуйте. Нет, вы поняли совершенно неправильно. В вашем случае уместнее три миллиона единиц, а не полтора. Нету? Значит, придется два раза по полтора. Сами знаете куда. Сочувствую.

Да. До свидания.

Итак, розы. Надо сразу признаться, что никакой южной крови и родни у меня нету. Я настолько русский, что это даже неприятно. Чистый спирт, ни на что совершенно не употребимый. Даже на дезинфекцию. Чтобы выпить или обработать рану, придется разбавить живой водой. Иначе сожжешь все к чертовой матери. В девяностошестипроцентной своей ипостаси спирт годен разве что для стерилизации. Неприятно осознавать себя стерильным. Неприятно осознавать себя вообще. Хоть капля другой крови придала бы моей жизни совсем другой оборот. Но — нет.

Позвольте представиться — Огарев Иван Сергеевич.

Нет, не родственник того и не товарищ — этого.

Иван Сергеевич — тоже всего лишь пустая реминисценция.

Я врач.

Всего-навсего врач.

* * *

Еще в баклеву кладут вишню. Вернее, вишневое варенье, и тоже особое — без косточек и без сиропа, практически сухие, темные, гладкие ягоды, плотно заполнившие литровую банку. Одна к одной. Косточки вынимали шпилькой. Помните, были такие? Изогнутая английской буквой U проволочка, чуть волнистая, с крошечными шариками на острых концах — чтобы не поранить тонкую кожу. Вскинутые локти, быстрые движения слепых пальцев, укладывающих на затылке узел, птичий наклон головы. Коса. Пробор. Завитки у низкого нежного лба и сзади, на шее. Быстрый невнятный вопрос сквозь смеющиеся, стиснутые в зубах шпильки. Прекраснее женщины, которая поправляет прическу, только женщина, в которую ты влюблен. Как жаль, что они

все стригутся теперь, дурочки.

У Мали были длинные волосы. Сама Маля — была.

Чистить вишни долго — кропотливая работа, лучше вдвоем, а то и втроем — и все равно перепачкаешься по уши, сок потом не вывести ничем, уйди, не вертись без конца среди женщин, ты же мальчик, как это ничем, дорогая, если отлично выводится? Ну, знаешь, берешь пол чайной ложки лимонки…

Я бреду, то и дело оглядываясь и нарочно волоча ноги, загребая сандалиями песок, сухую хвою, липкие невидимые призраки будущих маслят — чужая подмосковная дача, хрупкие деревянные стропила прошедшего детства.

Я — мальчик. Меня — выгоняют. Мне — отказывают.

Я уже понимаю, что это — трагедия, но еще не догадываюсь, что так будет всегда.

Выпотрошенные вишни кладут в таз — большой, медный, с деревянной ручкой — и варят по новой для Агафьи Михайловны методе, без прибавления воды. Помните, в «Анне Карениной»? Да нет, откуда вам помнить… Женское обще-

ство на террасе, шитье распашонок, вязание свивальников. Беременная Кити. Анковский пирог. Лимоны, сливочное масло, ненависть — прямо с погреба, похолоднее. Знал ли бедный Николай Богданович Анке, милейший доктор, профессор Московского университета по кафедре фармакологии, общей терапии и токсикологии, тайный советник, род. в Москве, в купеческой семье, 6 декабря 1803 г., ум. в том же городе 17 декабря 1872 г., что пирог по его рецепту обретет такое страшное бессмертие? Любовь Александровна, в девичестве — о, эта музыка незаконнорожденной страсти! — Иславина, в замужестве — о, эта черствая проза супружества! — Берс. Дражайшая и вечно беременная супруга Андрея Евстафьевича Берса, тоже врача.

Коллеги. Ядовитое братство.

Ваша точка зрения не выдерживает никакой критики, батенька. Ваша практика — заноза в моей заднице. Ваш успех — результат прискорбной глупости публики, доверяющей самое ценное, что у нее есть, — собственное здоровье —невежественным шарлатанам. Вы прескверный диагност. Но когда настанет ваша очередь умирать, принимать мелкими глотками (до, и после, и вместо еды) свою порцию земных страданий — мы все соберемся у вашего скорбного одра, все, все до одного, и, сдвинув лысые лбы и потрепанные крылья, будем лечить самоотверженно, истово, ни на что не надеясь, и все-таки молясь, и не беря платы, нет, нет, со своих мы мзды не берем, за своих стоим на коленях бесплатно, потому что нас и так слишком мало, ничтожно мало, настоящих, избранных жрецов истинного бога. Врачей.

Тридцать минут. Тридцать пять.

Качайте вы, коллега, я больше не могу.

Сломанные во имя ускользающей жизни ребра. Замершее сердце. Черные круги. Ледяной пот вдоль спины. Терапия отчаяния. Никаких признаков жизнедеятельности. Мозг умер, когда мы еще и не начинали.

Все равно качайте!

Поздно. Умер.

Поджарен на вертеле за неверный диагноз, убит осатанелой невежественной толпой, отравлен выпитым залпом холерным вибрионом, заражен пациентом, выжжен дотла, забит холестериновыми бляшками, изрезан, истерт до дыр непосильной ответственностью.

Служил, как медный котелок, — пока не прохудился.

Нимбы долой, коллеги! Не стало еще одного

врача.

Черт, ну куда же меня опять занесло? Про-

стите.

Итак, Николай Богданович Анке. Анковский пирог. Рецепт, продиктованный Любови Александровне Берс, теще Толстого (Льва Николаевича, разумеется, два других не в счет). Записывала, высунув от усердия черный язык. Что у вас такое с языком, Любочка? Уголь. Березовый уголь. Брала серебряными щипчиками из специальной шкатулки, глотала, давясь, — скрип на зубах, антрацитовая крошка, круговорот углерода в природе, черные страдающие глаза, худоба. Когда-нибудь мы все снова будем алмазами. Через миллион или более лет. А почему же уголь-то, что за странные пристрастия? Восемь детей. Старый любвеобильный муж. Токсикоз. Бесконечный токсикоз. Уголь — всего лишь тихий вариант ненормы, другие на сносях уписывают сырую штукатурку, ломкие карандашные грифели, даже глину. Мать как-то призналась, что, когда ждала меня, ела мыло — глицериновое, полупрозрачное, зеленое, как бутылочное стекло. Один-

единственный, почти круглый, обкатанный, как голыш, кусок. Чей-то подарок. Импортное. Эра всеобщего дефицита. Экономила так, чтобы хватило на весь срок. Скребла, нежно нажимая, передними зубами. По-мышиному точила. Завязывала что-то внутри себя, строительствовала, порождала. Интересно, на что пошло это мыло, что из него стало мной? Кровеносные токи? Костяк? Душа, мыльная, неверная, солоноватая на вкус?

Когда б вы знали, из какого сора.

Варенье для баклевы — то, что из «Анны Карениной», без воды, — тоже готовится по анковскому рецепту.

Вы не любите Толстого?

Вы ненормальный.

* * *

Мама варила совсем другое варенье — хотя тоже из вишни, кислой, подмосковной. Владимирская, шесть рублей ведро. Красная приторная жижа с редкими ягодами закатывалась в литровые и полулитровые банки. Это на зиму,

не хватай! Мне доставались только пенки. Розовые, ноздреватые, словно стремительно застывающая мягкая пемза. Помните? Как они будут лизать это с чаем! Отец предлагал дождаться ужина, не жадничать — ну что ты за свиненок, в конце концов? Иди вымой руки, лентяй. Никогда ничего путного из тебя не выйдет. Приходил с работы, долго сидел в спальне в спущенных по щиколотки штанах, смотрел в стену, переживая какие-то свои взрослые, невиданные, неведомые неудачи. Потом шел на кухню и ел гречневую кашу, граненую, гнедую, прикусывая вместо хлеба кругляшом розовой докторской колбасы. Мне такого не давали. То есть давали, конечно, — но колбасу нельзя было есть как хлеб. И вместо хлеба тоже. Только — вместе. Считаные игрушки, потрепанные книжки, брюки, из которых я вырастал прежде, чем очередная получка добиралась до заветного кассового оконца отцовского завода.

Аскетический, выверенный инструментарий

советского детства.

Ты уроки сделал?

Нет еще.

Ну что ты за лодырь, а! Непонятно только в кого. А хлеба купил?

Я стоял столбом, ожидая выдачи мелочи, — скомканная в кулаке авоська, ссаженные коленки, растоптанные бурые босоножки из «Детского мира». Слишком маленький и жалкий, чтобы протестовать.

Чего ждешь? Де-е-енег? С деньгами любой дурак может. А ты без денег купи. Рева-корова.

Зачем он так делал? Воспитывал мне характер? Пожинал судьбу?

Страшно даже сказать, как я его ненавидел.

И ничего. Ничего не изменилось до сих пор.

* * *

Орехи смешиваем с перетертыми булками. Добавляем два стакана сахара и полстакана масла. Нужно оливковое, конечно, но кто тогда о нем слышал? Потому — подсолнечное. Продавалось в стеклянных бутылках. Стоило рубль пять. Нет, это

у вас, может, девяносто девять копеек. У нас, на углу, в продмаге, — рубль пять. Прохладные гипсовые своды, монументальные мраморные бюсты продавщиц. Слишком величественные, чтобы скандалить. Матроны. Сначала к прилавку, потом в кассу, пробить, потом — снова к прилавку. Челночное снование. Половинку черного и белый. Масла крестьянского — двести грамм. Пересчитать сдачу дважды — не отходя от кассы. Денег, как только я пошел в школу, вдруг стало в обрез — родительские получки и авансы никак не сходились, словно в натальной карте начинающего астролога-шарлатана. Даже копеечные советские цены не спасали мать от унизительных бесконечных расчетов. Я тоже отлично управлялся с тяжеловооруженными карманами — десюнчики, двушки, редко-редко — увесистый полтинник. Блаженны не умеющие считать, ибо они живут в земном достатке и думать не думают про царствие небесное. Сами лезьте в свои игольные уши. А нас и тут неплохо кормят.

Мелочь сначала долго копилась в коричневой банке из-под индийского кофе с грудастой грустной гурией на жестяном боку. Дорого. Кто-то когда-то угостил. Пили по большим праздникам, деликатно добавляя в чашку сгущенного молока. Потом праздники кончились, но банка осталась — как символ, как напоминание, стала временным пристанищем для мелких монет. Как можно было выкинуть такое сокровище? Мать даже целлофановые мешочки простирывала в мыльной воде и су-

шила, долго-долго, жирные, увешанные тяжелыми каплями. В приличных домах копили десятикопеечные монеты, звонко бросали в бутылку из-под советского шампанского, наблюдали сквозь толстую стеклянную зелень, как поднимается уровень достатка и самоуважения.

У самых терпеливых набиралось до горлышка — сто рублей.

Мы о таком и не мечтали.

Банка из-под кофе никогда не наполнялась даже наполовину. Мать то и дело ныряла туда, виновато качала головой. Ладно. Масло не бери, сынок. Обойдемся. Только кефир. Отец до хозяйства не снисходил никогда. Вообще не снисходил до их бедности, необъяснимой, странной, как проклятие. А ведь, кажется, был шишкой на своем заводе — инженер, потом (правда, недолго) даже главный инженер. Должен был прилично зарабатывать.

Так что, несмотря на всеобщее изобилие, мы жили бедно. Нет, неправильно — мы жили бедно и плохо. Мама молчала. Отец раздражался. Я рос. Пирогов в доме тоже не было — разве что столовские, из чана, пончики с повидлом. По четыре копейки. Резиновое тесто. Плевок буроватой начинки. Промасленная бумажка, сквозь которую можно было читать — как сквозь невиданную невидимую слюду. Способ превратить даже самый пустяковый текст в истинную драгоценность.

Итак, орехи, два стакана сахара, перетертые булочки, полстакана растительного масла, одно яйцо. Тщательно смешиваем. Добавляем вишни и варенье из роз. Перемешиваем еще раз — сначала ложкой, потом не верящими своему счастью руками. Рыхлая сладкая россыпь. Чуть слипается под пальцами. Удержаться и не облизать практически невозможно. Когда-то, я уже, кажется, говорил вместо вишен добавляли сухие апельсиновые корочки, вместо варенья из роз — анис и мускатный орех. Говорливая ясноглазая женщина смеялась, отламывала кусочек, украдкой совала в рот перепачканным, вечно голодным детям — вперемешку своим и чужим. И солнце, протиснувшись сквозь перепутанные тесные крыши, так же без разбору гладило всех по горячим макушкам.

Что там осталось? Тесто. Не стоит даже записывать. Самое простое. Яйцо, немного муки, гладкое зеленое масло в ладони, сложенной лодочкой. Белое вино из тяжелой бутылки, нагревшейся за весь день. Щепотка соды в еще сладких неловких пальцах. Раскатать тонким слоем, закрутить в рулет, поместить поближе к сердцу — туда, где самый ровный жар, самая сильная боль, самая темная спелость. Держать, пока не подрумянится.

Знать, что никогда не отпустит. Не пройдет. Никогда не зачерствеет, только и будет неделю за неделей, год за годом медленно высыхать, не теряя ни молекулы сладости, ни грана горя. А потом снова появятся ясноглазая женщина, смуглые дети, и солнце, которому нет больше равных нигде на земле, перепутает лапой твои волосы.

Это никогда не пройдет, Маля.

Ты же знаешь. Всегда знала. Это будет всегда.

Вы думаете, я умею готовить? Нет, не умею.

Ничего, кроме этой самой баклевы.


[1] qahal – comunitate evreiască, la început formată pe principii religioase, mai apoi strict administrative; (aici) neam, sat.

[2] aul – așezare tradițională în Asia Centrală și în regiunea Caucazului.

[3] (aici) Fecioară tânără și frumoasă. 

Lasă un răspuns