Poetul – un „botanist al limbii” sau „dincolo de idiom”. Traducând Andrea Zanzotto

Puțini știu – chiar dintre cei care îi studiază vasta și polivalenta operă: de la poezie la narativă, de la jurnalism la teatru, de la scenarist (și regizor) de film, la culegător și exeget de folclor – că Pier Paolo Pasolini s-a ocupat și de lingvistică, angajându-se, încă din deceniul al șaselea al secolului trecut, în dezbaterea subsumată sub emblema a ceea ce a fost, încă de la Dante, la questione della lingua.

Intervențiile sale aveau să constituie corpusul cărții apărute, în 1972, în colecția „Storia d’Italia” a Editurii torineze Einaudi, sub titlul Lingua (Limba), în care cititorul este avertizat, încă din primele paragrafe, asupra unei realități, dacă nu cu totul singulare în raport cu alte culturi, atunci cel puțin infinit mai particularizate: inexistența unei adevărate limbi italiene naționale. Ori, mai precis, existența unei italiene – medii, standard, literare etc. – foarte recente, a cărei impunere în conștiința publică a fost posibilă odată cu apariția și evoluția noilor tehnologii mediatice, în special televiziunea.

În acest sens, Pasolini susținea, încă de la mijlocul anilor cincizeci, că, „dacă vrem să descoperim o oarecare identitate între cele două figuri ale dualității (limbă vorbită, limbă literară), trebuie s-o căutăm în afara limbii, în interiorul acelui individ istoric care este, în același timp, utilizator al acestor două limbi: care este și descriptibil istoric, într-o totalitate unitară de experiențe”.[1]

Invocarea lui Pasolini ca preambul la un studiu de laborator consacrat experienței traducerii poeziei lui Andrea Zanzotto nu e, cum pare, nici o incidență „retorică” și, cu atât mai puțin, un fad exemplu de convențional istorico-literar. E mai curând o tentativă cu substrat strategic, bazată pe două circumstanțe reale în destinul creativ al celor doi mari scriitori ai ultimelor șapte decenii ale culturii italiene și universale: întâi de toate, ambii au creat și s-au folosit – fideli locurilor natale, ale copilăriei și primei tinereți (cazul lui Pasolini) ori pe întregul parcurs al existenței (cazul lui Zanzotto) – de dialect, în care au scris și căruia i-au conferit atributul de cvasiunic vehicul, în aventura de autentificare a cuvântului literar și, în special, a celui poetic. Pasolini și-a scris și publicat întâile culegeri lirice în friulană, dialectul provinciei Friuli, pentru al cărui statut de „limbă neolatină”, în rând cu cele deja istoricizate – inclusiv româna, despre care a scris, revenind la ea și la maturitate –, a militat. Zanzotto s-a născut în localitatea colinară subalpină Pieve di Soligo, la nord de Belluno; el și-a întrețesut discursul poetic, de-a lungul întregii creații, cu lexeme din dialectul natal, restrâns, cum avea să declare în repetate rânduri, chiar la palierul micilor localități ale zonei al cărui Virgiliu (al Eglogelor și al Bucolicelor) s-a dorit, fie și sub veșmântul modern și chiar postmodern, al unui experimentator cu totul particular în poezia peninsulară și universală.

În al doilea rând, cei doi scriitori au fost scurt timp, după încheierea studiilor, colegi la un liceu din zona de confluență dintre cele două provincii venete, iar Zanzotto evoca, într-un articol omagial consacrat prietenului și, în același timp, unuia dintre primii critici ai poeziei sale, cum ambii „inventaseră” metoda de a preda elevilor lor latina având drept obiect plantele și pomii din grădina școlii și din vecinătățile campestre. O experiență care, cel puțin pentru Zanzotto, va căpăta valențe funcționale la nivelul propriului limbaj poetic, care l-a singularizat până la a-i transforma opera într-o veritabilă probă de comprehensiune și de exegetică, sfârșind – aproape – în definirea ei drept cvasiintraductibilă.

Aspectul biografic-memorialistic de mai sus poate constitui un punct de plecare, dacă nu chiar resortul ori grila cea mai profitabilă nu doar în exegeza poeticii zanzottiene, ci și în actul de traducere a operei sale lirice, ambele înscriindu-se într-un proces ce s-a constituit, încă de la debutul autorului cu volumul Dietro il paesaggio (În spatele peisajului), din 1951, și până la ultimele sale opere edite, Sovraimpressioni (Supraimpresii), din 2001, și Conglomerati, din 2009, într-un nod central al întinsei bibliografii critice.

Într-un studiu apărut într-un număr al revistei multilingve Paradigma[2] sub titlul de sorginte pasoliniană – cu referent în Commedia dantescă – Divina Mimesis, îmi structuram discursul în trei secțiuni (cu subtitlurile „Scandalul indicibilului”, „Le Désastre obscur” și „Subiectul-Absență”). Notam acolo, în marginea premonițiilor nietzscheano-heideggeriene ale schimbării de registru aperceptiv al Adevărului din orizontul „raționalității” cartesiene în cel a aletheii heideggeriene, că

Pentru Andrea Zanzotto, (…) unica opțiune de urmat s-a dovedit a fi aceea de a-și cerceta, printr-un survol mortal, un topos, un „peisaj”, exact circumscris, însă nu în exactitatea sa decorativ-geografică; a se situa în spatele (sau înlăuntrul) peisajului echivala, pentru el, cu gestul liminar al scufundării în vertijul nonsensului, în acel „dezastru obscur”, numit și interogat și de Henri Michaux (…). Sarcina sa – și a Poetului postermetic și postavangardist, în chiar vremea în care neorealismul, în Italia, și „angajarea” (sartriană, camusiană, althusseriană) în Franța aruncau în derizoriu orice pretenție transcendentală a poeticului – era aceea de a fora pe verticala unei quiddități de natură geologică către structurile mereu disimulate ale Logosului; o mișcare într-un sus și într-un jos, așa cum observa cu pertinență Stefano Agosti, cel mai subtil exeget al său; și, în același timp (…), adică oarecum paradoxal, fixând punctul cel mai de sus al investigației cu chiar volumul de debut, Dietro il paesaggio, spre a ajunge, abia cu trilogia alcătuită din Il Galateo in Bosco (Bunele maniere în Pădure), Fosfeni și Idioma (din 1978–1986), la punctul cel mai de jos al experienței sale.

De fapt, problema indicibilului a fost de la început și rămâne de stringentă actualitate în receptarea poeticii zanzottiene, cum anticipam deja, punctul central și de o acută provocare atât a cititorului, cât, îndeosebi, a traducătorului. Până într-atât, încât un critic[3] susținea că „Cel care, dintre susținători, afirmă că înțelege întreaga operă a lui Zanzotto nu spune adevărul, în opinia noastră, oricât de ilustru și competent erudit ar fi. De cealaltă parte, cel care, dintre detractori, afirmă că, întrucât înțelegerea e dificilă ori imposibilă, atunci poezia sa valorează puțin ori nimic ori de-a dreptul nici nu e poezie, cu siguranță nu s-a implicat în mod serios să-i aprofundeze cunoașterea, limitându-se la o lectură superficială.”

În acest context, nu e de mirare că partea cea mai consistentă a exegezei zanzottiene e consacrată problemei acelui „dezastru obscur” subsumat, pe verticală și pe orizontală, unui corpus lexematic ce migrează de la plurilingvism la glosolalie, xenoglosie, neeludând, firește, figuri stilistice clasicizate precum aliterația, nici nonsensul lacanian,[4] sfârșind chiar cu ceea ce Zanzotto însuși va numi – și va uza, chiar într-un poem programatic și deopotrivă singular sieși – o „limbă” petél, ceea ce corespunde limbajului matern de alint pentru bebeluși, invocând chiar o imaginară relație de natură uterină. E cazul unuia dintre poemele sale cele mai comentate și mai intrigante pentru traducători, intitulată Elegie in petél. Am descoperit astfel că unii dintre aceștia au preferat (în germană și franceză, de exemplu) să-l numească pur și simplu „limbaj infantil”, pe când eu personal am oscilat între a-l traducere prin Elegie în gângurit ori a-l lăsa ca în dialect, cu o notă în subsol, cum de altfel autorul însuși a procedat în varii cazuri, chiar pentru cititorul italian.

Dificultățile traducerii poeziei lui Zanzotto (în parte, comune cu actul de „înțelegere”) sunt cunoscute încă de la primele tentative de prin anii ’60, însă ele au continuat în ultimele decenii, până la decesul său (în 2001, la vârsta de nouăzeci de ani), dar, mai ales, ulterior, existând astfel o consistentă bibliografie, la care se adaugă și două congrese, în care confruntarea cu textele a unor tălmăcitori plini de cutezanță ocupă un loc major. Nu trebuie ignorate – dimpotrivă, ele se confirmă utile repere instrumentale – nici frecventele intervenții ale poetului în această perspectivă, fie prin studii din arealul teoretic al traductologiei, fie mărturii, trimiteri indicative la propriile sale texte poetice, în direcția definirii unei gramatici naturale (ceea ce Eugenio Montale sugera, încă din 1968, a fi „un adevărat plonjon în acea pre-expresie care precedă cuvântul”[5]), trimiteri frecvente în interviurile sale.

Spațiul reductiv al intervenției mele nu-mi permite să străbat, fie și cu titlul de… inventar, imensa bibliografie[6] a acestui aspect, care s-a extins îndeosebi în ultimii ani. Mă mărginesc să trimit la două congrese, fiecare cu semnificație particulară, de vreme ce întâiul era organizat în Franța, la Nancy, în 2012, la un an după moartea poetului, iar cel de-al doilea, cu tema „Plurilingvismo e traduzione in Andrea Zanzotto”, având drept supratitlu versul zanzottian „Nel melograno di lingue”.[7]

Printre intervențiile editoriale ale autorului în problematica traducerii, sunt de menționat cel puțin două contribuții, și ele devenite, prin ani, puncte de reper pentru diverșii exegeți și traducători. Este vorba despre studiul Sulla traduzione (Despre traducere), scris prin anii ’60 și publicat în diverse alte culegeri critice, inclusiv ca addendum la volumul mai înainte citat, ca și un eseu cu titlul Futuro e lingue, din care selectez, dat fiind că discursul vizează, mai larg, problema, actuală în ultimele decenii, a fenomenului de marginalizare a identităților unor limbi în procesul de anglicizare, de-acum în act.

A frunzări o gramatică și a observa diversitatea de declinări, conjugări, forme sintactice ori jocuri ortografice a constituit un vechi sport al meu. În fond, eu am fost mai mult un „botanic” al gramaticilor decât un cunoscător, fie și mediocru, al unor limbi. Există aici o obscură problemă a mea, poate legată de un anumit mod de situare a actului meu poetic. Însă tocmai navigând într-un fel aproximativ înăuntrul acestor gramatici mi se produce deseori plăcerea de a descoperi flori speciale, eflorescențe uimitoare cu care preabine pot fi comparate toate limbile, eflorescențe chiar și periculoase.

Întâia mea întâlnire cu poezia zanzottiană s-a petrecut pe la începutul anilor ’80, când Marin Sorescu mi-a oferit o primă antologie a sa, în vederea unor traduceri pentru un almanah Ramuri. Odată descoperit, a urmat un necontenit excursus – de lectură, traducere, comentarii – și, cum transpunerile în română în variante succesive s-au adunat cu timpul, cu un an în urmă m-am decis să le reiau și să le reconfrunt cu originalele din antologia Poesie (1938–1986), retipărită ulterior, apărută, sub îngrijirea lui Stefano Agosti, autor al unei masive introduceri-exegeză. O antologie a mea, de-acum finalizată, este în așteptarea editorului.

Cât despre dificultățile întâlnite – deloc puține și, mai ales, uneori chiar obligând la limita limbajului (expresie preferată și reiterată frecvent de poetul însuși) –, ele pot fi sesizate, acceptate ori nu, nu doar la palierul unor figuri de stil (aliterații, metonimii, formule interjecționale, nonsens și altele, sugerate mai sus, în baza opțiunii sale ostentate în privilegierea (lacaniană) a semnificantului în dauna semnificatului.

Ceea ce mi s-a părut esențial și, în același timp, util înainte de orice altceva a fost – tot în seama unei alte opțiuni a sa pentru ceea ce a desemnat prin „oralitate” – conservarea pe cât posibil a „sunetului”, id est ritm, cadență, metrică etc. a originalului, fapt care, sper, poate fi probat de cititorul – cumva avizat, ori, cu vorba lui Eco, model, performant, al poeziei de o asemenea particularitate.

Căci, dincolo de alte definiții-sugestii – proprii altor critici –, actul scriptural poetic zanzottian, dacă nu implică, precum la Bataille ori la Blanchot, confruntarea liminară cu moartea, nici nu pare departe, ca în cel de-al doilea poem propus aici, fără titlu, similar curgerii sângelui din nas: „chinul” celui care, așa cu mărturisea cu alt prilej, nu duce limbajul în lume, ci Lumea în limbaj.

[1] Cf. culegerea de studii cu titlul Empirism critic, Garzanti, Milano, 1972. Aici, a se vedea extras studiul Lingua, în ediția Editurii torineze Einaudi, 1972, p. 2.
[2] Pe care am susținut-o neîntrerupt, seco       dându-l pe fondatorul ei, Marin Mincu, număr consacrat și lui Zanzotto, în care propuneam un cunoscut și discutat poem al său cu titlul Ligonàs ca și un interviu al autorului său, prilejuit de omagierea sa la vârsta octogenară.
[3] Stefano Valentini, într-un articol publicat în revista La Nuova Tribuna Letteraria.
[4] Interesantă este observația avansată de Stefano Agosti, potrivit căreia poetica zanzottiană a „subconștientului” tradusă într-un limbaj al nonsensului și al ininteligibilului devansează cu câțiva ani celebrul Seminar lacanian.
[5] „Poezia sa este un adevărat plonjon în acea pre-expresie ce precedă cuvântul articular și care apoi se mulțumește cu sinonime de ghicitoare, de cuvinte ce se alătură doar prin afinități fonice (aliterative – n. n.), interjecții și, mai ales, iterații. E un poet percutant, însă nu gălăgios: metronomul său e poate bătaie a inimii (…). O poezie de inventar ce sugerează o putere și acționează ca un drog asupra intelectului rațional al cititorului”.
[6] Mă rezum la câteva dintre cele mai difuze: o teză (am înregistrat mai multe) de doctorat la Universitatea Ca’ Foscari din Veneția, cu titlul Un „giardiniere” e botanico delle lingue. Andrea Zanzotto traduttore e autotraduttore de Silvia Bassi, în 2010 (primul capitol tratează, printre altele, raporturile dintre dialect și limba literară, iar studiul e prevăzut și cu un „dicționar”, și un proiect de cercetare la Universitatea degli Studi di Milano, întreprins de Matteo Tarricone, cu tema Strategie paratestuale nella lirica di Andrea Zanzotto. Nu e de ignorat pentru prezența poeziei și a poieticii sale în spațiul universal un alt doctorat, susținut la Université Paris-Sorbonne, în 2015, de doctoranda Donatella Favoreto, cu tema Da Pieve di Soligo a Parigi. Andrea Zanzotto e la poesia moderna francese tra Michaux e Cendrars, în care sunt supuse analizei atât raporturile cu cei doi poeți indicați, cât și expertizele zanzottiene în poezia și literatura franceză, de la Rimbaud, Mallarmé, până la Bataille (al cărui studiu despre Nietzsche l-a și tradus) ori la Lacan, ale cărui teze din Seminarii le-ar fi anticipat, potrivit unor cercetători, inclusiv în marginea conceptului de Lalangue. Se cuvin amintite în context, printre multe alte exegeze, interpretările analitice propuse: mai întâi, un studiu al traducătorului său în franceză, Jean Nemis, cu titlul Glossolalie, Xenoglossie, „Pseudo-Trilogia” – cf., mai sus, lucrările congresului de la Nancy –, ori cel al lui Gustav Sjöberg, Zanzotto in svedese, în care autorul notează că, dată fiind dificultatea textului zanzottian, a împins limba suedeză până aproape de „italianizare”. Nu mai surprinde, atunci, multitudinea și diversitatea conceptelor utilizate de exegeți în efortul de aproximare a originalității poeticii zanzottiene.
[7] În „rodia de limbi”. Plurilingvism și traducere la Andrea Zanzotto, de fapt un proiect de cercetare al Facultății de Litere de la Florența, desfășurat la Strasbourg, sub îngrijirea Giorgiei Bongiorni și Laurei Toppan, publicată de University Press din Florența, în 2018.
[8] De reținut, în relația cu acest poem, o altă referință a autorului (din 1972, articolul cu titlul Uno sguardo dalla periferia, apărut în publicația L’Approdo letterario nr. 59–60, citat în Poesie e prose scelte, ediția mondadoriană din 2001, p. 1131): „Poezia persistă în a depune mărturie pentru ratificarea a toate în numele unui eros, a unui «singur cuvânt», a unei «taine» – ori a unui gol, a unei tăceri, a unei falii primordiale”. Iar cum în acest poem există o ea-destinatară și interlocutoare, s-a avansat ipoteza că „Laura” lui Petrarca ar fi substituită aici chiar de Limbă, pe care poetul o „vânează”, un fel de Pantera profumata (confesiunea sa la o întâlnire cu cititorii, potrivit căreia, recitindu-și poeziile, constata că „nu spusesem nimic din ceea ce aș fi voit să spun, că nu atinsesem niciodată ținta, pantera profumata nu se lasă prinsă nici de coadă”. Iar trimiterea e, via Dante, la o alegorie din secolul al XI-lea, când poezia era asemuită tocmai unei pantere care ar fi avut o gură înmiresmată care lăsa urme în aer, dar pe care vânătorii nu puteau s-o captureze. În esență, ar fi vorba de vânarea limbii spre zona inefabilului (critica, mai ales franceză, a vorbit, mai ales, de „sublemeriile” zanzottiene) ori, în opinia mea, a indicibilului.
[9] Iar dacă Limba e cea căreia i se adresează poetul (remarca e a unui alt critic, Nicola Gardini, „care nu se lasă prinsă, ci se mută mereu puțin mai încolo” (Oltranza, ca lipsă de măsură și, prin sensul de depărtare, ca scăpare…, – n. n.), atunci oltraggio, din aceeași familie lexicală, e ceva mai mult, un dincolo-de-limită în manieră dantescă, comparabil cu amuțirea poetului peregrin din finalul Paradisului, la întâlnirea cu divinitatea. De notat însă că, așa cum se întâmplă mereu la poetul venet – care nu s-a ferit să accepte și ipoteza că poezia ar fi și act de imitație și se știe că Goethe însuși susținuse același lucru –, el face, într-o manieră postmodernă, ca oltraggio dantesc să fie „tradus” pentru cititorul de azi și cu ofensă, i. e. ultraj.