În loc de laudatio – Este o onoare și o plăcere pentru mine să aștern câteva rânduri întru elogierea confratelui nostru Leo Butnaru, a unuia dintre cei mai talentați și harnici truditori de pe tărâmul traducerii literare. Recent, talentul lui și-a primit recunoașterea simbolică și de facto a breslei, odată cu primirea Premiului Uniunii Scriitorilor din România pentru cartea de traducere a anului 2015 și a Premiului întâi (ex-equo, împreună cu Mircea Bârsilă) la „Turnirul de poezie” de curând disputat la Constanța. Recentul dublu laureat ne-a trimis un text incitant – despre Kataev și (mai ales) Pasternak, dar în primul rând despre necesitatea re-traducerii (a unuia și a aceluiași text, de către același traducător, la vârste diferite, demers aplicat, de altfel, și de către marele Romulus Vulpescu), care a și constituit tema numărului anterior al Revistei de traduceri literare. (George Volceanov)
…Iau din raftul bibliotecii Trava zabvenia (Iarba uitării) a lui Valentin Kataev, volum apărut în 1967, pe când venisem student la Chișinău și, când nu doar l-am procurat „pentru mai târziu”, ci l-am și citit, sublinierile, cu pastă roșie, lăsându-mi-le pentru a le studia mai apoi [curios, îmi zic, ce îmi atrăgea pe atunci atenția? – recitind (și) astăzi cele subliniate, foarte demult, cu sporită… atenție…]. Această carte de memorialistică, însă, apărută nefiresc, parcă, la Editura Detskaia literatura (Literatura pentru copii) din Moscova, are un rol de pionierat în anumite inițieri ale mele de junețe și, nu este exclus, chiar în întregul meu destin de scriitor și traducător. Vorba e că anume din Iarba uitării începuse un fel de… ținere de minte (a mea) referitoare la o fenomenologie literară absolut „sălbatică” (iarba! – a fiarelor, poate…), atunci, pentru învățăcelul ce era nu că îndemnat, ci obligat să învețe mostre versificate, anoste din „clasicii” în viață ai „literaturii moldovenești”, și mici exemple ce ni se propuneau la literatura rusă care nici ele nu erau relevante. „Sălbăticia” ținea de prima mea întâlnire cu… avangarda rusă! Kataev invoca în amintirile sale mai multe figuri plăsmuitoare în universul acelei / acestei fenomenologii, iar din David Burlik chiar reproducea două poeme (autentice!), Călăreața și S liogkim vzdohom tihim șagom (Cu respir ușor pas tihnit), care apăruseră în al doilea volum Juvelnicul juzilor al futuriștilor ruși și considerate adevărate capodopere. Ei bine, Călăreața am tradus-o acum câteva luni, peste aproape 40 de ani după ce o citisem întâia oară.
Ce înțelesesem eu atunci? Îmi vine greu să-mi amintesc… Însă, prin analogie, încerc a mă edifica printr-un alt exemplu, ce ține de tentativele mele de a traduce, acum peste trei decenii, din complicata operă de junețe a lui Boris Pasternak, când poetul era un fervent protagonist al avangardismului de la începutul secolului trecut. Așadar, este vorba de poemul Improvizație – îl voi transcrie aici în prima variantă de traducere (mai bine zis… cvasi-traducere) pe care o înfăptuise naivul, desigur, scriitor debutant ce eram:
Din mână-am hrănit stol mare de clape,
Sub bătăi de aripi și ciocuri.
Spre el întins-am palmele aproape,
În degete-având mii de focuri.
În beznă, în hăul cu valuri pe prund
Păsări iubite nu mai erau blânde –
Păreau să omoare și viață, și gând
Cu negrele clonțuri tari și flămânde.
Stânci mari pândeau în noapte ascunse,
De sus curgea negrul dohot în ceașcă.
Bărcile toate – surcele distruse,
Și pajuri spre coate se-aruncă și mușcă.
Iar miezul de noapte absent stă pe mal.
Pare că puii mai vor încă hrană,
Și maicile lor cu ciocuri-pumnal
Ucid pentru viața cântului-rană.
Curajos, ce mai, junele dragoman (traducător)! – S-a luat de… Pasternak, crezând că-i stă în puteri apropierea, să zic așa, de celebritatea acestuia. Dar ce să mai vorbim! – Nu ieși (nu-mi ieși…) decât un exercițiu, o aproximare, o potrivire de detalii, o… liberă sau chiar libertină traducere, nu prea apropiată de mesajul „concret” al originalului. Ce credeam eu – acela, june traducător cutezător? Că Boris Pasternak ar putea merge ca și Musa Gialil (primele traduceri publicate – în ziarul Tinerimea Moldovei – le-am avut anume din el*) sau Rasul Gamzatov? Ei bine, pe aceștia mai puteam să-i și… aproximez pe ici-colo, dar pe Pasternak – să avem pardon! Astăzi pot presupune că junele ce eram nici n-a prea consultat dicționarele, mulțumindu-se cu superficiala cunoaștere a limbii ruse. În orice caz, nu a găsit de cuviință să precizeze anumite nuanțe ale mesajului, etc. Nu că mi-aș critica… eul de-atunci, pentru că, din câte înțeleg, nu a fost laș, în intenție, cel ce eram pe atunci, dar trebuie să recunosc că părea oarecum (nițel cam) încrezut, luându-se de piept cu Pasternak, nefericitul laureat Nobel.
Numai că anume descoperirea acelei probe de traducere a poemului Improvizație din perioada futuristă a lui Pasternak (anii 1914–1915) m-a… obligat să revin la respectivul text, întru a-l româniza, astăzi, conform potențelor și experienței dragomanești pe care le-am acumulat cu anii (cu deceniile!). Astfel că nu am decât să reproduc și a doua variantă a traducerii. Iat-o:
Din palmă hrănit-am claviatura – stol de clape
Sub bătăi de aripi, plesnete, croncănire,
În vârful degetelor stând, le-ntinsei mâna aproape,
Și noaptea se freca de coate sub mâneci în răsucire.
Și era întuneric. Și un heleșteu cu apa amară
Vălura, vălura. – Și păsări din specia te iubesc
Păreau mai curând să omoare, decât să moară,
Țipătoare, negre, cu clonțul dur, diavolesc.
Și era heleșteul. Și întuneric era.
Pluteau oale cu dohotul miezului de noapte.
Și val după val pe dedesubt luntrea rodeau
Și păsările tot mai loveau cu clonțul în coate.
Și noaptea se clăti sub al zăgazului laringe.
Se părea, câtă vreme puiganul nu e hrănit,
Femelele mai curând vor ucide, decât și-ar stinge
Ruladele-n țipătorul lor gâtlej hârcâit.
Dar să vedeți cum se leagă lucrurile (dacă le conștientizezi, totuși – și pe ele și legătura dintre ele): astăzi sunt sigur că și acea primă, stângace, aproximativă traducere a respectivului poem al lui Boris Pasternak mă predispusese să citesc într-un mod (și… moft?!) mai special volumul de memorialistică Iarba uitării. Astfel, nu a fost deloc întâmplător că, de cum mă gândii la respectiva carte a lui Valentin Kataev, ca magnetizat, pot spune, îndată m-am și îndreptat spre locul unde se afla în bibliotecă, chiar dacă nu a fost să-l recitesc (…să-l frecventez) de ani și ani de zile! Acest detaliu mă convinge (și el) că Iarba uitării a intrat emblematic în psihologia-sistemul memoriei mele atât cât este dânsa în stare să nu uite. Să nu uite și din motivul că ea, memoria, acționează / procedează / „procesează” selectiv, în mod simpatetic: reține ceea ce i-a atras atenția/ interesul în mod special. Pentru mai tinerii mei colegi, găsesc de cuviință să transcriu aici și câteva din primele fraze subliniate în cartea lui Kataev, idei care, sunt sigur, unora le-ar putea fi de real folos în auto-edificarea prin – și în – literatură.
Așadar, cu lectura de acum aproape patru decenii sunt(em) – abia! – la pagina 30 și redau o spusă a lui Ivan Bunin (în libera expunere a lui Kataev): „Trebuie să scrii versuri în fiece zi, asemeni cum violonistul sau pianistul trebuie să exerseze, să cânte la instrumentele lor zilnic, fără întreruperi. În caz contrar talentul dumitale neapărat va sărăci, va seca, precum fântâna din care multă vreme nu s-a scos apă. Dar despre ce să scrii? Despre orice. Dacă la moment nu ai nicio temă, vreo idee anume, pur și simplu scrie despre tot ce vezi. Iată, aleargă un câine cu limba scoasă – spuse el, privind prin geam, – descrie câinele. Un catren, două. (Ș. a. m. d.)” Presupun că mi se păruseră importante sfaturile pe care Bunin (primul laureat rus al Premiului Nobel pentru literatură, când multă lume crede că ar fi trebuit să fie, mai întâi, Lev Tolstoi – nu?) i le dădea lui… Kataev în tinerețea acestuia. Eu unul le transferam, vede-se, în tinerețea și neștiința mea!
Iar, în finalul acestor note pseudo-sintetice, să zic, dar sută la sută simpatetice, vă asigur, cu titlu de omagiu adus lui Boris Pasternak, unul dintre poemele căruia devenise (…jertfit!) primul meu cobai în depistarea secretelor artei traducerii, să ne amintim de el într-o succintă notă biobibliografică care, sper, îi va îndruma pe mai mulți cititori și spre cărțile sale.
S-a născut în anul 1890 la Moscova, în familia pictorului L. Pasternak și a pianistei R. Kaufman. În casa lor veneau frecvent scriitori, muzicieni, printre care L. Tolstoi, A. Skriabin, V. Serov. În copilărie ia lecții de pictură, apoi, în anii 1903-1908, se pregătește serios pentru o carieră de compozitor. Studiază filosofia la Universitatea din Moscova (1909-1913), un semestru aflându-se la Universitatea germană din Marburg, frecventând cursurile celebrului filosof G. Cohen. Numai că, după absolvirea universității, se dedică activității literare. Începuturile poetice i se orientează spre simbolism, însă în 1914 intră în grupul futurist Centrifuga. Sinteza simbolist-avangardistă se remarcă în primele cărți – Gemene în nori (1913) și Peste bariere (1917). Personalizarea sa „canonică” este evidentă în a treia carte, Sora mea – viața (1922), care ar reprezenta, parcă, un jurnal din vara anului 1917, vară dintre două revoluții și, se poate spune, două Rusii. Însuși autorul definise un atare discurs poetico-filosofic drept „intimizarea istoriei”. De aici încolo, Pasternak devine un protagonist al poeziei ruse. În 1927 părăsește LEF-ul (Frontul de Stânga al Artei), adică și avangardismul, orientându-se spre albia unui neoclasicism de o distinctă individualitate, în cazul său echivalentă, incontestabil, cu originalitatea. Între anii 1946-1955 își scrie una dintre principalele cărți, romanul Doctorul Jivago, în care sunt abordate eternele ecuații viață-moarte, întemeierea existenței umane pe / în cultură și istorie, rolul artei și naturii întru depășirea dezarmoniilor pe care le cauzează moartea, războiul, revoluțiile etc. Romanul nu este acceptat de editurile sovietice, apărând în Italia (1957), după care urmează versiunile engleză, franceză, germană, suedeză. În 1958 lui B. Pasternak i se acordă Premiul Nobel, fapt ce declanșează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa autorului. Drept (strâmb!) rezultat, este exclus din Uniunea Scriitorilor, inițial punându-se pe rol chiar și un dosar ce stipula „trădarea de țară”. B. Pasternak refuză premiul. (Printre altele, în Declarația TASS din 2.11.1958 – ca în timp… de război, nu?! – se spunea: „În cazul în care B. L. Pasternak va dori să părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială și poporul pe care le-a calomniat în opul său anti-sovietic Doctorul Jivago, organele oficiale nu-i vor crea impedimente. I se va oferi ocazia să plece din Uniunea Sovietică și să încerce personal toate „minunățiile raiului capitalist”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljenițîn.) Diploma și medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul scriitorului.
Boris Pasternak este și unul dintre redutabilii traducători din opera lui Shakespeare, Goethe, Verlaine, din poezia gruzină. Și era firesc să vorbim de un mare poet și în egală măsură – traducător de excepție.
