Încheierea războiului rece pe Nistru s-a amânat. Până la noi ordine…

0
189

„Putin își retrage trupele militare din Transnistria! Află motivul incredibil”. Acesta era titlul unei știri distribuite, pe la jumătatea lunii august, pe o rețea de socializare. Se făcea referire la un „comunicat de presă” provenit de la Kremlin că, până la sfârșitul acestui an, Rusia își va retrage armata staționată în regiunea transnistreană a Republicii Moldova.

Constantin Lupu
Constantin Lupu

De unde și până unde o asemenea decizie? Cică însuși Putin ar fi vrut să facă un cadou la împlinirea a 25 de ani de la proclamarea independenței.

Mergând pe urmele „știrii”, am aflat că la sorgintea ei este site-ul de „pamflete” moldovandream.com. Ca să ne dăm seama ce fel de informație difuzează site-ul cu pricina (care avertizează „Interzis celor fără simțul umorului”), vă mai oferim o mostră: „Mitropolitul Vladimir (n.n. șeful bisericii subordonate Patriarhiei moscovite): „În acest an, Paștele se amână cu o săptămână!” De ce? Deoarece meteorologii anunțau vreme nefavorabilă în ziua respectivă… Dacă e să glumim, mi se pare mai aproape de realitate anecdota, potrivit căreia același Putin ar fi spus: Vreau să mutați frontiera cât mai departe de trupele mele!

Ei bine, aproape că-ți vine să iei totul în serios, când auzim, tot în august, despre manevrele ordonate de președintele Putin în regiunea de frontieră cu Ucraina și țările baltice.

Sau, tot de curând, de exercițiile militare ale trupelor rusești și ale separatiștilor transnistreni, când tancuri și alte vehicule blindate au trecut Nistrul pe malul său drept. Ar fi simulat un atac pentru „contracararea unor amenințări teroriste” (!?)

Se vor fi întrebat unii de pe la noi de ce revenim, mereu și mereu, asupra cazului Transnistriei. Înainte de toate, situaţia din Transnistria ne interesează pentru că acolo trăiesc români moldoveni. Ba, mai mult, ei sunt acolo majoritari. Un recensământ oficial în stânga Nistrului a apreciat c-ar fi 34%, în timp ce ruşii sunt în proporţie de 28%, iar ucrainenii – 26%. Şi, totuşi, cine trece acum prin regiune constată că pe stradă, în locurile publice, în administraţie, peste tot se vorbeşte o singură limbă, cea rusă. Aceasta în timp ce, oficial, în aşa-zisa republică „moldovenească” nistreană ar fi trei limbi oficiale: (în ordinea în care apar în Constituţia de la Tiraspol) moldovenească (se înţelege limba română, scrisă cu grafie chirilică), rusă şi ucraineană. Când vor fi apărut ruşii în Transnistria? Fenomenul s-a petrecut abia după războiul ruso-turc din anii 1787-1791. Mai exact, din 1792 încolo, după ce generalul Suvorov va fi ajuns „să adape calul la Nistru” (după cum s-a înscris în istoriile ruseşti şi sovietice). Armata lui a ocupat teritoriul şi acolo a rămas. Ba, a primit ordin de la Sankt Petersburg să-l numească chiar… Noua Rusie (Novorossia). De-a lungul anilor şi secolelor, pe lângă militari, au mai apărut numeroşi alţi slujbaşi ruşi. Desigur, mulţi dintre ei, care au părăsit locurile natale din imensa Rusie, au crezut sincer în ideea emisă de un ideolog rus, cum că „pământ rusesc este acolo unde se află soldatul rus”.

Teritoriul dintre Nistru şi Prut a avut aceeaşi soartă după numai două decenii. Iar timp de un secol bătut pe muchie a stat sub ocupaţie străină, care i-a schimbat până şi numele (în Basarabia), doar-doar se va uita c-a fost rupt din trupul Moldovei istorice. Doar puţin peste douăzeci de ani s-a mai reîntors la matca vechii Moldove, care, între timp, fondase statul român. După care a fost luat din nou sub pulpana marelui stat din est, transformat în Imperiu sovietic. Dar rămas în cadrele aceleiaşi tendinţe geostrategice expansioniste, moştenite încă de la Petru cel Mare. Aceleaşi deportări în Siberia, aceeaşi politică de rusificare, acelaşi dispreţ imperial faţă de cultura, faţă de limba şi istoria celor pe care i-a cucerit, toate caracteristicile care l-au determinat chiar şi pe tătucul bolşevismului, pe Lenin, să numească Rusia o „închisoare a popoarelor”.

Şi dacă recensământul din 1989, ultimul din perioada sovietică, constatase că 64,5% din populaţia RSS Moldoveneşti erau moldoveni (români), iar ruşii doar 11% şi ucrainenii – 10%, ei bine, proporţiile erau cu totul altele imediat după debutul ocupaţiei ruseşti: în 1817, statisticile oficiale arătau că 86% sunt moldoveni (români), iar ruşii – 1,5% şi ucrainenii 6,5%!

Transferurile de populaţie au schimbat radical compoziţia etnică a Transnistriei şi, mai apoi, a Basarabiei. Dar nu au schimbat nicidecum aspiraţiile naţionale ale celor care au continuat să rămână majoritari. Iar aceste aspiraţii au renăscut, în răstimpuri, după perioade mai lungi sau mai scurte de restrişte.

Sigur, situaţia din Transnistria ne interesează, ar trebui să intereseze România în contextul mai larg, regional, al proximităţii la Marea Neagră, iar existenţa unui conflict, fie el chiar şi „îngheţat” (mai exact, latent), în preajma sa, nu poate decât să-i afecteze siguranţa naţională.

Sigur, situaţia din Transnistria şi, în general, din regiunea Mării Negre interesează România şi prin prisma statutului ţării de membru al NATO și de membru al UE, structuri care şi-au fixat graniţele lor răsăritene tocmai în această zonă. Este şi motivul pentru care autorităţile statului român au înscris în politica externă a României măsuri care să revigoreze rolul ţării în bazinul pontic, pe care Rusia a dorit şi doreşte să-l menţină în sfera sa de influenţă exclusivă.

Pentru românii basarabeni situaţia Transnistriei este privită dintr-o altă perspectivă. Este o problemă de suflet, căci, după o convieţuire de peste şase decenii, a fost despărţită nu doar o etnie, ci s-au separat numeroase familii. Războiul izbucnit în martie 1992 a pus faţă în faţă, ca duşmani de moarte, rude de acelaşi sânge. Pe de o parte, atrocităţile de-atunci nu se pot uita prea repede. Dar, pe de altă parte, se doreşte aşternerea uitării, care să aducă liniştea în sute şi mii de familii.

De la Chişinău, Transnistria se vede şi ca zona care era cândva cea mai puternic industrializată a Republicii Moldova. Căci aici au fost concentrate – nu întâmplător – de către regimul sovietic cele mai multe obiective energetice, de industrie grea, electronică etc. Lipsa lor a afectat inițial potenţialul Republicii Moldova, chiar dacă unele dintre ele se înscriau în complexul militar-industrial ex-sovietic.

De aceea va fi fost extrem de împovărătoare iniţiativa fostului preşedinte al Parlamentului de la Chişinău, Alexandru Moşanu, distins istoric altfel, ca, imediat după proclamarea independenţei, la 27 august 1991, în fruntea unei delegaţii moldoveneşti, să poarte negocieri cu preşedintele de atunci al Ucrainei, Leonid Kravciuk, pentru un posibil schimb de teritorii. Cât ar fi fost de dureros pentru el şi pentru colaboratorii săi de-atunci, Moşanu şi-a dat seama că Transnistria va fi pierdută pentru Basarabia. Pentru simplul motiv că armata rusă nu se va retrage într-un timp rezonabil, că Rusia nu va renunţa la un avanpost care priveşte spre Marea Neagră şi, de-acolo, spre Mediterană… Previziune care, din păcate, s-a împlinit. Dar ce propunea Alexandru Moşanu? Ideea era ca, în schimbul Transnistriei, Republica Moldova să primească sudul şi nordul Basarabiei, precum şi nordul Bucovinei, toate aflate acum sub jurisdicţia Ucrainei, şi să se refacă, astfel, estul Moldovei istorice. Preşedintele ucrainean a respins categoric iniţiativa lui Moşanu. Din motive lesne de înţeles: ştia şi el foarte bine, dintr-o mai veche experienţă (de mai multe secole!) că Rusia nu va părăsi Transnistria.

De-aici încolo, strădaniile Chişinăului s-au îndreptat spre redobândirea controlului asupra Transnistriei. Pierdut, în urma invocării perseverente a unui pretext mult prea puţin serios: declararea limbii române (moldoveneşti), în grafie latină, ca limbă de stat! Iar ca o consecinţă (un fel de drob de sare): posibila unire a Republicii Moldova cu România.

Nodul generațiilor, proiect de Gheorghe-Iliescu Călinești © foto Peter Sragher
Nodul generațiilor – proiect – Gheorghe-Iliescu Călinești   © foto Peter Sragher

Un asemenea spectru politico-lingvistic a fost argumentul concentrării, în stânga Nistrului, a rusofonilor din întreaga Republică Moldova. Ei s-au constituit într-o entitate separatistă, care pleda pentru menţinerea URSS (pe când nici Rusia nu o mai dorea), pentru intrarea în Uniunea Rusia-Belarus sau măcar în componenţa Rusiei. Numai şi numai ca Tiraspolul să nu mai fie laolaltă cu Chişinăul. Oricum, dar să fie o „republică independentă”. Evident, sub patronajul Rusiei, a cărei armată a 14-a continuă să rămână în regiune, chiar dacă şi-a schimbat succesiv numele, ajungând să-şi spună „trupe de menţinere a păcii” sau „Grupul Operativ de Trupe Rusești”. O concesie maximală a Tiraspolului ar fi doar înglobarea într-o confederaţie sau federație cu Chişinăul, care i-ar păstra statutul independenţei în anumite circumstanţe, dar în mod sigur ar schimba decisiv raportul de forțe politice în Republica Moldova.

Conflictul militar din martie-iulie 1992 a fost, de fapt, un adevărat război. Un război între Republica Moldova (care nu dispunea, la acea vreme, de armată regulată) şi Federaţia Rusă (prin Armata a 14-a, cu uriaşul său arsenal, totul ascuns sub învelişul transparent al separatiştilor transnistreni). Acesta a fost „războiul cald”, recunoscut ca atare, inclusiv de părţile combatante, de ex-preşedintele rus Boris Elţîn, dar şi de o decizie a Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CEDO).

În afara acelei perioade, a continuat „războiul rece”. Dar şi „negocierile”, în care Rusia – parte combatantă – şi-a asumat nestingherită de nimeni şi rolul de mediator, dar şi de stat-garant. Linia constantă de conduită a Moscovei a fost de evitare a cooptării la masa de negocieri a unor părţi care nu s-ar conforma politicii sale. României i s-a sugerat să părăsească formatul iniţial al negocierilor, iar SUA şi UE li s-a permis accesul, la 27-28 octombrie 2005, dar numai cu statut de observatori. Iar caruselul negocierilor ulterioare se mişcă mai departe după acelaşi scenariu. Adică fără nici un fel de rezultate concrete. Doar din când în când, mai apare câte un plan de soluţionare a diferendului transnistrean. Că i se spune „proiectul Primakov” sau „memorandumul Kozak”, în sine totul nu este decât una şi aceeaşi temă cu variaţiuni. Întreruptă, când și când, de provocări militare de genul celor recente.

Lasă un răspuns