Plagiatul și etica

0
819

Vă propun o perspectivă etică asupra plagiatului. Voi încerca, atât cât mă pricep, să o leg de viziunea juridică evidenţiată cu atâta eleganţă de colegul Radu Toma.

Vasile Morar
Vasile Morar

Din punct de vedere etic, grila de interpretare asupra plagiatului ca fenomen ni se pare mai restrictivă decât cea juridică. Acest fapt este evident dacă ne gândim să aplică plagiatului principiile eticii deontologice. Voi face referire la primul nucleu al eticii deontologice, care este Decalogul biblic. Și m-am gândit, pentru această temă a noastră – plagiatul – cum aplicăm cele zece porunci. Uităm,   adeseori, că în Vechiul Testament , mai precis în Exod 20, avem expuse, pentru prima dată în istorie, regulile morale obligatorii, valabile în mod universal şi necesar pentru toate fiinţele umane. Şase dintre ele sunt strict etice şi au relevanţă chiar pentru tema noastră .Nu-mi rămâne decât să combin ideea lui Peter Sragher  – aceea că prin minciună și furt se poate însuși ce nu este al tău – cu ideea cartezianismului, prezentă aici in întreaga demonstrație a lui Radu Toma. Și atunci propun o definiție care derivă direct din ceea ce înseamnă nucleul dur al eticii deontologice. De la Decalogul biblic și până la întemeierea metafizicii moravurilor şi Critica raţiunii practice, cărţile de etică ale lui  Immanuel Kant.

A plagia înseamnă, pur şi simplu, a fura gândirea celuilalt, a fura gândirea  celorlalți. Iar gândirea noi o putem defini, aşa cum a procedat Radu Toma,  în termeni cartezieni. Dubito ergo cogito,cogito ergo sum. Pentru cazul de faţă putem reţine inclusiv ideea:  mă îndoiesc de tot, numai de faptul că mă îndoiesc, nu mă îndoiesc. Mă îndoiesc de multe lucruri care s-au spus despre plagiat că ar fi adevărat.  Mă îndoiesc,de asemenea , că putem discuta fenomenul plagiatului  în termeni care să ocolească juridicul. Dar ,totodată , nu este suficient numai teritoriul juridic pentru a discuta despre plagiat. Oricum, cele doua perspective nu pot lipsi .Motivele însă, cele profunde, pentru care oamenii plagiază ţin de multe cauze : economico-financiare (beneficii cuantificabile),sociale (onorabilitate şi prestigiu), politice (obţinerea unui statut academic care se adaugă celui de putere). Dar, revenind la tema noastră în chiar dimensiunea ei fundamentală, cea care ne angajează persoana noastră, găsim că plagiatul este un fapt grav, deloc minor. Simplu spus ,putem raţiona astfel:  în  fapt,noi  avem cu toții infinitul la purtător. Ce este infinitul ? Gândirea. Suntem privilegiați cu toții.

Prin gândirea pe care o avem, deținem infinitul la purtător. Purtăm infinitul în noi.  Înseamnă că atunci când eu fur gândirea celuilalt, fur infinitul din celălalt, din mine și din toate celelalte ființe. Este o propoziție tare, căci face trimitere implicită chiar  la nucleul  monoteismul etic iudaic, extraordinar formulat în Decalog și în acea intuiție genială a celor trei profeți:  Ieremia, Isaia și Ezechiel, și anume că este o egalitate morală fundamentală a tuturor ființelor omenești. Adică, în momentul în care cineva este cinstit este egal cu toți oamenii cinstiți din lumea aceasta din trecut, din prezent și din viitor. Când cineva este curajos, când cineva este demn, când cineva este liber comite aceleași egalizări. Înseamnă că în momentul în care furi gândirea celuilalt, îi furi pe toți ceilalți de umanitatea din ei. Nu furi doar ceva anume, acest obiect, mai mult sau mai puţin preţios. Furi si-ţi reduci cota ta de valoare umană , de persoană care aspiră la moralitate. Kant ştia bine acest adevăr şi spunea: ca indivizi suntem destul de profani , umanitatea din noi ar trebui însă să ne fie sfântă .  Cine nu fură gândirea celorlalţi, nu plagiază este o fiinţă morală, pentru că luptă împotriva înclinaţiilor şi năzuinţelor sale care-l îndeamnă: fii şi tu ca ceilalţi ! N-o să se afle că ai plagiat! A fi moral n-a fost uşor niciodată pentru că „moralitatea nu-i abilitate (obişnuia să spună Profesorul meu Niculae Bellu autorul volumului „Etica lui Kant”, 1974) ci cuget moral în luptă „. Mai precis: la Kant însăşi sfinţenia este cugetul moral al fiecăruia dintre noi care se lupta cu sine să nu fure, să nu mintă , să nu înşele ş.a.m.d.  Și atunci putem vorbi de o sfințenie morală mult dincolo de sfințenia credinței, pentru că totul  se raportează la lege, la respectul necondiționat față de lege. Se interzice furtul gândirii infinite din celălalt, din toți ceilalți . Prin urmare, este vorba de porunca a opta a Decalogului: Să nu furi !

Dar, prin extensie, cred că aici nu este vizată numai porunca a opta, ci și porunca a șasea. Să nu ucizi ! Un text la fel de pur deontologic. În fond , ce faci, chiar juridic, atunci când îi furi personalitatea celuilalt, când îl aneantizezi pe celălalt ? Îl ucizi pe celălalt. E o formă, nu de ucidere fizică, dar, furând spiritul din el, îi furi persoana lui și îl desființezi pe celălalt.

De asemenea, porunca a noua, și anume, Să  nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău ! este si ea implicată în evaluarea caracterului imoral al plagiatului. Ce faci atunci când furi gândirea altuia ?  Îți însușești ceea ce, de exemplu , a tradus celălalt sau cealaltă . Cazul acela „celebru” din spațiul românesc. Cineva a avut ideea năstrușnică, acum câţiva ani, să ia un text din opera lui Lev  Tolstoi, tradus de către Janina Ianoși și să spună că l-a tradus el și să-l publice ca şi când el ar fi autorul tălmăcirii cu pricina. În acest caz este vorba de furt şi este vorba , totodată, de înşelare. Mai mult: sunt prezente aici cele două elemente ale minciunii, pe care nu le întâlnim de foarte multe ori la cei care plagiază. Este definiția cea mai rotundă a minciunii: ca prim element – să  ascunzi adevărul, dacă ascunzi adevărul este primul element, dar nu este minciună, încă nu ești un mincinos care a plagiat, furând gândirea celuilalt, ci ai ascuns doar adevărul. Pentru minciună, pentru minciună fără rest, mai trebuie să fie obligatoriu prezent și un alt  element:  intenția de-a înșela. În fond, plagiatorul este şi un mincinos pur- sânge: ascunde adevărul despre sursele sale bibliografice şi are, în acelaşi timp, intenţia de a-i înşela pe toţi cu privire la această ascundere, una bine ticluită. Asta se întâmplă în cazul plagiatului, iar plagiatorul este un strateg veritabil când fură minţind şi înşelând, lăsând impresia că este un cercetător onest. El seamănă întru totul cu” ticălosul isteş” al lui Hume: care este, de obicei, „ca regulă generală spune el „, „onest „, dar profită oricând de oportunităţile ivite pe parcurs. Evident că, nu înainte de se asigura, „că nu se va afla nimic, de către nimeni”.

Este clar că orice om care a stat și a scris un doctorat sau o licență a fost pus în situația aceasta: ce să facă ? Să fie corect şi să scrie teza păstrând regulile muncii ştiinţifice sau să încalce aceste prescripţii. Pentru toate există un început .Depinde cum te-ai obişnuit la acel început . Este vorba deci de deprinderi lăudabile sau de obiceiuri nelăudabile. Or, în toată tradiţia gândirii etice, de la Aristotel încoace, habitusul lăudabil este o virtute, iar obiceiurile „proaste „sunt, sigur, vicii.

În fond, dacă ai început să gândești că poţi fura şi înşela și, după aceea să capeţi şi  deprinderea de a fura gândirea celuilalt, acest început va marca toată viața ta.

Și atunci, a unsprezecea poruncă ar trebui să fie: Să nu începi! Să nu începi să furi, să nu începi să minţi , să nu începi să mărturisești strâmb, și sa nu râvneşti, lacom, la tot ceea ce au semenii tăi.

Poliță - stejar, detaliu - Gheorghe-Iliescu Călinești
Poliță – stejar, detaliu – Gheorghe-Iliescu Călinești          © foto Peter Sragher

Atunci, evident, că și cea de-a zecea poruncă a Decalogului poate fi aplicată pentru tema noastră, cea a plagiatului. Să nu râvnești la nimic din  ce este a aproapelui tău. În fapt însă noi, în cote diferite fiecare ,năzuim sa ne afirmăm, năzuim, prin orgoliul nostru, prin vanitățile noastre, prin gândirea infinită, să avem mai mult decât merităm și decât putem avea. Prin urmare, ajungem aici la definiția carteziană a greșelii. Aici se întâlnește plagiatul cu greșeala. Cine plagiază și greșește. Definiția carteziană a greșelii  o ştim cu toţii: vrem  mai mult decât putem să înțelegem. Cine fură textele altora, cărțile celorlalți, studiile celorlalți, ideile celorlalți, ș.a.m.d. vrea mai mult decât poate el să înțeleagă. Deci, dintr-o dată se află într-un fals. Un fals care este falsul conștiinței lui și falsul vieții lui.

Îmi dau seama că este vorba de o grilă etică pură, nemiloasă, dar am încercat să vă arăt că aici ajungem dacă judecăm în termenii aceștia. Dar avem tot dreptul să judecăm așa, pentru că intuiția aceea genială a profeților, încapsulată în gândirea iudaică, în monoteismul  etic iudaic ne face să ne gândim la ceea ce v-am spus înainte, că sfințenia, când nu furăm, nu mințim, nu înșelăm, ș.a.m.d. poate fi atinsă în lumea aceasta, dar ea  este o sfințenie morală. E cuget moral în luptă, ideea prezentă la Kant după cum am tot spus până acum. Oricum, este bine ştiut faptul acesta: în propria sa viaţă de filosof, de autor al unor cărţi memorabile,  Kant şi-a recunoscut toate sursele sale de inspiraţie. Un acord deplin între ce gândea filosoful şi ce publica autorul de cărţi.

Trebuie să citezi permanent, iată ce poate fi o regulă deontologică valabilă fără excepţie. Când este vorba de o nouă operă, originală, trebuie să citezi, este obligatoriu să citezi. Cât de original eşti, tot te sprijini pe ceea ce au gândit alţii înaintea ta.

Revenind acum la tema juridică. Dacă sunt șase nivele ale judecății noastre morale, dreptul ne rezolvă până la nivelul al patrulea al judecății morale. Și, mai ales, dreptul rezolvă primul nivel al judecății morale: când oamenii sunt morali sau se comportă ca ființe morale numai și numai de frică, de frica pedeapsei. E primul nivel. Întrebarea este: dacă apar legi drastice cu privire la plagiat frica de pedeapsă, de a fi pedepsit va fi un indicator atât de puternic și atât de marcat încât unii vor renunța să mai plagieze ? Eu cred că frica are un efect descurajator, dar şi deprinderea de a plagia reprezintă o forţă greu de a fi învinsă în multe cazuri. Este vorba de începutul socializării noastre, de grădiniță, e vorba de școala primară, e vorba de orice formă de învățare. Eu sunt absolut convins că la aceste nivele de vârstă se formează deprinderile de a fura, a minți, de a lua ce este a celuilalt. Prin urmare, să începem cu formele iniţiale de socializare. În timpul care vine ne vom lupta cu dezvăţarea de practica plagiatului. Peste doua decenii învăţatul muncii intelectuale oneste nu va mai presupune, de sperat, atâta luptă cu dezvăţul de un viciu atât de răspândit în spaţiul public.

Dar tema aceasta se intersectează cu o problema fundamentală a proiectului democratic. Cu tema: cât de liberi au învăţat oamenii sa fie? Este liber omul care fură gândirea şi creativitatea altuia ? Nu, desigur. Spinoza ,cel din Etica sa spunea în aceasta ordine de idei: că numai omul liber este cu adevărat recunoscător. Trebuie să fii cu adevărat liber, pentru a fi recunoscător. Pentru ce să fii recunoscător ? Pentru tot ceea ce am primit fiecare dintre noi: idei, sentimente, valori. Multe din cărţi. Unele din viaţa cea de toate zilele. Mie îmi place în mod deosebit Spinoza. Gândirea unui alt  mare filosof, John Rawls, merita pomenită, tot acum şi tot pentru tema noastră: nimeni dintre noi nu merită cu adevărat ceea ce a primit. Cunoștințe, toate lucrurile care le primim din cărţi şi de la semenii noştri trecuţi sau prezenţi. Noi ne naștem și primim toate lucrurile acestea. Ar trebui să fim recunoscători pentru toate lucrurile acestea. Dar suntem recunoscători pentru ele și recunoaștem că au fost primite de către noi numai dacă suntem liberi. Prin urmare, cel care nu plagiază este, cu adevărat un om deosebit: este liber şi moral în acelaşi timp. În fond, ajungem de unde am plecat: în Exod 20, începutul gândirii deontologice tari, se spune clar şi fără echivoc: libertatea şi moralitatea sunt unul şi acelaşi lucru. Şi încă: pentru Kant „practicul” adică moralitatea este „tot ceea ce este posibil prin libertate”. Înseamnă că tema plagiatului în societatea noastră nu poate fi tratată heirupist dar, în acelaşi timp, ea  nici nu este de gândit a fi rezolvată fără a intra în scenă, în chip serios şi responsabil ,ceea ce numim printr-un termen care ar trebui să aibă conţinut: cel de voinţă politică. Dacă se vrea, poate fi rezolvată tema plagiatului. Începutul pare promiţător. Forţele potrivnice nici nu sunt mici şi nici nu sunt puţine. Un episod al instituirii unui etos sănătos începe. Medicii sunt mulţi şi se numesc persoane.

Lasă un răspuns