Sphragis – pecetea paternității literare

0
226

În Grecia antică, într-o perioadă timpurie, imediat ulterioară însă apariției, într-o formă bine închegată, a poemelor homerice (secolul al VIII-lea a.Chr.), noțiunea de respect plin de scrupulozitate pentru textul socotit drept proprietate a unui autor nu fusese încă definită din perspectiva reperelor morale și, cu atât mai puțin, juridice.

Mariana Băluță-Skultéty
Mariana Băluță-Skultéty

La crearea cânturilor epice au contribuit generații întregi de aezi, care, prin succesori – urmași direcți sau discipoli –, au asigurat păstrarea și transmiterea, de multe ori amplificată, a acestora. Caracterul oral al creațiilor poetice impunea un efort prodigios de memorare a textelor de către aezi. Nu rareori însă, se întâmpla ca pasaje întregi să fie uitate și înlocuite cu alte pasaje, create ad hoc sau preluate din alte cânturi epice, fără ca auditoriul să fie deranjat, necum revoltat de astfel de imixtiuni; dimpotrivă, de cele mai multe ori, părțile respective se bucurau de o primire favorabilă. Aezii păstrau creațiile care aveau succes la public și – adeseori, înnoite și sporite – le reproduceau atâta vreme cât erau cerute.

Spre sfârșitul secolului al VIII-lea și în secolul al VII-lea a.Chr., poemele homerice ajunseseră să fie bine cunoscute. Publicul recunoștea cu ușurință nu numai pasaje întregi cu un anume conținut, ci și versuri, fragmente de versuri și chiar sintagme întâlnite la Homer. Pentru aezii care împrospătau materia cânturilor epice, era un titlu de glorie ca, introducând elemente aparținând poemelor homerice, acestea să fie recunoscute de auditori, și astfel autorii lor să fie considerați succesori demni ai marelui lor predecesor. Această situație se întâlnește nu numai în cazul poeziei epice, ci și în al celei lirice. La poeți elegiaci ca Tyrtaios, Callinos, Mimnermos, din secolele al VII-lea–al VI-lea a.Chr., găsim numeroase „vestigii“ ale moștenirii homerice.[1] De pildă, la Mimnermos, în fr. 2 Diehl, se compară viața oamenilor cu cea a frunzelor; comparația există și la Homer, Iliada VI, 146–149, fără ca această preluare să fie semnalată, la Mimnermos, în vreun fel.

Autorul (sau autorii) poemelor eroice – homerice – nu s-au erijat în creatori, povestitori, ci au considerat firesc să stea în umbră, declarându-i pe Apollo și Muzele drept naratori: „Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul“;[2]Muză, povestește-mi despre bărbatul isteț, care, după ce a dărâmat zidurile sfinte ale Troiei, a rătăcit vreme îndelungată prin cetățile multor neamuri și le-a iscodit obiceiurile“.[3]

În schimb, în secolul al VII-lea a.Chr., Hesiod, autor de poezie epică genealogică și didactică, nu ezită să se afișeze drept creator angajat și militant de poeme cu finalitate educativă, evitând să imite comportamentul impersonal al povestitorilor de fapte eroice:

„Frumosul cântec de la ele [Muze] deprins-a Hesiod cândva […]
[…] după aceea [Muzele] mi-au inspirat un vers profetic,
[Eu, Hesiod] să pot cânta cum se cuvine tot ce va fi și tot ce-a fost.“[4]

Caracterul etic și didactic al creațiilor hesiodiene impunea ieșirea din anonimat a autorului, care urmărea să obțină importante rezultate pedagogice. Hesiod a scris poemul Munci și zile cu scopul expres de a face cunoscute, a admonesta și îndrepta derapările de la cinste ale fratelui său Perses, încât s-a ajuns ca opera hesiodică să influențeze lucrările multor creatori de poezie menite să educe concetățenii în spiritul moralei corectitudinii și dreptății.

Cu aproximativ un veac mai târziu, în secolul al VI-lea, poeți lirici ca Solon și Theognis din Megara, care s-au evidențiat prin lucrările lor în domeniul literaturii didactice, au mers pe urmele lui Hesiod nu numai prin conținutul lucrărilor lor, ci și prin dorința de a ieși din umbra laboratorului de creație și de a se face cunoscuți în calitate de autori de opere etice și parenetice. Dând lecții de morală politică și socială, puternic implicați în viața cetății, era firesc ca poeții elegiaci Solon și Theognis să dorească să le fie recunoscută importanța contribuției în domeniul socio-politic și etic și, totodată, să-și sporească renumele, în vederea recunoașterii propriei valori artistice, de care erau foarte conștienți.

În contextul marilor frământări politice și sociale de la Atena și Megara istmică ale secolului al VI-lea a.Chr. – când Solon a devenit arhonte, cu puteri depline pentru rezolvarea problemelor datoriilor care sfâșiau armonia cetății, și legiutor luminat, inteligent și uman al polisului, iar Theognis, aristocratul rănit de venirea la conducerea Megarei a democraților „de condiție joasă și răi“, δειλοὶ καὶ κακοί, care au determinat plecarea în exil a poetului deposedat de avere și rang, a ajuns să figureze în culegeri pentru educarea tineretului atenian prin versurile cu caracter didactic și gnomic adresate prietenului său mai tânăr Kyrnos –, prinde, în mod firesc, contur conștiința paternității spirituale.

Treime - stejar, detaliu - Gheorghe-Iliescu Călinești © foto Peter Sragher
Treime – stejar, detaliu – Gheorghe-Iliescu Călinești © foto Peter Sragher

Urmând exemplul creatorilor de nomos din arta citharedică, în care poetul își menționa numele în ultima parte a lucrării, ca pentru a înregistra pentru posteritate apartenența creației sale, cel dintâi poet elegiac la care se întâlnește consemnarea expresă a numelui său – însă în prologul versurilor – a fost Theognis din Megara, remarcabil poet gnomic, considerat printre primii moraliști greci:

Kύrne, σοφιζομένῳ μὲν ἐμοὶ σφρηγὶς ἐπικείσθω
τοῖσδ’ ἔπεσιν, λήσει δ’ οὔποτε κλεπτόμενα,
οὐδέ τις ἀλλάξει κάκιον τοὐσθλοῦ παρεόντος∙
ὧδὲ δὲ πᾶς τις ἐρεῖ Θεύγνιδός ἐστιν ἔπη
τοῦ Μεγαρέος∙ πάντας δὲ κατ’ ἀνθρώπους ὀνομαστός.

„Kyrnos, să fie pusă de mine, care sunt artist, o pecete
pe aceste versuri și (nimeni) niciodată nu le va ascunde, chiar de-ar fi furate
și nimeni nu le va schimba în mai rău, pentru că (tâlcul) bun e cel prezent;
și astfel va spune fiecare: «Sunt versurile lui Theognis
megarianul; și este renumit printre toți oamenii.»“
(fr. 1, vv. 19–23)

Theognis și-a declarat paternitatea creatoare, imprimând-o „ca pe o pecete“, σφρηγίς, ce avea să semnaleze versurile sale – aplicând, parcă, sigiliul –, pentru a nu fi însușite de alții sau pentru a nu fi denaturate sensurile reale date de autorul lor. Având conștiința propriei valori, pe care și-o proclamă fără falsă modestie, convins că întrunește prețuirea tuturor, poetul își înscrie numele, Theognis megarianul, subliniind o dublă realitate: mândria și dragostea pentru cetatea de proveniență, Megara istmică, pe care se bucură să o prezinte ca loc de obârșie al său, dar și recunoașterea sa ca poet foarte apreciat, a cărui biografie era bine cunoscută – se știa că provine din Megara istmică, nu din cea siciliană.

Majoritatea comentatorilor consideră ca deosebit de importantă – pentru ineditul procedeului, la momentul respectiv – afirmarea deliberată a caracterului individual al creației poetice; sphragis, a cărei necesitate e proclamată explicit de autorul megarian, are o triplă posibilitate de interpretare: poate fi identificată cu numele lui Theognis, cu cel al lui Kyrnos – tânărul căruia, adresându-i majoritatea versurilor, i-a asigurat gloria, prin semnalarea numelui său într-o creație literară de înaltă calitate artistică – sau chiar cu însăși arta theognideică; nu e vorba, desigur, de definirea egoistă a proprietății literare asupra operei poetice, ci de grija specială ca ea să nu poată fi alterată sau contrafăcută prin furt intelectual. Noțiunea de „proprietate literară“, clar prezentată la Theognis, e percepută diferit de conceptul – pe care îl înțelegem astăzi – de proprietate exprimată deliberat, în sens juridic, cu conotații economice, de copyright; începând din secolul al VI-lea a.Chr., paternitatea spirituală a operei este definită de Theognis sub semnul firescului, fiind cea care asigură autorului glorie eternă.


[1] Cf. Mariana Băluță-Skultéty, Elegia greacă arhaică, studiu introductiv, Editura Niculescu, Bucureşti, 2002, pp. 50 sqq. („Tradiţie şi inovaţie“).
[2] Homer, Iliada, în româneşte de G. Murnu, studiu introductiv şi comentarii de D. M. Pippidi, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955.
[3] Homer, Odiseia, traducere în proză din greceşte de E. Lovinescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1955.
[4] Hesiod–Orfeu, Poeme, tălmăcire, prefaţă, prezentări şi note de Ion Acsan, colecţia „Biblioteca pentru toţi“, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 4.

Lasă un răspuns