Ne bucurăm să publicăm un scurt fragment din șantierul de lucru al colegei noastre Irina Bojin, care, cu modestie, dar cu un indiscutabil talent de traducătoare literară, își continuă munca. Anul trecut a fost recompensată cu „Premiul pentru traducere literară Andrei Bantaș”, acordat în luna august 2015 pentru traducerea romanului „Testamentul Mariei” de Colm Tóibín, editura Polirom, 2014. (Peter Sragher)
Romanul Sarei Gruen Poarta dinspre lac (titlu de lucru), care va apărea la Editura Humanitas Fiction la sfârșitul acestui an sau la începutul anului viitor, este o aventură începută în cosmopolita Philadelphie și continuată în mitica Scoție, o aventură mai degrabă interioară desfășurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Scriitoarea mizează mult pe contraste – între caracterele personajelor și motivațiile lor, între viața din înalta societate americană și traiul dintr-un sat scoțian, între prozaic și misterios, între schimbare și tradiție, în ultimă instanță între efemer și etern – dar și pe elementul surpriză, asociat cu momente cheie ale narațiunii.
Cititorii români au făcut deja cunoștință cu proza sensibilă a Sarei Gruen datorită romanului Apă pentru elefanți, publicat tot de Humanitas Fiction, un best-seller care a fost și ecranizat în 2011, avându-i în rolurile principale pe Reese Witherspoon, Robert Pattinson și Christoph Waltz. Altminteri, cărțile ei au fost deja traduse în patruzeci ș trei de limbi.
Deși nu a fost ceea mai dificilă din lista cărților pe care le-am tradus, Poarta dinspre lac mi-a pus unele probleme cărora mi-a făcut plăcere să le caut o soluție, începând chiar cu titlul – At the Water’s Edge. Expresia, consacrată în politica americană, se referă la poziția unită pe care o adoptă partidele din SUA în chestiuni de politică externă; disputele politice interne se opresc „la malul apei/oceanului”. Romanul este însă lipsit de ambiții politice. Sigur, ca orice expresie figurată, și aceasta ar fi putut să evolueze și să se preteze la noi interpretări, dar sensul de „până aici” sau o formulă echivalentă, deși se potrivește într-o oarecare măsură cu ceea ce se petrece în carte, îmi părea forțat și chiar brutal ca titlu. Rămânea sensul propriu, justificat de faptul că multe scene se petrec pe malul lacului Ness din Scoția sau în apropierea lui. Însă nici „la țărm” ori „pe malul apei/lacului” nu mi se păreau mulțumitoare. Am optat pentru titlul „Poarta dinspre lac”, loc simbolic, poarta castelului Urquhart aflat pe malul lacului, fiindcă, dincolo de legătura cu întâmplările din carte, sugerează ceva din poezia locurilor.
Altă mică „provocare” a constituit-o motto-ul romanului: o poezioară de copii ale cărei versuri sunt rememorate de personajul care apare în Prolog și de alte onaje din carte. A trebuit să schimb numărul de silabe, ca să-mi permită o exprimare cursivă în limba română, și ritmul versurilor, ca să semene a poezie de copii. Am reușit totuși să păstrez (cu o excepție) modul de împerechere a rimelor și cuvintele cheie din fiecare vers, justificate în text. Am păstrat ultimul vers mai lung și cu alt ritm și l-am făcut să rimeze cu cel precedent, așa cum este în original. (Irina Bojin)
O cioară – lacrimi pe obraz,
Două – veselie mare,
Trei ciori – o căsătorie,
Patru ciori – o botezare,
Cinci – argint în buzunare,
Şase – aur se arată,
Şapte ciori – o taină-n veci păstrată.
Prolog
Drumnadrochit, 28 februarie 1942
Agnes Mairi Grant
Copila lui Angus şi Mairi Grant
14 ianuarie 1942
Cpt. Angus Duncan Grant
Soţul iubit al lui Mairi
2 aprilie1909- ianuarie 1942
Era o piatra funerară simplă, tăiată în granit negru, unul din puţinele lucruri care erau oricând la îndemână în Glenurquhart, chiar şi în acele vremuri de restrişte.
Venind la moviliţa care acoperea sicriul fiicei sale, Mairi vedea cum pământul se lasă tot mai tare de la o zi la alta. Archie, cioplitorul în piatră, îi spusese că, din cauza gerului, s-ar putea să mai aibă de aşteptat câteva luni până să poată aşeza piatra funerară, dar sicriul era atât de micuţ că pământul se tasase în numai câteva săptămâni.
De-abia aşezaseră piatra că Mairi primise telegrama anunțându-i moartea lui Angus şi îl pusese să o scoată. Archie ar fi vrut să aştepte până când erau siguri de data morţii, însă Mairi voise să termine treaba chiar atunci, ca să aibă un loc unde să-i poată jeli pe amândoi odată, aşa că Archie nu se putuse împotrivi. Cioplise numele lui Angus sub cel al fiicei lui şi lăsase un spaţiu ca să adauge ziua şi luna, când aveau să le afle. Era o adăugire fără rost, fiindcă Angus, spre deosebire de copilă, nu se odihnea sub piatră şi probabil că nici nu avea să ajungă vreodată acolo.
Când Archie s-a întors cu piatra funerară, în cimitir nu erau decât el şi Mairi. Archie era într-adevăr un bărbat vânjos, de putea să care singur o lespede din granit.
Mairi simţi cum trece o umbră peste ea şi ridică privirea. Sus pe cer, deasupra mormintelor, se învârtea o cioară, plutind parcă fără să dea din aripi.
O cioară – lacrimi pe obraz,
Altă cioară i se alătură primei, apoi încă două.
Două – veselie mare,
Trei ciori – o căsătorie,
Patru ciori – o botezare.
Archie îşi scosese pălăria şi o mototolea în pumn, stânjenit.
— Dacă e ceva ce putem face, Morag şi cu mine, orice…
Mairi se strădui să-i zâmbească însă nu izbuti decât să scoată un geamăt înăbuşit. Luă o batistă din buzunar şi o duse la gură.
Archie aştepta, parcă mai vrând să spună ceva. În cele din urmă îşi puse pălăria şi zise:
— Ei, atunci, am plecat.
Dădu viguros din cap şi se întoarse la camionetă târându-şi picioarele.
Telegrama fusese adusă de Willie poştaşul, culmea, de Ziua Îndrăgostiţilor, tocmai când se împlinea o lună de la naşterea fetiţei. Mairi scotea o halbă de după tejghea când apăru Anna, albă la faţă, şi îi şopti că Willie e la uşă dar nu vrea să intre. Willie era un muşteriu obişnuit, aşa că Mairi ştiu chiar din acea clipă, înainte să ajungă la uşă şi să-l vadă la faţă. De sub pleoapele lăsate ochii lui o priviră un moment apoi se întoarseră spre plicul pe care îl ţinea în mână. Îl întoarse de câteva ori de pe o parte pe alta, ca şi cum nu ştia dacă să i-l dea, dacă nedându-i-l ceea ce era scris acolo n-ar mai fi fost adevărat. Vântul care sufla tare îl îndoi de câteva ori. Până la urmă Willie îşi luă inima în dinţi şi îi întinse plicul cu un gest blând, parcă ar fi fost un pui abia ieşit din ou. Mairi îl deschise, întoarse hârtia ca să poată citi şi privi cu atenţie ştampila purpurie cu data – 14 februarie 1942 – scrisă de Willie cu nici o jumătate de ceas în urmă, după care citi:
DNA MAIRI GRANT, HIGH ROAD NR. 6 DRUM INVERNESS-SHIRE
ADANC REGRET INFORMĂM CĂ SOŢUL DVS CPT ANGUS D GRANT BATALION INFANTERIE 4 179994 DISPĂRUT PRESUPUS MORT ÎN LUPTĂ 1 IAN 1942 URMEAZĂ SCRISOARE AMĂNUNTE
Mairi reţinu doar trei lucruri: Angus, mort şi data. Şi îi fu îndeajuns.
— Îmi pare rău, Mairi, zise Willie cu glas stins. Mai ales că abia…
Vocea i se gâtui. Clipi, lăsă privirea în jos li ochii i se opriră o clipă pe burta ei înainte să se coboare spre mâinile lui.
Mairi nu fu în stare să-i răspundă. Închise uşa încet, trecu printre sătenii amuţiţi şi intră în bucătărie. Acolo se sprijini de perete, ţinându-se cu o mână de pântecul acum gol în timp ce în cealaltă strângea hârtia care adusese știrea morții lui Angus. Chiar așa, hârtia părea să fi adus cu ea moartea lui Angus, mai degrabă decât vestea dispariţiei lui. Era mort de şase săptămâni şi ea nu ştiuse.
În timpul scurs de când primise telegrama până când Archie adusese înapoi piatra cu numele lui Angus, Mairi începuse să-l învinovăţească pe Willie. De ce îi dăduse telegrama? Văzuse foarte bine că şovăise înainte să i-o înmâneze. Singura lui vină ar fi fost că, în cel mai rău caz, era complice la o minciună prin omisiune, iar ea ar fi putut să creadă că Angus e în viaţă undeva, într-un colţ de lume. Chiar dacă făcea lucruri dincolo de înțelegere ei, lucruri care l-ar fi schimbat într-un fel înspăimântător, aşa cum se schimbaseră bărbaţii care fuseseră deja lăsaţi la vatră, ar fi putut crede că el trăieşte şi că s-ar îndrepta, fiindcă, odată ce l-ar fi văzut acasă, iubirea ar fi ajutat-o să treacă peste orice.
O minţiseră în legătură cu copilul iar ea le făcuse jocul.
De când simţise copilul mişcând fusese atentă la fiecare tresărire de viaţă din pântecul ei. Luni în şir se minunase văzând cum pe burtă îi apar mici umflături care se plimbau de colo, colo – un cot sau poate un genunchi – ca şi cum o putere ascunsă îi desena iar şi iar forma. Era băiat sau poate o fetiţă? Orice ar fi fost, avea deja păreri bine definite. Îşi amintea de momentul când şi-a dat seama că trecuseră ore întregi de când nu mai simţise pruncul mişcând, chiar de Hogmanay1, cine ar fi crezut. La miezul nopţii, chiar când Ian Macintosh apăsa pe clapele orgii intonând primele acorduri din „Auld Lang Syne”2 şi cu câteva secunde înainte ca dinspre casa lui Donnie Maclean să se audă împuşcăturile care le acompaniau întotdeauna, Mairi începu să-şi împungă burta cu degetul, ca să trezească pruncul, pentru că se spunea că bebeluşii nenăscuţi adorm în pântecul mamei. A strigat la el, a ţipat cât putea de tare până când, în cele din urmă, înţelegând, şi-a apucat burta în braţe şi s-a pus pe plâns. Durerile s-au pornit treisprezece zile mai târziu.
Nu-şi amintea decât vag cum decursese naşterea, căci moaşa îi dăduse să bea un ceai amar, amestecat cu un praf alb şi doctorul îi tot punea un tampon îmbibat cu eter peste nas şi gură, iar la sfârşit a adormit-o complet. I-au spus că pruncul trăise câteva minute, îndeajuns cât să fie botezat. Dacă ei au minţit, a minţit şi ea şi minciuna a apărut pe piatra funerară. De fapt, probabil că îşi pierduse copilul şi soţul în aceeaşi zi.
Scrisoarea promisă n-a mai sosit. Unde murise? Cum murise? Fără să cunoască amănuntele de care se temea atât, nu putea decât să se lase, îngrozită, în voia imaginaţiei care, cu toate că ea se ferea să se gândească prea mult la ultimele clipe ale lui Angus, îi arăta, cu claritate şi precizie chinuitoare, mii de feluri în care acesta se stinsese din viaţă. Se ruga la Dumnezeu să fi fost doar clipe, nu ceasuri sau zile întregi.
Cârdul de ciori coborî fâlfâind zgomotos din aripi şi păsările se înșirară pe zidul de piatră, înghesuindu-se una în alta, cu penele negru albăstrui înfoiate şi capetele înfundate între umeri, parcă îşi ridicaseră gulerele. O priveau urât, acuzator, dar fără să cârâie, cum le era obiceiul. Mairi le numără de două ori.
Şapte ciori – o taină-n veci păstrată.
Înţelese atunci că nu va şti niciodată amănuntele şi că nu va afla niciodată ce se întâmplase.
Vântul tăios purta frunzele căzute, învârtejindu-le printre morminte. Mairi se aplecă şi îşi plimbă degetele peste numele copilului şi soţului ei, cioplite în piatra neagră.
Agnes.
Angus.
În partea de jos, o treime din piatră fusese lăsată goală. Mai era loc pentru încă un nume, încă două date, şi acestea aveau să fie precise.
Stătu o vreme cu privirile aţintite la piatră, apoi îşi şterse ochii şi nasul cu batista pe care o păstră în mână în timp ce se prinse de umeri cu braţele încrucişate şi ieşi pe poarta de fier înnegrită de vreme, lăsând-o deschisă, să se legene în ţâţâni. O luă spre han doar că, atunci când ajunse la răspântie, făcu la stânga în loc să meargă înainte.
Începuse să ningă uşor dar, cu toate că nu avea nimic pe cap şi era în picioarele goale în pantofi, trecu poticnindu-se chiar pe lângă ferma familiei Farquhar. Ar fi primit-o cu braţele deschise, la fel ca şi familia McKenzie, unde zărea lucirea roşiatică a focului pe fereastră, numai că ea merse mai departe, clănţănind din dinţi, cu mâinile şi picioarele amorţite de frig.
După o vreme văzu castelul înălţându-se în stânga. Meterezele semeţe, acum ruinate, se profilau pe cerul plumburiu. Când era copil se jucase în castel; ştia ce camere rămăseseră întregi, în ce locuri trebuia să fii atent unde pui piciorul, care erau cele mai bune ascunzători şi unde mergeau îndrăgostiţi ca să se ferească de ochii lumii. Ea însăşi venise acolo împreună cu Angus.
Ninsoarea se înteţise, fulgii grei i se prindeau de păr şi se topeau. Nu mai simţea că o înţeapă urechile. Îşi trase mânecile peste mâinile îngheţate şi le prinse cu vârfurile degetelor. Trecu pe sub turnul porţii, pe lângă cuptorul unde ardeau turba şi merse mai departe, prin iarba înaltă şi tufişurile aspre de grozamă, croindu-şi drum printre ferigi şi ciulini, îndreptându-se spre poarta dinspre lac.
În vârful dealului se opri să privească lacul întunecat pe suprafaţa căruia dansau mii de vălurele, părând să se mişte în direcţia opusă curentului. Se spunea că acest loc
are mai multă apă decât toate celelalte lacuri nu doar din Scoţia ci şi din Anglia şi Ţara Galilor luate împreună, şi că acolo se mai aflau şi alte lucruri. De când era mică, părinţii o opriseră să intre în lac, fiindcă, pe lângă faptul că apele erau reci ca gheaţa, fundul cobora abrupt foarte aproape de mal, iar Kelpie3 stătea la pândă.
Coborî dealul mergând pieziş şi îşi scoase degetele îngheţate din mâneci ca să ridice poalele hainei.
Când ajunse la mal, valurile mărunte îi înconjurară picioarele plescăind. Apa, puţin adâncă, părea că o îmbie: se prelingea peste pietriş apoi se trăgea înapoi. Mairi făcu un pas şi scoase un ţipăt slab când apa îi acoperi pantofii. Era rece, atât de rece şi totuşi nimeni nu-şi amintea să fi auzit că a îngheţat vreodată. Încă un pas, încă un ţipăt. În apa care îi ajunsese acum până la glezne se roteau fărâme de turbă, îndemnând-o să meargă mai departe. Mai făcu un pas, de data asta se poticni şi se trezi în apă până la genunchi. Haina de lână pluti la început, semănând cu o umbrelă care nu-şi avea rostul acolo, se împotrivi o vreme dar apoi se îmbibă de apă, trăgând-o în adânc. Întoarse capul spre ponton, cuprinsă dintr-o dată de disperare. Dacă ar fi avut o pălărie, ar fi aruncat-o pe tufişurile spinoase. Dacă ar avea un obiect care să plutească poate că lumea ar crede că a fost un accident şi ar îngropa-o alături de fetiţa ei. Poate ar spune că a luat-o Kelpie. Apoi îşi aminti că lacul nu dădea niciodată înapoi morţii, aşa că deschise larg braţele şi îl strânse la piept.
