Mai multe cărți ale lui Leo Butnaru despre Leologisme
Leo Butnaru
Leologisme – despre traducere și traducători
Românescul nostru Bogza, „tradus“ din… slavonă (Бог за), înseamnă: Dumnezeu e pentru; Dumnezeu e de acord.
Pustiul Sinai cu dunele ca niște traduceri neclare între psalmii Bibliei și versetele Coranului.
Ca la întâlnirea șefilor de stat, cu gărzi de onoare și prealabile parlamentări, când traducătorul purcede la re-înveșmântarea poeziei altui grai ar trebui să se intoneze imnurile celor două țări.
Orice faptă a noastră e o variantă de traducere a ideii, intenției omului. Ca și în traducerile literare, există variante mai reușite, mai puțin reușite și chiar catastrofale.
A citi înseamnă a traduce din limba română în înțelegerea universală, general umană. Acesta e primul act al valorizării celor citite.
Traducătorul nu e cel care folosește cămașa de forță, ci e cel care aprinde o torță de la altă torță, fără a garanta că lumina acestora, configurația flăcării, dacă vreți, ar fi identice.
În literatura avangardei, verbocreația e la ea acasă. Astfel că eu, în special la traducere, am trecut de la neologisme – la… neobișnuisme.
Nici cea mai bună traducere nu salvează umorul englez de ceva lipsă de umor.
Auzită din vecini: noțiunea maioneză ar proveni din englezescul: My Own Ass, ceea ce în franceză se traduce ca: Mon propre cul, de unde e ușor să înțelegi ce înseamnă asta în românește.
O traducere: „Dar otrava nu e proaspătă, văleu! – A spus Julieta, fugind înspre veceu“.
Chestiune de traducere. Românii au tradus spusele Serenei Williams ca: Simona Halep e o mică forță. Rușii au dat o variantă mai plastică, dacă vreți – metaforică, artistică: Halep e o mică centrală electrică!
Nu înjura omul într-o limbă necunoscută, fii politicos și ia-i un translator.
Bineînțeles, traducerea artistică nici pe departe nu înseamnă: mot à mot. Dar nici, mai ales – pardon! –, mort à mort.
Unele traduceri – limbaj ca linșaj!…
Cel care ar traduce Morcoveață al lui Renard să aibă grijă să nu-l facă Morcomoarte.
În disputa cu o femeie e ca la Waterloo cu: La Garde meurt, mais ne se rend pas!, care se traduce ca: Garda moare, dar nu… tace.
Pare-se, pe la noi, intraductibilul dor a cam încetat să mai fie o inerentă slăbiciune lirică.
De obicei, la traducere umorul se pierde. Mai ales când traducerea e de râs.
Variantă de traducere: Хочешь жить – умей вертеться: Vrei să trăiești – învață să te-nvârtești.
Variantă de traducere: Не родись красивой, а родись счастливой!: Să nu te naști frumoasă, să te naști norocoasă!
Schimbul valutar face parte din finanțe, dar oarecât și din traducere.
Cred că în firea mea poetul, prozatorul, traducătorul și eseistul fac un tot întreg: Poetul.
Atenție traducători ai lui lui Cehov: Краткость – сестра таланта – în română, laconismul nu e sora, ci e fratele talentului.
Dacă ar fi chiar așa cum spun unii – că, tradusă, poezia moare –, ar reieși că traducerea nu ar fi decât un fel de parastas pentru originalul de la care a pornit.
„Timp cețos“, pe care Google Translate îl dă în rusește: „tuman“. Timp incert, timp neclar, numai bun pentru a reciti din Cioran.
Tot ce auzea de la alții traducea perfect în limba de lemn – sau varianta ei de talaș.
Traducerile juxtalineare sunt – (din păcate: just…) – cele mai recente ruine ale fostei poezii…
Nu poți citi toți poeții din lume. Dar trebuie să te bucuri că ei există și scriu, se traduc unii pe alții. În caz contrar, cu cine ai fi solidar?
Caravaggio, Sfântul Ieronim scriind (c. 1605–1606), ulei pe pânză, Galleria Borghese, Roma. Sfântul Ieronim a tradus Biblia în secolul IV e.n., Wikipedia Commons
Leo Butnaru
…Uneori, sunt lansate în spațiul public enunțuri tari, din panoplia curajului maxim: traducerea nu există, traducerea este originalul. Mai curând, un alt original, și ca limbaj, și ca implantare într-un mediu de emitere-percepție estetică diferit de cel în care a fost creat și propagat „originalul – original“. Mediul presupunând și dimensiunea istorică, și de istorie literară, o epocă sau alta; pentru că traducere înseamnă și transgresare cronologică, dar, mai important, transgresare de canoane, chiar cu riscul asumat de a face oarecum și oarecât abstracție de canonul bătut în cuie, de litera de Biblie, pentru că atât „starea de limbaj“, cât și cea de gust artistic contemporaneizează, parcă de la sine, lucrarea tradusă/adusă din altă epocă sau cere, implicit, a se efectua atare operațiuni delicate.
Așadar, traducerea înseamnă complicata relație de a fi în concordanță cu „originalul cela“, dar și cu „epoca ta“, a noastră. Astfel că, oricât de orgolioși-ambițioși ne-am arăta, nu putem susține curajoși că traducerea nu există, traducerea este originalul. Mai curând și mai îndreptățit, s-ar putea spune că traducerea poate fi oarecum și oarecât (ea însăși) originală. Ceea ce ar însemna și o sinonimie a traducerii ca act de creație propriu-zis. Uite, a spune că traducerea este o (re)creare a creației (prime, ca act; a creației originalului) ar fi mult mai plauzibil decât a (a)firma că traducerea nu există, traducerea este originalul. Iar a pune un „a“ între paranteze este instructiv (grație spiritului sugestiv-verbocreator), lăsându-ne a înțelege că traducătorul care spune că traducerea nu există, ci ea însăși este originalul, parcă ar vrea să treacă sub sigla firmei sale și meritele creatorului-tată-prim; adică firmând (cu propulsie de verb și, concomitent, adjectiv) ceva ce nu-i aparține chiar integral lui, traducătorului, nebun de curajul de a spune că traducerea nu există etc. E frumos, dar nu sută la sută serios să susții ce spune partea a doua a enunțului „buclucaș“: traducerea este originalul. Traducerea ca act creator pornește din har artistic, care să-l facă pe autorul-traducător egalul scriitorului adevărat; din cunoașterea remarcabilă a celor două limbi, din care și în care se traduce. Și, deloc mai puțin important, dintr-o pregătire profesională mai specială, dusă spre știința literaturii chiar, deoarece, prin natura și vocația sa, traducătorul este un (savant?) comparatist, de obicei extra-academic, plurivalent sui-generis în continuumul împlinirii și avansării sale profesionale care – să se știe! – nu sunt deloc mai puțin fascinante, înfermecătoare, înnobilator-modelatoare de destin, decât în cazul personalității implicate „de zei“ în crearea nemijlocită a literaturii (ca… original!). Unde mai punem că, de multe ori, cei mai buni traducători sunt tocmai dintre cei mai buni creatori de originale literare. Iar, dimpreună, ambii – și scriitorul, și traducătorul – sunt pur și simplu creatori de literatură (sau – literaturi). Poate că raționamentul ar trebui să continue astfel: chiar dacă doar unuia dintre ei, scriitorului-autor, îi este dată, originalitatea nu le poate fi refuzată ambilor – scriitorului și traducătorului. Dar aceasta nu înseamnă că celui de-al doilea îi este refuzat originalul. Nu, pur și simplu el dispune de originalul artei, creației sale: originalul traducerii. Iar cu cel dintâi original, pe care îl traduce, are pur și simplu relații mai speciale. Sigur, nu relații de paternitate (sută la sută!), ci de… Ei bine, fiind spirit pur, nașterea literaturii are un iminent ecart de la modelul nașterii (biologice a) omului. Și ciudățenia e că autorilor (părinților) de literatură li se întâmplă ceea ce nu li se poate întâmpla părinților (autorilor!) de… om: adică, scriitorul-traducător poate (re)naște (ca naștere a doua oară) ceea ce a fost născut o dată: originalul operei literare, fără a înceta a fi ca atare, devine și originalul traducerii. E aici o dublă „pruncie“ și creștere, dimpreună, a fătului. Sau, parafrazându-l pe Noica, am fi îndreptățiți să spunem că opera-originală-tradusă-ca-naștere-(și)-de-„alt“-original e mai curând un „dimpreună-a-fi“, ori o conviețuire în unică viețuire: cea a sufletului scriitorului și a traducătorului-scriitor. O conviețuire în unică viețuire a originalului-literar-original și a originalului-literar-traducere.
Text bilingv în feniciană și greacă găsită în Malta. În această carte, din 1772, a lui Francisco Pérez Bayer, se realizeazăpentru întâia oară lectura exactă a textului fenician, în: Francisco Pérez Bayer, «El alfabeto y lengua de los Fenices y de sus colonias», in [Don Gabriel de Borbón, Infante de España], La Conjuración de Catilina y la Guerra de Jugurta por Cayo Salustio Crispo, Madrid, 1772, pp. 335-378 Wikipedia Commons
Dacă mai avem răbdarea să persistăm în a ne dumeri, ne dăm seama că și în fenomenologia creație-originală-traducere-originală sunt implicate complexe formule specifice actului artistic, cu subliminalul celor șapte părți ale aisbergului creației, artei, în general. Și să nu ne sperie, dezarmeze sau, pe unii, – de ce nu? – lehămetească eventualitatea existenței anumitor formule. Bineînțeles, ele nu pot fi deduse prin analogie cu cele din chimie, fizică, matematică… Însă nici lăsate baltă nu pot fi, barem în baza relativ noii științe a sinergeticii, care operează, zice citatul enciclopedic, precum o „asociație a mai multor organe sau țesuturi pentru îndeplinirea aceleiași acțiuni“. Firește, aici organele și țesuturile/țesăturile țin de literatură, limbaj, „țesuturile“/țesăturile pretându-se parcă predestinat a avea de sinonimie însuși textul cu care, în prezenta teorie, se pot și se vor sublima mutual. În intenția de a elucida un atare mod de analiză se potrivesc până și oarecum ciudatele noțiuni și formule ce țin de științele exacte și – se părea până mai ieri – care nu ar avea nimic în comun cu literaturologia, traducerea etc. Iată una dintre aceste intrigante „monstruozități“ întrupată din cifre, x-uri, n-uri, paranteze, semn de egalitate (=) ș.a., ea fiind propusă de Herman Haken care, prin anii ’70 ai secolului trecut, lansă (cu oarecare succes) noțiunea de sinergetică, ce denumește o (posibilă sau aievea deja?) știință din epoca postmodernității; așadar, formula e una a mulțimilor, arătând astfel: Sinergetycus = {X1, X2,… Xn}. Sinestezic operând/admițând, în cazul traducerii x-șii (la orice putere) ar reprezenta, adică, elementele, componentele (ca fragmente „topite“, „asimilate“ sau doar „ghilimelizate“ sau… nici atât) textului textualist tradus, la care ajunge autorul ce „a colaborat“, regizoral (și cu de la sine decizie, și, probabil, chiar cu… plăcere), cu autorul operei originale.
Dincolo de „exactitatea“ unor astfel de formule, traducătorul de excepție e cel care intuiește, creator-inventiv, adică… practic, eul literar universal cu unele dintre constantele sale generale, trans-epocale, translingvistice, transpersonale. Pentru că în individualismul traducătorului intră, obligatoriu, o parte din supra-individualismul universal al literaturii, ca autor și creație, de-a valma – și vorba e tocmai de constantele spiritului creator care, iată, și astăzi, este avid de noi traduceri ale elinului Homer sau ale egiptenei Cărți a morților, întru re-proiectarea/re-propulsarea lor în concepția-recepția unei lumi atât de îndepărtate, dar nu și atât de diferite – cea a contemporaneității noastre.
Rar vreo revistă de la noi care, din vreme-n vreme, ar publica recenzii la cărțile traduse sau texte teoretice despre artă interliterară a traducerii, ce asigură fluxul de informație, dar, înainte de toate – fluxul de creație între literaturile scrise în lume.
Cu atât mai importantă menirea Revistei de traduceri literare, ca unicitate și specială activitate în contextul artistic panromânesc. Dovadă ar fi chiar cele realizate, promovate, marcate și remarcate până la prezentul popas aniversar de această publicație, ce s-a impus dintru începuturi drept atât de necesară în contextul literar mai special, ce leagă țară de țară, popor de popor, scriitor de traducător etc.
Este o revistă de… multi-literatură, literaturologie, de cultură, cu profil și destin distincte în pledoaria ei pentru inteligență estetică, stil înalt, de la număr la număr reușind să-și diversifice tematica, să-și sporească numărul de colaboratori.
În complexitatea ei, Revista de traduceri literare ne oferă certe fapte ale resortului de îmbogățire și difuzare a literaturii, culturii pentru cei interesați și receptivi la inerentele modificări de forme, paradigme în profilarea spiritualității și civilizației umane ce are la bază un cod semantic, ideatic, filozofic, valoric relativ comun tuturor etniilor, una dintre ele fiind entitatea românească, în diversitatea de manifestări literare, inclusiv în și prin traduceri.
Felicitări colegilor care întrețin în cultura lumii, în arta traducerii / traducerilor această prezență românească distinctă, în generoasă intercomunicare cu pulsațiile literare importante de pretutindeni!
Coperta unei cărți cu traduceri în limba rusă din poezia lui Mihai Eminescu
Leo Butnaru
Anna Ahmatova a tradus și din poezia lui Mihai Eminescu. Am vrut să pun a tradus între ghilimele, însă n-am făcut-o, deoarece cineva ar fi putut înțelege că versiunile rusești ale poemelor românești nu sunt la un nivel exegetic pe potriva originalului. Nu, ghilimelele am vrut să le pun din alt considerent, care se va afla din aceste note despre cum traducea (sau nu traducea) mare poetă Anna Ahmatova.
O cunoștință și o traducătoare-colaboratoare a Annei Ahmatova, Maria Petrovâh, își amintea: „An. An. (Anna Andreevna – n.n.) nu credea în traducerea versurilor lirice. Curios, deoarece în traducerile pe care le realiza dânsa era o adeptă a metodei juxtalineare, textualiste. Ea a tradus mult, însă niciodată nu a fost o traducătoare.“
În memoriile sale, Nadejda Mandelștam, soția marelui poet Osip Mandelștam, merge și mai departe cu asprimea mărturiilor, scriind: „Odată și odată, am să adun traducerile Ahmatovei, în care ar fi doar vreo zece versuri pe care le-a tradus chiar ea, pe când celelalte sunt făcute împreună cu oricine se nimerea, pe din două (la onorariu).“ Însă A. Gh. Naiman, fostă secretară a Annei Ahmatova, a respins aceste afirmații denigratoare, concretizând: „Susțin categoric că afirmația făcută de N. M. «cu oricine se nimerea» e răuvoitoare… Situația și împrejurările din acei ani erau de așa natură, că dânsa într-adevăr împărțea cu cineva ceea ce i se propunea să traducă, însă colabora doar cu câțiva oameni apropiați, care erau în stare să facă așa ceva și care erau strâmtorați materialicește. Eu deja am scris că față de traducerile semnate de Ahmatova trebuie să fim precauți, în orice caz fără a le include printre propriile sale creații. Împreună cu Ahmatova, eu i-am tradus pe Leopardi, Tagore, alți poeți – și eu sunt unul dintre cei cinci, posibil șase traducători, care tradus și pentru Ahmatova. (Însă trebuie să spun că acest «pentru» conține totdeauna o doză de relativitate, deoarece eu una nu pot să numesc la modul absolut personale, ale mele, traducerile în care Ahmatova ar fi redactat fie și un singur vers; nu, nu am acest drept.) Nu îndrăznesc să susțin asta din partea celorlalți – N. I. Hardjiev și Lev Gumiliov, care au recunoscut și ei ceva asemănător, și alți doi cunoscuți de-ai mei, însă, firește, și lor, precum mie, Ahmatova le dădea, până într-un bănuț, întreg onorariul pe care îl ridica. Poate gândi altfel doar cel care presupune că el însuși ar fi procedat altfel.“
Poemele semnate de Anna Ahmmatovu – rodul muncii colective a șase sau șapte traducători
Coperta unei cărți cu traduceri în limba rusă din poezia lui Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu și George Coșbuc
Din mărturiile reproduse aici, reiese limpede că poemele traduse și semnate cu numele Annei Ahmatova au fost, de fapt, rodul muncii colective a șase, poate chiar a șapte traducători, unul dintre ei fiind însăși celebra autoare. Și, dat fiind adevărul că exegeții în domeniu, experții editoriali totdeauna au apreciat și apreciază înalt traducerile realizate (să punem – a sau nu… – ghilimele?) de Anna Ahmatova, parcă îți piere cheful de a afla care prieteni-negri literari au mai trudit la ele.
Conform altor măturii (L. Ciukovskaia), Ahmatova considera traducerea „o formă de trândăvie care necesită foarte multă muncă“.
Așadar, să revenim: Anna Ahmatova a tradus și din poezia lui Mihai Eminescu (Venere și Madonă), Tudor Arghezi (Răscruce; Cântec de seară; De ce-aș fi trist; Frunze pierdute; Creion; Poetul necunoscut; Din balcon; Bună dimineața, primăvară!). Însă cine ar putea spune care alți traducători au muncit la („sub“) variantele eminesciene rusești, de altfel unele dintre cele mai bune din poezia română apărute în limba lui Dostoievski?… (Unii zic: a lui Pușkin, alții – a lui Tolstoi… Etc.)
P.S. Traducători din poezia lui Eminescu în rusește: A. Ahmatova, Iu. Kojevnikov, M. Zenkevici, L. Martânov, D. Samoilov, S. Șervinski, Iu. Neiman, I. Ciukovski, G. Vainberg, N. Entelis, P. Moraț, V. Levțka, A. Șteinberg, N. Stefanovici, Em. Aleksandrova, I. Mirimski, M. Petrovâh, A. Efron, G. Perov, M. Talov.
Traducători din poezia clasică română: V. Lugovskoi, N. Podgoriciani, Vs. Rojdestvenski, G. Semionov, L. Stekolnikov, B. Șefner, V. Șor, E. Akselrod, Em. Aleksandrov, V. Korciaghin, I. Pavlovici, A. Revici, A. Sendâk, G. Vanșenkin, I. Gurov, V. Inber, S. Lipkin, P. Moran, V. Baltag, A. Brodski.
Seneca, Apocolocyntosis în manuscris St. Gallen, Biblioteca mânăstirii, 569, pag. 251 (secolul 9), Wikipedia Commons
Leo Butnaru
Partea a II-a
Cutezătoare, memorabilă, plastic formulată doleanță – omul concurează o zeitate, chiar nutrind convingerea că ar putea-o depăși ca forță a Spiritului! Aceasta se poate întâmpla, zice Seneca în fraza de final, „dacă voi folosi tot ce învăț într-acest scop”. Varianta rusească e mai „aspră”, mai explicită: В моих силах стать выше, если к это му будет устрем ле но все, чему я учусь „E în puterile mele de a ajunge superior ei, dacă spre aceasta va tinde totul, ce învăț eu” (fr.: Et je puis l’être, si c’est dans cet unique but que j’apprends).
Bineînțeles, pluricomparația română–franceză–italiană–latină nu se putea fără mici diferențe de nuanță sintactică, stilistică, cerute, pe de o parte, de specificul fiecărei limbi luate separat, pe de altă parte generate de personalitatea traducătorului cu toate ale lui, dotare, preferințe, abilități, pe scurt: măiestrie (până la care e o cale atât de lungă…).
Prin timp, s-au pierdut urmele autenticității unor idei, ziceri pe care le invocă cineva, inclusiv Seneca. Să zicem, în Scrisoarea a XVII-a, îi spune lui Luciliu: „încă nu știi cât de mult ne ajută filosofia la orice și cum ea, ca să folosesc o vorbă a lui Cicero, «ne sprijină în cele mai însemnate împrejurări și coboară până la cele mai neînsemnate»”. Numai că în operele păstrate ale lui Cicero nu se găsește o atare aserțiune, detaliu menționat într-o notă din traducerea rusească, însă absent în cea românească, ceea ce nu înseamnă că a noastră e mai puțin documentată și dotată la subsolul explicativ. În Scrisoarea a XVII-a, de pildă – spre deosebire de traducerea rusească –, din volumul apărut la Editura Științifică, 1967, se precizează că scuza lui Seneca amintește de cămătarul din Horațiu (Epode, 2, 67), care laudă viața simplă, curată și fără griji de la țară, unde a decis să se retragă, dar își amână plecarea, fiindcă deocamdată „își adună la Ide, banii dați cu împrumut” etc., apoi vine cu o explicație la plocoanele obligatorii aduse regilor parți, amintite, spune nota, de Plutarh în Viața lui Artaxerxes. În Scrisoarea a XLIX-a, Seneca menționează că Cicero ar fi spus că „de-ar avea două vieți, n-ar găsi timp să citească pe liricii greci”. Însă nici acest detaliu nu s-a găsit în textele rămase de la marele înaintaș. Prin urmare, te întrebi: să se fi pierdut izvorul cunoscut lui Seneca? Sau, poate, filosoful mai pune câte ceva de la sine? O altă întrebare: dacă Cicero n-ar fi citit liricii greci, atunci pe cei latini, „ai săi”, i-ar fi citit? Sau, oarecum, ar fi fost de partea lui Platon, care jinduia să expulzeze poeții din cetate? În ce-l privește pe Seneca, nici el nu ia liricii în serios, punându-i în aceeași categorie cu dialecticienii, a căror prostie e mai tristă; „măcar aceia (liricii – n.n.) zburdă, cu bună știință, pe când aceștia socotesc că fac mare treabă”.
Firește, traducătorii, fiecare în parte, au personalitate, singularitate, de unde și opțiunile fiecăruia în a modela o frază sau alta, de a o ajusta sau a o reformula. Să exemplificăm cu varianta franceză a momentului expus mai sus: Cicéron dit que, sa vie fût-elle doublée, il n’aurait pas le temps de lire les lyriques. Je fais le même cas des dialecticiens, dont la sottise est moins divertissante. Les premiers font profession de dire des riens; les seconds croient dire quelque chose. Adică diferențele față de versiunea românească sunt ici-colo evidente, din franceză pre limba noastră sunând astfel: „Cicero spune că, dacă i-ar fi dublată viața, nu ar avea timp să citească (poeții) lirici. Eu fac același lucru și cu dialecticienii, a căror prostie este mai puțin distractivă. (În românește, accent spre… mai rău: a căror prostie e mai tristă – n.m.) Primii își fac profesie din a spune nimicuri; secunzii cred că spun ceva”.
Ar fi de semnalat și în română formularea mențiunii absenței izvoarelor – „Nu se știe în ce lucrare. Poate în Hortensius”, și, respectiv, în rusește: „În operele lui Cicero care s-au păstrat nu există atare cuvinte”. Traducătorul român e mai conciliant, rusul e mai sec, aproape categoric. Plus că al nostru pune între ghilimele (ca… autentică?) respectiva spunere, iar rusul o dă în parafrază liberă.
Apoi, e captivantă și cercetarea paralelă, comparativă a aparatelor critice, a notelor la edițiile respectivelor opere în diverse limbi. Bineînțeles, elaborarea unor astfel de registre ține de știință și pricepere de erudit, ce îmbogățesc opera la care se referă, o fac mai accesibilă și atractivă pentru cititor.
Citatele, atribuite sau neatribuite corect, ar fi fost poate unele dintre cele mai mici „neajunsuri” în scrisul universal din Antichitate și Evul Mediu. Pentru că la mohorâtul capitol al confuziilor se adunau aluviuni de gafe provenite ca urmare a lipsei dreptului de autor. Nu doar copiștii, ci chiar autorii puteau introduce în texte „hălci“ barosane, extrase din lucrările altora, fără a indica sursele. Mai mult decât atât: schimbau, parafrazau, emiteau aprecieri arbitrare, încât, de cele mai multe ori, se precipita în gol mențiunea Non varietur „Să nu se modifice”, care însoțea operele capitale.
Antichitatea a cunoscut podmoluri de manuscrise false, atribuite autorilor celebri, după numele cărora se ascundeau, în realitate, pigmei ambițioși, dornici să-și scoată cu orice preț marfa în lume, și chiar s-o facă populară, bună de interogat. Ar fi și cazul cu scrisorile apocrife (opt la număr), pe care, chipurile, Seneca le-ar fi adresat Apostolului Pavel. Nobila… escrocherie e, și ea, mărturie a popularității și influenței etice în societatea romană, și nu numai, a scrierilor lui Seneca, inclusiv asupra creștinismului ce se înfiripa pe vremea filosofului, în opera căruia apar uneori idei similare cu cele din predicile Apostolului Pavel, de aici pornind spre concluzia că predicatorul creștin ar fi cunoscut filosofia lui Seneca sau, invers, Seneca „s-ar fi inspirat”, ocazional, din ce spunea ucenicul lui Hristos.
Siguranța în autenticitatea provenienței manuscriselor a sporit, după ce grecii, primii la vremea lor, au atașat numele autorului la opera acestuia, în atare mod instaurându-se regula ca artiștii să lucreze și pentru un câștig bănesc, dar și de dragul gloriei la zi și a renumelui în posteritate. Un procedeu nobil, de drept, dar care nu a prea funcționat. Prăbușirea Imperiului Roman a dus, regresiv, la reîntronarea anonimatului auctorial (lat. auctor „producător, autor; întemeietor”). Astfel că în Evul Mediu au fost create nenumărate opere de pictură, sculptură, dar și balade, romane sau basme, ai căror autori au rămas necunoscuți. Dreptul de autor este reinstaurat abia odată cu Renașterea, artiștii lucrând din nou pentru câștig material, dar și pentru faima curentă și îndepărtat postumă…
Rubens, Seneca murind (1612-1613), Alte Pinakothek, München, Wikipedia Commons
În ce mă privește, încă din studenție, am început să-mi formez o cartotecă personală, pentru memorie, instruire și creație. Aveam plicuri mari, în care depozitam, până la necesara scoatere la lumină și utilizarea în texte, eseuri a citatelor, exemplelor, „imboldurilor”, stimulentelor de formulări succinte. Cea mai elocventă mărturie a îmbinării citatelor în canavaua scrierilor eseistice ar fi volumul Șlefuitorul de lentile (Prut Internațional, 2005). Temele abordate, ideația, în pluralitate și diversitate, se filează din adâncă Antichitate spre zilele noastre și, prin exemplificări multiple, ba chiar prin pasiențe de pilduiri și extrase, abordează istoria scrisului în lume, modurile în care, când și cum au debutat unele dintre geniile și marii autori ai literaturii; subiecte ca onor și onorariu, tumorile și comorile scrisului, relațiile dintre creatori și regi (sau invers), utilizarea (uite, chiar suntem în albia noastră!) a fișierelor, blocnotesului, cartotecilor; erori în opera celor mari, ultimele cuvinte rostite de celebrități înainte de a pleca spre Câmpiile Elizee etc., etc. Iar acum câteva decenii, deja, mi s-a întâmplat să scriu un poem despre logodna / nunta unui tânăr Maxim cu o… maximă (fără vârstă, probabil):
Se însoară Maxim Bărbatul cu
o maximă – cea
din câteva cuvinte înaripate. Se iau
se căsnicesc ei Maxim și maxima
dar
nu mai ieși cine știe ce familie nici
barem ca aceea pe care o pot face
un om și cu o pasăre
care trec însurați prin mazăre
precum
la alții
în alte poeme – ceva
textualism basarabean…
Și totuși se căsnicește Maxim cu o maximă – și
s-ar părea că în lume e
ceva mai puțină singurătate printre
oameni printre
cuvinte (înaripate) și
printre – printre…
În fine (care putea fi cu aceeași îndreptățire și ab initio), să ne amintim că în nuveleta Utopia unui om obosit al lui Borges protagonistul spune ceva, după care e întrebat: „Ar fi un citat?” „Bineînțeles, altceva nu ne-a mai rămas. Limba noastră e deja într-un sistem al citatelor”. Posibil să aibă dreptate, nu? Iar în discursurile scriitorilor, filosofilor, istoricilor, politicienilor (ăștia par plini de clișee!) citatele, evidente sau din substrat, subtext, sunt de neocolit. O altă explicație dând-o André Gide, în Le Traité du Narcisse: Toutes choses sont dites déjà ; mais comme personne n’écoute, il faut toujours recommencer „Toate lucrurile sunt deja spuse; dar, din moment ce nimeni nu ascultă, trebuie să o iei de la capăt”.
Poate ar mai fi de menționat că ideile despre citate, modul lor de utilizare, apartenența etc. ale lui Borges, Gide și ale atâtor altora par a se trage de prin surse de acum peste două mii de ani, inclusiv de la Seneca. Să ne reamintim: „Dar de ce socotești că vorbele acestea sunt ale lui Epicur, și nu ale tuturor?”; „Tot ce este adevărat este al meu […], tot ce-i excelent este al tuturor”.
Calidius, Seneca, Dublu Hermes, o sculptură din secolul III e.n.(copie a originalului din sec. I e.n.) Acesta este chipul lui Seneca, celalălt chip îl reprezintă pe Socrate, Colecția antică, Berlin, Wikipedia Commons
Leo Butnaru
Partea I
Problema importanței citatelor, a preluărilor, a utilizării lor este invocată spre finalul multora dintre cele o sută douăzeci și patru de scrisori ale lui Seneca adresate lui Luciliu, în fiecare caz autorul căutând o formulă, o figură de stil, o frază alegorică, prin care se referă la ele. În Scrisoarea a V-a, zice: „Dar vreau să împart cu tine și micul meu câștig de pe ziua de azi, găsit la Hecaton al nostru, că limitarea dorințelor servește și ca leac împotriva dorințelor. «Vei înceta să te temi, zice el, dacă vei înceta să speri».”1 În scrisoarea următoare, gândul despre ce ar însemna un citat îl formulează astfel: „…fiindcă-ți datorez micul tain zilnic, să-ți spun ce mi-a plăcut astăzi, citind pe Hecaton”.
În traducerea rusească, tainul e… „mic dar” (еже днев ный пода ро чек) și sunt demne de a fi reținute, deopotrivă, tainul și darul (în dependență de preferințele și meșteșugul traducătorilor, român și rus), „micul tain” fiind explicat printr-o întrebare și un răspuns: „Mă întrebi până unde am ajuns? Am ajuns să-mi fiu prieten”. „Frumos rezultat!”, comentează Seneca. Iar în Scrisoarea a VIII-a, ceea ce era tain, câștig, cadou devine, în românește, „să te plătesc cu ceva”, iar în rusește – „conform regulii mele, să mă achit cu ceva / să-mi lichidez socotelile cu tine și în această scrisoare”. (E de remarcat și de accentuat că diferențele de traducere românească și rusească există la nivel stilistic, frazeologic, de noțiuni utilizate, ceea ce e firesc, când se transpune din latina de acum două mii de ani, ce avea o sintaxă mai specială, cu lipsa unor semne de punctuație ordonatoare de astăzi, deci cu mai multe… subînțelesuri, presupuneri pentru tălmacii lumii.) Iar datoria pe care și-o întoarce Seneca este din „vistieria” lui Epicur: „Trebuie să devii sclavul filosofiei, ca să ai parte de adevărata libertate”. Rusul formulează astfel: „Să devii robul filosofiei, pentru ca să obții libertatea adevărată”. (Стань рабом фило со фии, чтобы добыть под лин ную сво бо ду.) În continuare, Seneca explică – aproape… juridico-etic – „consecințele” preluării citatelor: „M-ai putea întreba de ce citez atât de mult cugetări din Epicur… Dar de ce socotești că vorbele acestea sunt ale lui Epicur, și nu ale tuturor? Cât de multe vorbe spun poeții, care au fost spuse sau care s-ar fi căzut să fie spuse de filosofi!”. În Scrisoarea a X-a, „să te plătesc cu ceva” devine, și în românește, ca în rusește – dar: „…ca să nu-ți trimit scrisoarea fără obișnuitul dar”. Sau în a XVI-a: „chiar de la început, dacă te cunosc bine, cauți să vezi ce mic dar ți-a adus scrisoarea aceasta. Scutur-o și-l vei găsi… deocamdată sunt generos dintr-al altora. Dar ce zic «dintr-al altora»? Orice s-a spus frumos de către cineva îmi aparține”. În Scrisoarea a VII-a, mai apare o modalitate de… răsplată benevolă, generoasă, Seneca spunându-i prietenului Luciliu: „De la tine nu-mi pot lua rămas-bun fără un dar. De unde darul? Am să mă împrumut de la Epicur…”
(Sau poate ar fi aici ceea ce s-a spus mai târziu la noi și chiar pare expresie… autohtonă: dar din dar se face rai… Ei bine, proverbul / zicătoarea în cauză a stimulat și argumente opozante, că, chipurile, ea ar fi apărut, în semnificația curentă, după ce în utilizarea ei social-pilduitoare s-a insinuat o greșeală, la origine ea fiind: dar din dar se face rar. Ar fi fost la mijloc și atitudinea religioasă a românilor, care a(u) schimbat forma și semnificația, ca și cum înnobilându-le: că, chipurile, raiul se face împărțind darurile pe care le primește cineva…)
Seneca a prins firul, cum se mai spune, că poate crea și formule în jocul sau ecuația dar, împrumut, datorie, achitare, răsplată, taxă, vamă etc., ele apărând în mai multe rânduri și formule oarecât sinonimice. De exemplu, în Scrisoarea a XVIII-a, lămurindu-l pe Luciliu: „Am să te trimit la Epicur. Plata o va face el”. Alteori, pentru Seneca „achită” Epicur: „Ar fi timpul să-mi achit datoria. Ți-aș putea, de fapt, cita o vorbă de-a lui Epicur și mi-aș plăti pentru scrisoarea asta” (XXIII). Plata în… citate, aforisme… În valuta spiritului, inteligenței, nu? În discurs, Epicur este poate cel mai „generos” chezaș și binefăcător (nu… cămătar!) al lui Seneca (acesta, în Scrisoarea a XXV-a, îl sfătuiește pe Luciliu: „Fă totul astfel, de parcă te privește Epicur”), totdeauna gata să plătească în locul autorului epistolarului, când acestuia nu-i ajunge ce a luat / împrumutat și de la alții: „Cu vorba asta a lui Maecenas puteam să mă socotesc plătit, dar, pe cât te cunosc, o să-mi cauți pricină și ai să zici că nu mă achit în bani noi și buni. Lucrurile stând așa, va trebui să fac împrumut de la Epicur” (Scrisoarea a XX-a). Sau zice optimist, încurajator: „Mai așteaptă puțin și am să-ți plătesc din banii mei; până atunci, mă înlesnesc cu Epicur”.
Alteori, adagiile înțelepților, transcrise și trimise lui Luciliu, sunt numite „bani de drum” – „trebuie să-mi aduc prinosul și să pun în scrisoare banii de drum” (it.: preparare il denaro e darlo come viatico a questa lettera; fr.: et que ma missive ait de quoi faire sa route).
Stinsul, achitarea datoriei e în formularea rusească în Scrisoarea a IX-a хотя сегодняшний мой долг уже пога шен „chiar dacă datoria mea de azi am achitat-o deja”, în varianta românească fiind folosită sintagma: „cu toate că ștersesem de pe răboj ziua de azi” (lăsându-se în seama cititorului relativ cultivat să-și amintească de menirea unui răboj de demult: „se însemnau, prin crestături, diferite calcule, socoteli (zilele de muncă, banii datorați, numărul vitelor etc.” – DEX).
Numai că Seneca nu exagera importanța multiplelor citate, pe care le culegea de la înaintași sau contemporani, precum reiese din Scrisoarea a XXVI-a către Luciliu: „…oricâte discuții savante ai anima tu, oricâte fraze moralizatoare ai aduna de pe la înțelepți… – nimic nu va demonstra forța spiritului tău”. Decât viața ta, propriul exemplu în concordanță cu înțelepciunea, cu ideile pe care le culegi de ici, de colo.
Scrisoarea a XXIX-a pare a fi ultima, dintre cele o sută douăzeci și patru, în care Seneca se mai referă la datorie: „Dacă ai avea cât de cât rușine, m-ai ierta de ultima rată a datoriei. Dar nici eu n-am să fiu atât de meschin acum, la lichidarea datoriei, și am să-ți plătesc tot ce-ți datorez”. De aici încolo, spre finaluri de răvașe, nu mai apar termenii „pecuniari” ca: plată, dar, împrumut, (pe) datorie, achitare, răsplată, taxă, vamă… Autorul abandonează procedeul și căutarea figurilor de stil, a formulelor, prin care să joace, în continuare, respectivele noțiuni. Bineînțeles, o face și din considerentul că, insistând pe strună, ar putea deveni repetitiv, monoton, poate chiar supărător. Astfel că, mai preluând din vreme în vreme din ideile altcuiva, mai „recrutând” vreun citat, în mare filosoful moralist își dezvoltă propriile considerente. Apoi dă pagini de-o aleasă distincție literară sau note și meditații de călătorie, cum ar veni, ca în Scrisoarea a LXVII-a, în care descrie revenirea sa de la Baiae la Neapolis; „…mă lăsai repede convins că vremea se strică, spre a nu mă mai urca din nou pe corabie. Dar drumul a fost atât de noroios, încât aș putea zice, cu toate acestea, am mers pe apă”; „Nimic nu întunecă mai mult vederea decât acele torțe care îți ajută nu să vezi în întuneric, ci să vezi întunericul”. În mare măsură, renunță să mai împrumute, parcă urmând sfatul lui Cato: „Împrumută-te de la tine însuți” (Scrisoarea a CXIX-a). Seneca mai constată că: „Oricât de puțin avem, avem destul, dacă vom căuta la noi orice ne-o lipsi”.
Iar Scrisoarea a XXXIII-a o dedică integral maximei ca gen, ca importanță, ca circulație etc., motiv sugerat, implicit, de Luciliu: „Dorești să pun și în aceste scrisori, ca și în cele de mai înainte, unele maxime de-ale maeștrilor noștri”; „Poeziile și povestirile istorice sunt pline de asemenea maxime. De aceea, să nu crezi că sunt ale lui Epicur: sunt ale tuturor și, mai ales, ale noastre”.
Szabó Dorrotya – Mâini și torace (2023) – foto în expoziție de Peter Sragher
Seneca alege și îi trimite lui Luciliu cele mai pertinente maxime, din care ne-am putea imagina un florilegiu sau un caleidoscop care, în generalitate, ar reprezenta o pledoarie pentru principii de moralitate ideală, ceea ce însă pe mine unul mă face să definesc opțiunile sale drept un gen de delicată, evanescentă scriere SF în etică, despre etică. Or, poate, FF, adică Fantastică filosofică sau Filosofie fantastică… În ale lumii și omului, „Pentru că unele chestiuni ce țin de raționalitate se întrepătrund cu cele de morală” (Quaedam enim, ut scis, moralibus rationalia inmixta sunt), menționează Seneca în Scrisoarea a CII-a. Toate se află în sfera lume-spirit (suflet / gândire), în care idealitatea nu poate fi atinsă. Idealitatea rămâne doar în parametri filosofic-teoretici, în realitate și în firea omului fiind exclusă. Chiar dacă, la un moment dat, însuși Seneca o dă în ușoară umbră de scepticism – „Ținta noastră nu trebuie să fie aceea de a dezbate subtilități și a târî filosofia de pe culmile ei în aceste înfundături”. Existențiale, înfundăturile ar fi de concretizat sau doar de presupus. Pentru că, în mare, „aceste discuții nu sunt altceva decât niște savante jocuri de-a prinselea”.
Așadar, să revenim: maximele, dictoanele, în genere cuvintele înaripate fiind ale tuturor, adică în lipsa… dreptului de autor, Seneca folosește în deplină libertate, creator, ideile altora, ajungând a-și elabora o adevărată tehnică în preluarea, abilitatea și măiestria comentării maximele, pentru a le descoperi nuanțele sensurilor și a le dezvolta conform propriei viziuni filosofice. (De altfel, pasiunea pentru maxime și eficienta lor aplicare Seneca le-ar fi avut încă din fragedă junețe, preocupare încurajată chiar de sistemul educațional din acele vremuri, după cum se înțelege din Scrisoarea a XXXIII-a: „De aceea dăm copiilor de învățat sentențe și ceea ce grecii numesc χρείαι (chreiai) (culegeri de maxime sau cuvinte celebre, despre care scrie Quintilian, în Institutiones oratoriae [l.b.], fiindcă pe acestea le pricepe mintea copilului”). Într-o retro-proiecție, din avangarda începutului de secol al XX-lea spre anticul început de secol I e.n., am putea spune că, pe atunci, maximele, cuvintele înaripate țineau avant la lettre de ceea ce avea să proclame manifestul futurist al lui Marinetti: cuvinte în libertate! Seneca: „Să zicem că am vrea să extragem, dintr-atâtea, anumite maxime. Cui să le atribuim? Lui Zenon, lui Cleante, lui Grispin, lui Panaetius, lui Posidonius? Nu suntem sub conducerea unui rege; fiecare să-și afirme dreptul său”. Dreptul și talentul în preluarea ideilor altora, care sunt, zice Seneca, ale tuturor; dreptul, dar și talentul în prelucrarea, îmbogățirea și continuarea ideației filosofice din circuitul general. „Totul cere continuitate. Lucrarea spiritului e întrețesută cu liniile construcției”, mai menționează Seneca. În aceste acțiuni și interacțiuni ideatice, recrearea, reinterpretarea, reformularea, „reînnoirea” sunt sine qua non, pentru că „pentru un om care a făcut un anumit progres e rușinos să aleagă floricele, să se sprijine pe câteva formule foarte cunoscute și să se prezinte numai cu ce-și amintește. Să se bizuie pe sine, să formuleze el asemenea cugetări, nu să le țină minte! […] Până când te vei mișca sub comanda altuia? Recomandă și formulează lucruri demne să fie ținute minte; dă ceva și de la tine”. Prin urmare, în libertatea ta și a „cuvintelor în libertate” trebuie să ai curajul de a te implica și de a reformula, dar, mai ales, de a da ceva nou: „Cei care au frământat aceste probleme înaintea noastră nu ne sunt stăpâni, ci călăuze. Adevărul este deschis tuturor. Nimeni încă nu l-a luat în stăpânire. O mare parte dintr-însul a rămas și pentru urmași”.
E captivantă și comparația variantelor de traducere ale scrisorilor în diverse limbi, uneori anumitediferențe nefiind, parcă, doar de nuanțe. În românește (Scrisoarea a XXIII-a): „Am să-ți scriu despre un lucru care ne poate folosi și mie, și ție”, ceea ce este oarecum cu alt sens decât sună în rusește: „Nu, eu voi scrie astfel, pentru a fi de folos și ție, și mie”. În cazul al doilea, nu se merge spre particular („despre un lucru”), ci e vizat modul general de a scrie bine, benefic (ca să nu zic: profitabil…), însă el e oarecum mai depărtat de original, odată ce – ca să luăm un arbitru! – rezultatul francez e: j’entends que toi et moi nous profitions de ce que je vais t’écrire. Ceea ce e mai aproape de traducerea lui Gheorghe Guțu (București, 1967), decât de cea realizată de S. A. Oșerova (Moscova, 1977). (Cea franceză?… oho, zisă „noua traducere”, semnată de J. Baillard și editată la Paris în 1861 – deci până la ea existase vreuna sau chiar mai multe.) Iar în limba italiană, descendentă directă din latină, fraza e următoarea: Ti scriverò invece, qualcosa che possa essere utile a entrambi „În schimb, îți voi scrie ceva care să ne fie de folos ambilor”. Iar, cu toate astea, împreună mergem spre matricea latină: Ego vero aliquid, quod et mihi et tibi prodesse possit, scribam „Dar voi scrie ceva care ar putea fi de folos mie și ție”.
În finalul Scrisorii a CXVII-a, traducătorul român recurge la sinonimia latinescului Fortuna cu soartă, conform uneia dintre accepțiile din dicționar. Iar dacă apelăm și la alt sens – Fortuna a fost zeița sorții, reieșind că soarta propriu-zis ar fi… subordonată zeiței, nu? Adică, soarta depindea de zeiță. Dacă ar fi să aplicăm în românește această variantă, momentul tradus ar apărea parcă mai complex, necesitând, poate, și o explicație de subsol.
Traducătorul rus nu a folosit noțiunea sud’ba (судьба) „soartă”, ci a păstrat termenul originalului: сде лай рав ным фор туне, сде лай выше нее! „fă-mă egalul Fortunei” (zeiței sorții – l.b.), „fă-mă mai presus de dânsa!” (lat.: Fac me fortiorem, fac securiorem, fac fortunae parem, fac superiorem.)
Eu unul aș lua de „arbitru” varianta franceză, în care este păstrat numele zeiței Fortuna: fais-moi l’égal de la Fortune, fais-moi plus grand qu’elle. Probabil era mai eficient dacă și în textul românesc apărea numele zeiței Fortuna, cunoscut multor cititori, iar ca argument implicit ar veni parcă o remarcă a lui Seneca (Scrisoarea a CXX-a) despre noțiunea greacă analogie: „Deoarece gramaticii latini au acordat drept de cetățenie acestui cuvânt, nu cred că trebuie condamnat și constrâns să se reîntoarcă la locul lui de baștină”.
16 iulie 2022
1. Aici și în continuare, extrase din volumul: Seneca, Scrisori către Luciliu, trad. Gheorghe Guțu, Ed. Științifică, București, 1967.
Waldemar Mattis Teutsch, Party – stereo-hologramă cu expunere multiplă generată de calculator – colaj pe cilindru de Plexiglas (2015)
Leo Butnaru
Mă aflu la Belgrad, în hotelul situat nu prea departe de Uniunea Scriitorilor din Serbia. Spațiul care mă găzduiește se numește, sugestiv-balcanic, „Apartmani Skadarlija“. Aici au locuit (îmi spune poetul, prietenul Adam Puslojić) și Nichita Stănescu, Anghel Dumbrăveanu, Dumitrescu. Sorin, firește. Precizare necesară, dat fiind că un alt Dumitrescu, Mircea, era și el prietenul lui Nichita. Diminețile, le bătea în ușă Adam, salutându-i și pe românește, și pe sârbește. Frățește, europenește.
În prima dimineață a mea în metropola sârbească, în solzii rașchetați ai parchetului, în lacul lor lucios se reflectă, din abundență parcă, binele public – soarele.
Coborând scările hotelului cochet, la parter, pe stânga – un restaurant chinezesc care, prin modul de a fi fost împodobit cu litere și cuvinte din diverse alfabete și limbi, mă face să-mi amintesc că Nichita spusese: „Limba română este patria mea“. După ce, cu ani înainte, Camus rostise nazonant: „Ma patrie, c’est la langue française“.
Nu cred să fi existat vreun scriitor sârb care nu ar fi spus: „Patria mea este limba sârbă“.
La rândul său, patronul restaurantului „Kung Fu“ ar fi putut răspunde și el, demn, cu oarece subtext: „Patria mea este limba chineză“.
Astea îmi zic în gând, trecându-mi în continuare privirea pe sticla fațadei restaurantului cu tacâmuri-bețigașe pictate pe ea, dar și cu învălmășeală de litere slavone, latine (ambele, ca alfabete de stat cu drept egal în Serbia; două alfabete pentru o singură limbă) și hieroglife. Dintre toate astea parcă te-ar ținti priviri ca dintre recife și, oarecum îngrijorat, un sens euro-chinez: „Patria mea este…“
Apoi, ad hoc, îți poți aminti că și Fernando Pessoa era în asentimentul colegilor amintiți aici, spunând: A minha pátria é a língua portuguesa „Patria mea este limba portugheză“. Numai că, parcă pentru a înlesni și confirma răspândirea democrației în ideații și ideologii naționale, dar mai ales în cele cosmopolit-internaționale, ar interveni cam polemic unul dintre vorbitorii și scriitorii de portugheză, poetul brazilian Lêdo Ivo, care se făcuse și mai cunoscut decât era la un moment dat prin poemul ce se numește chiar Patria mea, însă în care afirmă contrariul față de cele menționate mai sus:
Minha pátria não é a língua portuguesa. / Nenhuma língua é a pátria „Patria mea nu este limba portugheză. / Nicio limbă nu este patria mea“.
Bineînțeles, Ivo nu e un poet fără patrie, precum o spune în versurile din același text:
Minha pátria é a terra mole e peganhenta onde nasci / e o vento que sopra em Maceió „Patria mea este pământul moale și lipicios unde m-am născut / și vântul ce suflă peste Maceió“ (localitatea natală a scriitorului – L. B.).
E un poem amplu, aprig polemic, și nu știu dacă a fost scris ca replică adresată celor care afirmau contrariul: că patria lor este limba maternă.
Emoționantul text al lui Ivo se încheie „explicativ“:
Limba pe care o folosesc nu este și nu a fost vreodată patria mea. / Nicio limbă înșelătoare nu este patria. / Ea (limba) îmi servește doar să celebrez marea și săraca mea patrie mută, / patria mea dizenterică și fără dinți, / fără gramatică și fără dicționare, / patria mea fără limbă și fără cuvinte.
Versuri pertinente, curajoase, dure, care, pe unii dintre noi, românii, ne-ar nedumeri, poate chiar ne-ar scandaliza, odată ce am fost și mai suntem obișnuiți să ne adresăm incantatoriu, solemn, evlavios față de limba maternă, față de tot ce e carpatin, eminescian etc.
Numai că scriitorul brazilian, adică de limbă portugheză, pare a se retrage puțin din duritatea negației, pentru a explica, oarecum dihotomic, însă nu confuz:
Datorită acestei limbi, prin ea sunt aici. Fără îndoială, eu am fost introdus în poezie de bărcile copilăriei mele și de vânturile mării care, în lagune și palmieri, insule și șantiere navale ruginite, îl aduc la viață pe acest frate despărțit de noi care se amestecă laolaltă cu crabii semiascunși în pământul moale și desișul mangrovrelor întunecoase din Maceió, orașul meu – mi-am imaginat acest pământ amestecat cu ape, el e rădăcina mea și orașul meu natal, patria mea și limba mea, și chiar coșmarul meu.
Da, totul e pus în discuție, e reinterpretat. Nu întru obstrucționare, negare, ci pentru creare de noi sensuri. Noi ligamente ideatice, noi ramificații entropice. Toate, prin natura și funcționalitatea limbajului, a unei sau altei limbi, care este sau nu este patria celui care scrie în ea. Sensurile rămânând deschise, pentru a putea continua.
…efortul constant de a înzestra cultura română cu o fereastră către poezia de limbă rusă, tălmăcită cu empatie şi pricepere.
Ovidiu Pecican
Leo Butnaru
Cineva ar crede – greu de spus cu cât temei – că unul alde mine, care a trăit circa un sfert de veac (conștient) în preajma rușilor, uneori (rar, totuși) chiar printre ei, a putut să nu fie cât de cât contaminat de așa-numitul suflet slav, presupus ca bântuit de abisalele contradicții ale unui dualism predestinat – ca și cum răstignit între păgânism și creștinism, păcat și credință, posesiune și dragoste, ce nu poate duce decât la autodistrugere (dostoievskiană) etc.
Eu unul nu m-am gândit în mod special dacă te poate influența înclinația zisă a sufletului rusesc spre grandoare utopică, existențială, spre predispoziție tătaro-siberiano-boreală (poate că a imenselor stepe, totuși), spre misticism, discursul înflăcărat-profetic având drept combustie și o impresionantă doză de aqua ardens.
Bineînțeles, atari presupuneri sau cvasi-incertitudini, mai mult literar-șablonarde, nu te pot face prototip dostoievskian, dar – consider – contiguitatea, directă sau implicită cu ele, reușește oarecum a te… deprovincializa, parcă angrenându-te mai simțitor în einsteiniana problemă ce te ajută să realizezi relativ conștient că „există totdeauna un timp în plus, timpul însuși al spațiului“ (Barthes). Greu de depistat posibilul transfer (și… cantitatea sau, altfel spus, importanța acestuia) în sufletul tău de român a ipoteticelor trăsături, presupuse drept constitutive ale „spiritului (sufletului) rus“. Poate că respectiva atingere de spirite (suflete) – unul latin, celălalt slavon – se soldează cu anumite rezultate, însă ele ar ține mai curând de particularități, de caracter, de personalizare și sunt bine „asimilate“, „tăinuite“ de acestea. Pe respectiva linie, s-ar putea divaga și despre contaminarea româno–franceză, româno–germană, româno–americană.
În cazul meu, lucrurile (și faptele) nu se rezumă la contiguitate, ci mi-ar solicita, parcă, și o autodefinire în contextul relațiilor cu literatura rusă, în contextul – ar fi de precizat – al reciprocităților și bunei înțelegeri de o jumătate de secol și ceva de când o traduc în românește, o cercetez, sub aspect istoric (în special, cel al avangardei), scriu studii, eseuri, acord interviuri despre corelațiile literare româno–ruse etc. Astăzi, conștientizez că, pentru mine, în timp, actul traducerii nu a fost propriu-zis doar cel al traducerii, ci unul stratificat, în devălmășie cu bucuria și aviditatea lecturii, a studierii poeziei și strădania, oboseala plăcută a creației. Apoi, cercetări de variante, enciclopedii, dicționare, comparații cu alte traduceri, nu doar în română, surpriza de a găsi formulări personalizate – ale autorului din care traduc și ale mele, ca traducător, dar și… coautor, în românește.
Traducerea literară e o permanentă școală a scrisului elevat, a stilului ales, bine ajustat. O școală a înaintării întru perfecționare. E un mod temeinic de reciclare continuă întru avansare în studiul și subtilitățile limbilor din care traduci. Traducerea înseamnă deprovincializare, tendință de a te afla într-un spațiu mai vast, al universalului, al intercomunicării umane.
Apoi, contextul și raportul, la singular sau plural, ar fi ceva mai larg(i): nu doar cu literatura, ci și cu civilizația, cultura rusă, în sens mai cuprinzător – cu slavitatea. (Am tradus relativ mult și din ucraineni, apoi din sârbi, bulgari, belaruși, cehi, polonezi…) Pe baza celor invocate aici, cred că aș fi un – iertați nemodestia! – bun, competent profesor de slavonism. Dar mereu în opoziție cu politica rusofililor, țarismului, ruso-sovietică, actual rusească. Este uimitor ce mult au făcut civilizația, cultura, literatura rusă pentru lume și cât rău a făcut – și-i face – lumii politica rusească dintotdeauna!
În timp, au sporit, s-au consolidat și aplicat practic relațiile mele cu limba rusă propriu-zisă, cu diversitatea, bogăția și dezvoltarea perpetuă, în special impulsionată de așa-numita slovotvorcestvo = verbocreație; creare de cuvinte – a avangardiștilor (Hlebnikov, Krucionîh etc.). Dar nu într-atât ca să le pot răspunde „pozitiv“ unor colegi de la București sau Cluj, care mă roagă să le traduc unele poeme, ba chiar cărți… în rusește. Nu, nu traduc în rusește literatură română. Mi-ar fi o adevărată caznă care, chiar dacă m-ar duce, să zicem, la unele rezultate acceptabile sau, poate, bune spre… foarte bune, mi-ar lua înzecit mai mult timp decât mi-l solicită traducerea din rusă în română, lucru pe care îl fac nu doar cu plăcere, ci, cred, cu inspirație, deci și vocație (iertată îmi fie, din nou, lipsa de modestie). Pentru revistele ruse pot scrie – și o fac – doar mici eseuri; le pot acorda interviuri, când sunt solicitat.
E drept (pentru ca potolirea eventualei curiozități să fie deplină), mi s-a întâmplat și mi se întâmplă, din vreme în vreme, să scriu (să-mi apară!) unele poeme direct în rusește. Laconice, „mofturoase, fastuoase“, în manifestarea lor principial-avangardistă, de o unică și irepetabilă dezinvoltură în libertatea și unicitatea limbajului lor. Aceste poeme nu țin de experiment, de orice ordin, inclusiv de cel avangardist, ci sunt dovada absolutei inevitabilități, reieșind din condiția și structura lor unice, grație cărora nu ar fi putut fi create decât numai și numai în limba rusă. Prin urmare, publicarea e posibilă (chiar indicată!) doar în Rusia, motivul fiind, pe cât de simplu, pe atât de neordinar: interiorul, esența lor ideatică, metaforică, dar și… exteriorul lor, stilistica, nu admit „variante“, traduceri în alte limbi. În niciuna, adică nici în română. La plăsmuirea lor, au contribuit – în devălmășie: creația și inspirația – toate componentele de bază și formale ale limbii ruse: sintaxa, gramatica, ortografia, ortoepia. Mai bine zis, ar fi vorba de sintaxă poetică, în totalitatea expresivă a procedeelor stilistice specifice limbii lui Hlebnikov și Mandelștam, Maiakovski și Pasternak. Chiar dacă versurile au sensuri explicite, ele nu pot fi redate decât prin – și înțelese în – limba rusă.
Astfel că mă opresc să menționez – în absoluta lor iminență/inevitabilitate – scurtisimele poeme scrise de mine în rusește, ele nepornind, din păcate, de la premisa nici chiar a unei aproximări, prin tentative de traducere în vreo altă limbă: …chineză, engleză, franceză și bineînțeles – română.
Ecaterina Vrana - Mi-au dat voie să beau o cafea - tehnică mixtă
Se întâmplă că trebuie să dai în românește extrase din
Biblie reproduse și în limba din care traduci, pentru a te convinge că există
diferențe, uneori de neglijat, între versiunea românească și cea, să zicem,
rusească. Astfel, în românește, versetul
21.21 din III Regi e următorul:
Leo Butnaru
Așa zice Domnul: „Iată voi aduce peste tine necazuri și te voi mătura și
voi stârpi din ai lui Ahab pe cei de parte bărbătească, fie rob, fie slobod, în
Israel”.
În limba rusă, există câteva traduceri (vreo șase) ale
Scripturilor. Astfel, de apelezi la traducerea sinodală, acolo citești:
„[Так говорит Господь]: вот, Я наведу на тебя беды и
вымету за тобою и истреблю у Ахава мочащегося к стене и заключенного и
оставшегося в Израиле”, varianta mot-à-mot
românească fiind: „[Așa zice Domnul]: iată, Eu voi aduce peste tine
nenorociri și voi mătura în urma ta și voi nimici din neamul lui Ahab pe cel ce
urinează la zid și ocnașul și pe cel rămas în Israel”. Față de versiunea rusă,
există diferențe care nu sunt de neglijat. Accentuez: aceasta e varianta
rusească sinodală. În celelalte traduceri rusești, s-au omis ceea ce ar părea
elemente cam… tari – urinareala zid și ocnașul –, pe care, de altfel, cititorii atenți ai Bibliei le
comentează, interpretează, după unii expresia „cel ce urinează la zid”
referindu-se, metaforic, la orice bărbat sau copil de parte masculină, ajuns la
vârsta la care e în stare să-și facă nevoile fiziologice de sine stătător.
Astfel că voi nimici pe oricine dintre
cei în stare să urinează la zid înseamnă că vor fi uciși toți bărbații și
copiii de parte bărbătească mai mari de trei-cinci ani.
Alte nuanțe sau subtexte: cel ce urinează la zid ar porni de la treaba similară pe care o
face câinele, astfel că neamul lui Ahab va fi lichidat pe deplin, încât nu vor
fi cruțați nici câinii săi. Sau cel ce
urinează la zid e un idiom exclusiv semit, prin care este exprimat disprețul
față de bărbați. Apoi, se amintește că o expresie similară apare și în III Regi 14.10 (în rusește chiar așa
este: за это Я наведу беды на дом Иеровоамов и истреблю у Иеровоамa до
мочащегося к стене заключенново и оставшегося в Израиле, и вымету дом
Иеровоамов, как выметают сор, дочиста), la noi însă, de asemenea ușor…
cenzurată, fără… fiziologismul ce le pare unora cam… scandalos. Pornind de la
varianta sinodală, poeta Rimma Cerneavina (n. 1949) a dat un poem destul de
ingenios:
Din cauza lipsei pisoarelor, bărbații se tot aliniau – coadă la peretele unei case fără etaj, bărbații despre care în Scriptură se spune – „să fie uciși toți… până la ocnaș și cel ce urinează la zid”.
Și dacă traduci acest poem în românește, cum procedezi? Îl însoțești de o explicație precum cea de mai sus? Apoi, pornind de aici, poți ajunge la un… studiu de literatură comparată, de exegeză biblică și cine știe la ce alte deschideri de orizonturi ideatice.
Aceste tot noi și noi deschideri de orizonturi ideatice, entropice, la o atentă abordare și analiză a lor înfățișează dovezi inerente că, în lume, în diversitatea acesteia, traducerile nu se fac doar din unele limbi în altele, ci și din unele psihologii creatoare în alte psihologii creatoare; din unele epoci în alte epoci, din unele civilizații în altele, chiar din unele… coduri morale în alte… coduri morale. Pentru că, permanent, între timp(uri!) se întâmplă modificări nu doar în structurile lingvistice, în lexicografia popoarelor, ci au loc dislocări, metamorfoze în sistemul psihologic și etic al oamenilor, în dependență de epocile în care au trăit sau trăiesc. Traducerea este o necontenită racordare, adaptare a ideației literare, să zicem, a sistemelor metaforice, a tropilor în general. E un acordaj sub multiple aspecte a instrumentelor de comunicare și receptare umană, în general, și în artă, în special.
Printre colegii cu care am corespondat, virtual, a fost și Anni-Lorei Mainka. În 1981, a absolvit Universitatea din București, cu teza „Zwischen Dinggedicht und Christusvisionen – Rainer Maria Rilke. Ein Versuch”. Locuia, alternativ, la București și Köln. Din textele sale autobiografice: „Bunica din partea mamei era o femeie mică, cu o față ca o lună plină, tăcută, iar când totuși vorbea, săseasca ei scotea și mai tare la iveală blândețea dialectului din Marienburg (Feldioara, județul Brașov – nota red.), ceea ce nu pot să spun despre dialectele auzite în fața bisericii luterane din București, duminică de duminică după terminarea slujbei.”
Miercuri, 6 august 2014, cenușa scriitoarei Anni-Lorei Mainka a fost depusă la Cimitirul evanghelic Bellu din București.
⁂
19.I.2012
Ieri și azi, scurt dialog pe facebook.
Butnaru: Dragă
Anni-Lorei, mulțumesc pentru semnele pe care mi le dai. Dar, iată, mă miră
faptul că, la limbi cunoscute, tu pui Romanian,
dar și – pardon! – Moldave… Chiar așa?
Crezi că există l[imba] moldovenească?…
Leo Butnaru
Anni: Eu
evident că nu cred, dar aici, în acest mare vest, este o limba străină și, ca
traducător, trebuie să o pui, nici nu știi cât m-am luptat să nu o pun, sigur
că cine are ochi și știe – știe, dar pe cartea de vizită nu am pus-o. Da, asta
e trista poveste din vest despre inexistenta limba moldovenească. Îmi pare rău
să-ți spun această veste.
Butnaru: Regret și eu că ai cedat atât de ușor
(inclusiv… oportunist). Cariera mai presus de adevăr?…
Anni: Nu are cu cedatul nimic, este un
formular, și sigur că ei vorbesc românește… dar formularul – asta e. Și nu am
cedat, ci am fost dată afară cu interdicție de muncă pe trei ani, asta așa,
dacă doriți amănunte… Iar restul nu cred că doresc să le…
Butnaru: Asta e… obtuzitatea occidentală și… Păi,
pentru limba „moldovenească” nu se mai pedepsește nici pe aici… Sau pe colo mai
continuă vânătoarea de vrăjitoare?… Apoi, aia e o anchetă de birou, nu știu de
ce afișezi eroarea și pe facebook…
Anni: Pentru că, având atât de puțin de lucru,
cei de aici își caută pe FB liber-profesioniștii… Am șters. Oricum, sper să
ajung să-mi fac un blog civilizat, căci lobby-urile nu mai dau de lucru decât
celor care fac parte strict din ele. Și eu mai am de crescut și un copil, ea cu
proiectele ei, însă reușește cel puțin să-și plătească măcar cărțile.
24.I.2012
Am postat pe blog unele păreri referitoare
la decizia colegului Lu. V. de a se lăsa de poezie; cel puțin, de a nu mai
publica. Iar opiniile mele au făcut-o pe Anni-Lorei, rezidentă în Germania,
să-mi scrie:
„M-a pus tare de tot pe gânduri. Tare.
Acum un an, o doamnă n-a avut bani să-mi plătească o traducere, mi-a adus în
schimb o peniță din Murano, un caiet din piele vechi, o brățară din nu știu ce
pietre de prin lume… Avea lacrimi în ochi, se despărțea greu, dar nu dorea să rămână
datoare… La ea a trebuit să mă gândesc acum, nu știu de ce. Cred că și
prietenul dumneavoastră o duce așa, o apăsare mare îl face să se închidă în carapacea
prin care noi cititorii îi vedeam «perlele» de gânduri scrise cu penița. Vă
admir pe toți pentru puterea de a hotărî.”
Eu: „Înduioșător ceea ce spuneți despre
onorariul material pe care l-ați
primit. Și despre situațiile mai speciale în care poate nimeri vreun poet…”
Lorei: „Știți, cu gândul la facturi, mi-am făcut o pungă și pun în ea ce-aș putea vinde. Dar acele lucruri, de la acea doamnă, care parcă mi-ar fi dat bucăți din zidurile vieții ei, pe care aș lua un ban, nu pot să le dau… Ciudat, sau? Sunt lucruri care pentru mine nu au amintiri, dar să fi văzut ochii aceia de nedescris de plini… Parcă o vedeam în depărtările deceniilor cum a fost tânără și fericită și purta pietrele, poate le-a cumpărat personal din Asia, poate caietul i-a fost dăruit să-ți aducă aminte de mine, îi va fi șoptit o voce… Acum era o femeie nălucă, nevăzută, transparentă, cum sunt cei în vârstă… Un număr pe o cartolină a unei asigurări… Ce ar dori ar fi să-i poată asculta, înregistra și reține ce au ei de spus din ultimele decenii, dar sunt atât de temători…”
Eu: „Dragă Anni, ceea ce ai scris atât de aplicat realității triste e un fragment excelent, foarte dramatic de proză… Asta e, arta se naște și din suferință… Sunt vibrante detaliile pe care le dai… Să ne gândim cum am putea să ne susținem mai cald oarecum, mutual, atunci când împrejurările ne reduc la muțenie…”
Pe când pregăteam pentru editare antologia Traduceri din secolele XX–XXI (Iași, 2013), îmi aminteam că tradusesem, cu ani în urmă, și din alți autori din lumea mare, însă nu eram dispus să răscolesc prin maldăre de mape, să răsfoiesc zeci de caiete, ca să găsesc munca (…deplină!) de românizare a poeziei altora în junețile mele. M-am văzut nevoit să renunț și la căutarea unor texte ale letonului Vitauts Ļūdēns*, pe care eram sigur că le tradusesem cândva, foarte demult.
Însă, până la urmă, tot a trebuit să intru, necruțător, în mape și caiete „gospodărite” acum mai multe decenii, din care să recuperez câte ceva, dar să și trimit în neant sute de pagini. Această îndeletnicire nostalgică, dar și… inclementă, îmi oferă uneori și surprize plăcute. Așa am ajuns la primele mele traduceri, o surpriză neașteptată, dând peste un manuscris (…bineînțeles, îngălbenit…) găsesc și două poeme de ale lui Vitauts Ļūdēns, cu mențiunea că le-am românizat în iunie 1973, pe când eram militar. (Asta mi se întâmplase în tinerețea postuniversitară: „ridicat” din redacția ziarului Tinerimea Moldovei, scriitorul și jurnalistul român L. B. a fost obligat să fie și… ofițer sovietic.) Textele respective le-am românizat în caractere chirilice, cum eram nevoiți să scriem pe atunci noi, cei din stânga Prutului. Le public aici, inserând și facsimilele lor (oarecum ciudate deja!) în primă schiță.
Leo Butnaru. Scriitor român, ofițer sovietic – 1973 (arhivă personală)
Apoi, unele mențiuni de pe una dintre
acele file: „tradus 18.06.1973”, într-o noapte de gardă, când îl pedepsisem, nu
mai țin minte din ce motive, pe unul dintre subordonați, pe armeanul Movsesian, un sergent cam năzbâtios,
dar, de altfel, flăcău de toată isprava. Pe fila celui de-al doilea poem, Luntrea lunecă…, menționam (deja în
alfabet latin; scăpasem de serviciul militar!) că reluasem traducerea în iulie
al aceluiași an, când mă aflam în concediu post-kaki chiar în Letonia, la Riga,
unde m-am întâlnit cu câțiva prieteni, tineri scriitori, cu care am participat și
la întâlniri cu publicul, citind, în românește, și aceste două poeme ale lui Vitauts
Ļūdēns. Tot atunci, poetul Knut Skuijenieks tradusese pentru conaționalii
săi și câteva poeme de ale mele.
Pe Knut îl cunoscusem chiar la el
acasă, în orășelul Salspils, la 25 de kilometri de Riga. Spătos, bărbos, afabil și, aparent, mereu bine
dispus, Knut abia să fi avut pe atunci patru-cinci ani de când revenise din
Gulag, unde fusese închis pentru atitudinile sale temerare contra
imperialismului ruso-sovietic. Încă nu avea dreptul să publice creațiile
proprii, permițându-i-se să semneze doar traduceri. Era preocupat de folclorul
balcanic, începând să transpună în limba dainelor
(și) balada Miorița, cea
cuvântătoare în limba doinelor. Îmi spusese acest lucru și, brusc parcă, se
însenină la chip când, prin geamul deschis (eram în iunie), prinse a răzbate…
plânsul fiului său mic. „Știi cum îl calmez?”, mă întrebă oarecum exaltat noul
meu prieten baltic. „Hai, hai să vezi!”, mă invită el în casă, unde își luă
pruncul în brațe și puse pick-upul. Răsună… Miorița
în zicerea lui Tudor Gheorghe! „Nu exagerez, e fapt verificat: tocmai această
muzică îl liniștește pe piciul nostru. Ba uneori chiar el mă ia de mână
(puiuțul leton să fi avut vreo doi anișori – L. B.), ducându-mă spre pick-up, să-i pun balada voastră”, conchise
Knut. Pentru unii, ar părea o
frumoasă băsnire ceea ce spun eu aici, însă veridicitatea cazului o poate
confirma și azi Maria Macovei-Briede,
soția poetului Leons Briedis: era
prezentă și ea la întâmplarea cu balada Miorița
adorată de un pruncușor blond acolo, în Lituania.
Iar marele recital de daine, și nu numai, avea să se întâmple în patru-cinci
seri în care, cu câțiva prieteni letoni „recrutați” de Knut, am fost găzduit într-un cătun depărtat de Riga. Se cântau în
cor, armonios, daine, cântece folclorice, patriotice, cuvintele unuia sunând –
din câte mi s-a tradus – cam așa: „Pe baionetele noastre răsare soarele/ –
Înainte, frați letoni, spre răsărit!”. Knut
își pusese pe cap o cască din ultimul război și bătea pas de front pe podelele
scârțâitoare ale casei din bârne. De fapt, serile literar-artistice se țineau
într-un… horn enorm, în care, cândva, se afumau jamboanele, gospodarul, din
câte se putea înțelege, fiind unul înstărit. Knut cu ai săi au curățat hornul de funingine, l-au amenajat, încât
acel loc spațios ajunsese sală de concert, nu alta!
Pe Knut Skujienieks l-am revăzut peste două decenii, în noiembrie 1994, pe nava maritimă „World Renaissance”, la bordul căreia circa patru sute de scriitori din cam treizeci de țări se întruniseră la un simpozion-croazieră, plutind pe trei mări, cu intrare și în portul Constanța.
Manuscris traducere din Vitauts Ļūdēns de Leo Butnaru – față (arhivă personală)
Manuscris traducere din Vitauts Ļūdēns de Leo Butnaru – verso (arhivă personală)
Vitauts Ļūdēns, Letonia
Cânt de slavă pentru căciulița greierașului
Slavă ție, verde căciuliță-n minuscule carouri a greierașului!
Slavă pânzei tale urzite din cele mai fine sunete ale primei zile de vară.
Le-au tors albinele și fluturii, în stative alese le-au țesut bondarii.
Slavă căptușelii tale molcuțe, ușoară ca respirația răchitelor, încât căciulița
nu apasă greu pe frunte. Iar frunții greierașului trebuie să nu i se
pricinuiască oarece rănire, oricât de mică. E fruntea muzicantului. Iar dacă
greierașul nu și-ar zice cântul, s-ar usca și bradul, și mesteacănul. Grâul
s-ar pătuli… Aici, pe pământ, noi nu avem nevoie de liniștea întru totul pură.
Putem viețui în liniște doar când ea e întrețesută cu glasul de greier.
Slavă și cozorocului tău ce e cât o unghie. El apără de grindină ochii
greierașului. Iar ochii greierașului sunt ochi de muzicant. Ei citesc notele
albăstrelelor și romanițelor, cărora unii deja le-au și uitat sunetul.
Irepetabile melodii ale albăstrelelor și romanițelor cu care totdeauna începe
cântul codrului și al apelor. De cum vine vara, dați-le greierașilor toate
microfoanele, le puneți la dispoziție televiziunea și radioul. Cântul greierașilor
e aerul curat. Eu cred în munca omului care poate asculta, evlavios, un greier.
Slavă ție, verde căciuliță-n minuscule carouri a greierașului! Mânuța
purtătorului tău te va flutura pe urmele verii ce pleacă. Apoi, scuturând
polenul florilor de pe arcuș și vioară, greierașul le va înveli cu grijă în
pânza ta, frumoasă căciuliță. După care va pleca undeva… acolo… – nu se știe
unde.
La geam, iarna va șopti povestea căciuliței greierașului, în care-s
învelite vioara și arcușul, tăinuite în cel mai uriaș, cel mai adânc
nămete.
Luntrea lunecă lin, Țărmul pleacă departe-ndărăt, până se transformă în orizont și el. În brazii și stejarii încă verzi, mai doarme vara, Iar peste ei – al toamnei sânge rece. Vom fi nevoiți să ne-afundăm iar în monotone zile gri Ce nu vor încălzi pământul – noi va trebui să-l încălzim. Va trebui să încălzim oameni, pisoiași, păsări, căprioare. Dacă ești om, tu trebuie să poți și să știi a încălzi. Trebuie să știi a ocroti urecheații din livezile din Usma, Să veghezi, pentru ca nu care cumva lupii răi să dea prin Dundaga, Să pleci pe urma jderilor, să prinzi lincși și vulpi. Să cureți zăpada în Elgava, să cureți nămeții din Bauska Și, ca un copil neobosit, să iei în brațe Riga-toată, Strângând-o la piept și încălzind-o lung-prelung.
* Vitauts Ļūdēns (1937–2010) s-a născut în localitatea letonă Jelgava, absolvă școala de șapte ani din Berzes, apoi studiază la liceul din Mezotnes. Un timp, lucrează mecanizator, după care își face studiile la Universitatea de Stat din Letonia, Facultatea de Istorie și Filologie. Mulți ani, practică jurnalismul, din 1967 fiind angajat în redacția revistei Liesma („Flacăra”), apoi în cea a hebdomadarului Literatūra un Māksla („Literatură și artă”). Cunoscut și ca scriitor pentru copii.
Dle Leo Butnaru, ați tradus imens! De nespus. Ce sentiment încercați, când contemplați această imensitate?
Dacă e permis, o să schimb registrul, de la sentiment la vecinul lui de mai sus, la gând. Vreau să zic că, dacă ar fi să fac o ochire retrospectivă, negrăbită, asupra zecilor de antologii, cărți de autor și sutelor, poate chiar miilor de publicații în reviste a traducerilor pe care le-am dat, ar putea să apară una din două situații. Prima: să se sparie gândul, cum zicea cronicarul. Sau: să se bucure gândul. Dar, sigur, aș încerca, precum încerc și acum, un adânc sentiment (și gând!) de recunoștință pentru pronia care m-a îndrumat în aceste spații mirifice ale altora și mi-a dăruit intenția, inspirația și forțele necesare întru a persevera, a duce la bun sfârșit cele propuse.
Când traduci, mai și înțelegi ceva, mai și înveți lucruri necesare acestei arte. Dvs. ce ați înțeles, ce ați învățat?
Multe. Și ceea ce mi se pare de căpeteniei din „multe” e că traducătorul trebuie să aibă un simț acut și intuiție subtilă în perceperea textului și contextului în care se află originalul acestuia, dar și a contextului lingvistic, literar în care intenționează să-l transpună. Repet: simț și intuiție, care se fundamentează pe profesionalism. Sau, poate, aici e o fundamentare reciprocă, de ai putea spune că e vorba de două… fundamentări. Și jos fundament, și sus fundament. E construcție unitară.
Apoi, profesionalismul ce mai înseamnă, pe lângă multe care se pot spune despre el? Însemnă acutizarea conștiinței și autoimpunerea de a urma dezideratele acestei conștiințe augmentate. Profesionalismul traducătorului nu se poate limita doar la o parte sau câteva părți ale problemei. Iar înainte de toate, el trebuie să fie la fel de responsabil în conștientizarea faptului că traduce o operă nu doar dintr-o limbă în alta, ci și dintr-o epocă în alta.
Sunteți de partea celor care consideră că traducerea nu ar fi atât „imitație”, cât creație. Prin ce se exprimă contribuția creatoare a unui traducător în transpunerea creației altora?
Uneori, să zicem, în cazuri cu adevărat benefice artei, traducătorul nu e doar ingenios, ci de-a dreptul radical-curajos în renunțarea, parțială sau totală, la căutarea, stricto modo, a echivalentului unei sintagme, unor versuri din limba din care traduce în limba în care traduce, conducându-se de cu totul alte raționamente, apelând la sugestii și asociații „depărtate” de context, dar izbutind incontestabil să nu fie un traducător… trădător, ci un traducător-creator. E cazul rusului Grigori Krujkov, care, căutând echivalente versurile poetului american Wallace Stevens „The river is moving./ The blackbird must be flying” (al XII-lea subcapitol din poemul „Treisprezece moduri de a vedea mierla neagră”), ce s-ar traduce ca: „Râul este în mișcare./ Mierla neagră trebuie să zboare”, parcă le-ar fi… dezaxat, le-ar fi abătut de la albia lor inițială, ducându-ne cu gândul hăt spre Heraclit din Efes, cel cu Panta rei, traducându-le textual(ist)-aforistic, extrem de laconic (și de plastic, ar fi de adăugat): „Totul curge./ Mierla neagră nu se schimbă”. Traducătorul a „jertfit” ceva din original, pentru a ajunge la foarte sugestiva sa traducere? Sigur, „infidelitatea” este evidentă. Dar oare ar fi mai scumpă exactitatea ideii că „mierla trebuie să zboare” în comparație cu aproape antipodul ei: mierla rămâne neschimbată? Sigur, aici, mi se pare, poezia a câștigat mult, trimițându-ne cu gândul sintetic spre celebrul și infinit-citatul Παντα ρει και ουδεν μενει (Totul curge, totul se schimbă). Curajul traducătorului e unul perfect… poetic, când ne propune opusul, ca și cum, originalului: mierla neagră nu se schimbă. Însă în această „neschimbare” se subînțelege, bineînțeles, că mierla totuși zboară, rămânând statornică în ceea ce-i este dat de la natură: să zboare. În fine, îl poți „admonesta” (foarte… ușor, jucăuș) pe dl Grigori Krujkov, pentru că nu a fost fidel originalului englez, însă, neamânat, trebuie să-l lauzi că, prin curajul și harul său, parcă unei poezii i-ar mai fi plusat poezie. Și ceva filosofie, să zicem, odată ce, în context, apare și presocraticul Heraclit.
Ce raport sau interacțiune există între lucrările dvs. și cele traduse?
În primul rând, vreau să spun că la antologiile pe care le-am realizat din literatura avangardismului rus și ucrainean sau la cărțile traduse din creația lui Hlebnikov, Țvetaeva, Maiakovski, Krucionîh, Mandelștam, Ahmatova, Pasternak, Bahterev, Dobîcin, Harms etc. eu țin ca la propriile mele scrieri. În interacțiunea literară original-traducere nu poate exista „separatism”, precum se întâmplă în politică. Ca să fiu laconic, citez dintr-un poem al meu, intitulat chiar așa: „Din experiența unui traducător”, în care există și următoarele versuri: „când traduc din poezia lumii/ mă gândesc naiv că/ și libera circulație a poeziei/ ar putea modifica oarecum/ starea de spirit din vămi – mereu/ apăsătoare/ pentru bietul ins cu pașaportul în mână”…
S-ar fi putut crede că, după atâtea secole de travaliu propriu-zis și asiduu în arta – sau… (so)arta – traducerii și de teoretizare despre atare captivantă întâmplare-derulare, nu s-ar mai ivi posibilitatea de „a trage” și alte fire ideatice interpretative în ariile respectivei fenomenologii care îi înlesnește lumii comunicarea (dar îi și sporește… desfătarea). Sau – de ce nu? – le ajută popoarelor-lumii să iasă din starea de insulă, spre a forma continente spirituale nu doar „coastă în coastă, hotar în hotar”, ci, bineînțeles, – continente… trans-oceanice, trans-continentale, trans-rasiale etc., la modul propriu și cel figurat, întru (con)sens. Ba chiar de a face din întreg globul pământesc un continent de intercomunicare cu sine însuși. [Am impresia că deja tenta tautologizării este aproape inevitabilă în suprasaturatul (de sine însuși?), ca entropie, act dialogic postmodern (…non-stop, 24 din 24!), ceea ce se (re)simte și în cele câteva fraze, pe care le-am încondeiat/ încomputerizat până aici. Iar noțiunea de entropie, care definește DEX-online(!) (da, da, deschideți: www.dexonilne.ro) mărimea fundamentală în teoria informației, ce indică cantitatea de sensuri, să zic așa, raportată la un element al mesajului transmis, – adică (măria sa) entropia – mie unuia îmi sună aproape religios – ca parohia, episcopia etc., și – cu pioasă – vă asigur – extindere de sensosubiectivitate – … ca euharistia, drept împărtășanie, din cuvânt și prin cuvânt, între limbi și popoare, între cărți și cetăți, spre pacea bunei înțelegeri și îmbogățiri mutuale cu minuni ale artei cuvintelor, zisă – beletristică, literatură.)
Însă iată că mereu surprinzătorul domn Umberto Eco multiplică grupurile gramaticale de trei puncte, ca posibilitate de extindere a discuțiilor asupra subiectului dat – traducerea –, formulând teze și, concomitent, antiteze memorabile care fortifică baza teoretică a metodelor de receptare și analiză a traducerii, ca artă, fenomenologie sau simplă, dar inevitabilă – deci, și inestimabilă – îndeletnicire umană. În prefața lucrării sale „Dire quasi la stessa cosa” – „A spune aproape același lucru” (aici nu ar merge, cred, sinonimul: aproximativ același…), celebrul literat italian spune că nu are intenția de a o da drept „carte despre teoria traducerii (îi lipsește o sistematizare corespunzătoare) din simplul motiv că infinitele probleme ale traductologiei rămân și de aici încolo deschise”. Este demnă de atenție această remarcă ce vine din partea unui scriitor și teoretician care s-a remarcat și ca un eminent traducător, italienizând lucrări ale unor autori de maximă dificultate, cum ar fi Raymond Queneau, Gérard Nerval…
Și iată prima formulă-concept surprinzătoare, (a)dusă în ariile diplomației ca atare (care, se spune, n-ar fi decât „arta compromisurilor”) – zice Eco că dragomania, alias – moderna traducere „este o procedură… care se întâmplă sub semnul tratativelor”. Cum să nu atragă atenția un astfel de cvasi-adagiu, hai să zic, scos din sfera banalizării sale în această lume – aproape – a noastră care, sub toate aspectele, pare a fi anume una a interminabilelor, omniprezentelor tratative?! Iar stringenta necesitate a tratativelor învederează anume dovada diversității de opinie. În diplomație și nu numai. (Ca să rămânem în sfera a ceea ce se poate fructifica eficace și făcând abstracție de cealaltă parte a stării de fapt – tratative de dragul tratativelor, din cauza încăpățânării, cinismului – politic rusesc, spre exemplu, – obscurantismului etc.) Iar inevitabilitatea „tratativelor”, adică și a înaltei diplomații, ca element inclus, în arta traducerii este „dictată” de caracterul specific al unor sau altor limbi care trebuie nu pur și simplu să (inter)comunice, ci să și păstreze (menajeze) cel mai înalt, mai subtil nivel de comunicare – artistic, literar, filosofic. [Vai, ce mai probleme au traducătorii de filosofie!… Nu o singură dată, „coincidențele” și divergențele – astea, fără a fi luate între ghilimele – se amestecă într-un fel de „aproximație” ineluctabilă, (…neapărată), de ușoară sau ceva mai gravă resemnare – de moment, pentru că alți filosofi-traducători nu renunță: revin la textele „blestemate”, ale antichității sau modernității, patricienilor, patristicienilor sau avangardiștilor, testamentelor vechi, noi sau postmoderne etc., împănate de sensuri, subsensuri sau suprasensuri… zenital-infernale; adică, și ca niște… furnale ale zenital-nadiralelor sensuri atât de necesare comunicării umane profund-superioare, mereu captivante, atractive și dulce-chinuitoare, ca enigma Sfinxului!… Plus mereu imprevizibilele… – dreapta-stânga sensuri zig-zag-ate!]
În continuare (de dorință întru comunicare), Umberto Eco „insinuează” subtil-subtextual ideea conform căreia o prea mare râvnă întru minuțioasă teoretizare asupra metodelor și gradualităților – ca „doză de exactitate”, poate duce la jertfirea mai multor elemente importante în „procesul tratativelor”. Cu alte cuvinte, când traduci, spre exemplu, din Aristofan, trebuie să fii (cât mai mult)… ArTistofan, decât (…pardon) – teoreTician. Și aici îmi amintesc de traducerile lui Boris Pasternak din Verlaine, referitor la care exegeții, teoreticienii constatară că ele ar fi sensibil deosebite de original, dar tot unii din ei au emis fericita constatare conform căreia putem fi siguri că, dacă Verlaine ar fi scris în rusește, ar fi scris exact cum l-a tradus Pasternak. (Ura! Vivat concordia!) Adică, și în acest caz s-a ajuns la compromis. Pe calea tratativelor, pe cea a diplomației în literatură care, ca și diplomația propriu-zis(ă), ar fi de asemenea arta compromisurilor. (Iar o mare autoritate în domeniu, precum e Pasternak, cam impune și regulile jocului – cu accepțiile, decepțiile, constatările, doleanțele, resemnările și, deci, cu respectarea de către părți a anumitor dozaje în arta compromisurilor – adică, nu e obligatoriu să cedeze prea mult ambele părți; una – mai multișor, cealaltă – nu chiar atât etc. De, diplomație, politică, adică…)
Iar faptul că, la rândul său, Umberto Eco este poate cel mai tradus autor italian contemporan în multe, foarte multe limbi, nu de puține ori el însuși trebuie să se angajeze „în tratative” cu traducătorii săi francezi, englezi etc., despre care, de altfel, povestește, „cu cărțile pe masă”, – oferind exemple concrete, în aceeași carte (uite, nu poți să-i spui – studiu, exegeză anume din cauza sus-invocatului, deja, liberalism de bun simț, până la păciuirea… extraliterară, aproape, a autorului) – „Dire quasi la stessa cosa”.
Bineînțeles, expansiva noastră rudă italiană nu ar fi avut timp să ducă tratative cu toți dragomanii din lume, ce își pliaseră interesul pe romanele sale care – să amintim – au fost transpuse în peste 20 de limbi (mai) fiecare. Dar ideea tratativelor, reale sau virtuale, rămâne în picioare și merită a fi susținută anume cu argumentele, plastic formulate, de cel care a lansat-o – Eco: „Să admitem că teoria tinde spre puritate (nealterat), fără de care experiența poate să și se descurce, însă ar fi interesant să înțelegem în ce măsură și fără de ce încă s-ar putea descurca experiența. De unde și opinia că traducerea se bazează pe ceva asemănător tratativelor, deoarece acestea și constituie procesul de bază, în timpul căruia, pentru a ajunge la anumite rezultate, trebuie să se renunțe la altele posibile. În ultimă instanță, părțile trebuie să iasă din acest proces cu un sentiment de satisfacție reciproc(ă), ținând minte regula de aur conform căreia este imposibil să deții totul”. Astfel, prin această quasi la stessa cosa se generalizează și alte formule, cunoscute până la (de asemenea) memorabila – s-o recunoaștem și parcă ceva mai „proaspăta” – zicere a lui Eco tratative, în rezultatul cărora ambele părți se aleg cu aproape rezultatul scontat și nicidecum cu întregul. Acesta este pur și simplu imposibil, chiar când se traduc geniile înde ele. Chiar în cazul când ar traduce însuși îngerii! (Sau, meticuloși, – inginerii…) [Numai că, probabil, aceștia / aceia, îngerii, vorbesc o singură limbă și nu au nevoie de a se califica în dragomanie. De la un capăt la celălalt al(e) cerului – un singur cuvânt, înțeles tuturor! – Cuvântul care a fost la Începu, dar nu va fi și la… Sfârșit. Sfârșitul vizează omul, dar nu și Îngerul, căruia îi este asigurată veșnicia…] Acest aproape era / este prezent și în precedentele adagii referitoare la tema în cauză: că, chipurile, traducerea nu ar fi decât un sărut prin… sticlă; sau reversul unei cusături pe canava, țesături; sau că ar fi asemeni femeii-doamne: dacă e fidelă – nu e frumoasă, dacă e frumoasă – nu e fidelă etc. Altceva e cât poate fi de departe acest… aproape! Adică, în ce măsură datul aproape (quasi) permite depărtarea traducerii de original. Probabil, de acest lucru sunt preocupați iarăși meticuloșii (poate că și… tipicarii) teoreticieni pe care, fără a-i ignora, Eco pare, pur și simplu, a-i ocoli (nu-i exclus, de asemenea delicat, și… a-i fenta…), propunând propriile păreri / deducții. Astfel că dânsul pune în relație aproapele traducerii de original nu în sens juxtalinear, ci înalță fapta transferului de scris-sens dintr-o limbă în alta în spațiile diafanului, fineței de percepție (și… accepție!), vorbind deja de effetto del testo – efectul textului – (Cât de ușor pare a se traduce din italiană în română: effetto del testo = efectul textului… Dar înșelătoare iluzie!).
Efectul textului sau – micșorarea distanțelor
Prin urmare, ce ar însemna efetto del testo = efectul textului?
Pornind de la premisa că scrisul – să-l luăm în calcul, în primul rând, pe cel ce are (și) funcții / calități estetice, literare – poezia, proza, – „trebuie să producă același efect, pe care contase originalul”, spune Umberto Eco. Ar fi aici, implicit necesară, o sinteză atavico-izomorfă, să zic, când descendentul – traducerea presupune, prin sine, manifestarea particularităților pe care le avu al său (de, o ușoară întorsătură stilistică arhaizantă…) părinte-sorginte, dacă se poate numi (și) astfel originalul. Cu alte cuvinte, e o relație de sugestie-efect-impresie izomorfă, o legătură-corespondență de cât mai apropiată (identitatea ar fi, totuși, exclusă) afinitate de structură, atât sub aspect semantic, cât și sintactic, stilistic, fonetic (când e vorba de aliterații, apofonie, jocuri de cuvinte), iar în cazul poeziei – și de similitudini metrice, de construcție prozodică recognoscibilă în original și, poate, cel mai important efect – cel al ascendenței (și, concomitent… descendenței!) emoționale. Adică, celebrul cercetător italian se menține – pe acest segment teoretic – în raza echivalenței funcționale, utilizate de mulți exegeți ai artei traducerii.
Spre a se ajunge la reproducerea, dar, mai bine zis, – la crearea-recrearea stării de efect (scontat) este nevoie de un anume (Ar putea fi mai multe? Nu este exclus…) mod de interpretare a originalului. Și aici intervine – discret, chiar… misterios (dacă ne gândim că și traducerea are nevoie de talent, intuiție artistică, inspirație – lucruri rămase ca și… zeiești-ezoterice), – deci, intervine necesitatea de a depista dominantele matricei (intentio operis). Iar din cele deduse-mărturisite de Eco în continuare – pornind de la propria sa experiență de traducător – un tânăr aspirant la gloria de dragoman (cu toate actele și… aprecierile exegetice în regulă) poate afla că nu e obligator să fie extrem de rigid în receptarea trăsăturilor (unele dintre ele – chiar… dominante) pe care le învederează originalul, că ar putea fi mai relaxat, dar și mai inventiv în limba (și literatura) în care transferă o operă „străină” (o traducere meritorie face să cadă de la sine acest termen – „străină” – cu tot cu perechea-i de ghilimele: nu o singură dată, unele lucrări traduse au fost percepute, tratate ca… originale în limba în care au fost transplantate). Pentru că ce spune, instructiv, cu autoritate, Eco? – În translarea „Silviei” lui Nerval el s-a diferențiat de traducătorii precedenți, care considerau ca dominante aspectele sintactice și lexicale, în timp ce Eco „pedalează” pe componenta metrico-ritmică, mărturisind că, în mai multe cazuri, „eu am renunțat la convertibilitatea lexicală și sintactică, deoarece consideram că nivelul (planul) cu adevărat important era anume cel metric…. Nu m-a interesat prea mult traducerea juxtalineară a textului, mai curând tinzând să produc (invoc) aceeași impresie care, conform interpretării mele, textul ar fi vrut să o producă asupra cititorului”. Prin urmare, traducerea ca proces trebuie înțeleasă, înainte de toate, drept interpretare; abia după depistarea intențiilor de adâncime ale originalului se poate recurge la „tratative” ce privesc alte niveluri, planuri, aspecte etc. Astfel, în scopul și măiestria traducerii intervine, iminent, legea compensației (dar numai după etapa de tratative), când se pune în balanță renunțarea la (din original) și câștigul a (în textul tradus). Cele mai dificile însă sunt, probabil, momentele în care pierderea nu mai poate fi compensată; e o pierdere… absolută, definitivă. Pentru că traducerea, ținând și ea de artă, cere jertfe, – nu? (Ca să amintim de un celebrissim adagiu.) Pe de altă parte, mie unuia mi se pare că arta tratativelor și arta renunțărilor – pentru a se ajunge la adevărata artă a traducerilor – țin de aceeași categorie (a creației, măiestriei) ca ars combinatoria – știința combinațiilor, scoasă din dialectica scolasticii târzii și adusă în imensa arie a sistemului formalizat de semne (texte!), în care se caută tipurile optime de relații între original și traducere. Nu, noțiunea de știință nu e străină domeniului, odată ce Umberto Eco, când se referă la – uneori – inevitabilele pierderi absolute, zice că trebuie să se recurgă la extrema ratio care „mărturisește despre înfrângere”. Dar – de ce nu? – și despre anumite victorii poate mărturisi această judecată în ultimă instanță.
Bineînțeles, „pierderea absolută” e numai a unui singur element din întregul (con)text al transferurilor semantice, emotive dintre original și derivat (am putea spune – subiectiv, desigur, – și astfel). În mare, rămâne a ne edifica în ce măsură în transmiterea „efectului textului” poate fi modificat (substituit, împuținat sau augmentat) denotatul. Eco subliniază că (și) în acest caz nu există legi imuabile. Fiecare traducător în parte caută propriile rezolvări de oricare ordin, pentru a(-și) atinge scopul, pe care-l consideră a fi ca atare: scop. Ar fi bine (sau, poate, foarte bine, însă nicidecum – ideal) ca pierderile să țină de fondul microsensurilor (Eco se referă, de fapt, la: macropropoziții), iar câștigurile – de macrosensuri (acestea putând fi de tipuri și niveluri diferite), ca tendință de micșorare a distanțelor culturale, caracteristice (în sensul derivat din: caracter) dintre original și traducere.
În finalitatea traducerii, ca tendință – respectată – de ansamblu, Eco pledează pentru onestitate, chiar cu riscul de a nu aduce… îmbunătățiri (posibile, tentante, de altfel) calității acesteia. Teoreticianul italian menționează că cititorului trebuie să i se lase posibilitatea de-a afla de scăderile, părțile slabe ale originalului care nu trebuie ameliorat, „ajutat” de a se înfățișa, adică, optimizat opticii noului său cititor – de altă limbă, al altei literaturi. Anume la acesta gândindu-se, la cititorul… „străin” care, de fapt, odată pus în fața unei opere sau alteia, originale sau traduse, e pur și simplu cititorul (implicit – și apreciatorul); așadar, un traducător prea grijuliu ar putea ceda ispitei de a… îmbunătăți textul-matrice, apelând la cosmetizări, dar și la explicații, la un fel de expunere în – spunere, să zic. Una din legități (nici pe departe cea de aur, totuși) ar trebui să pledeze pentru echilibrul dintre cerințele de fidelitate față de original și necesitățile de a face textul adus într-o altă albie lingvistică (dar – și psihologică) nu numai înțeles, ci și agreabil cititorului (nou, ca să nu-i mai zicem „străin”). E o sarcină deloc simplă, deoarece traducătorul este ținut mereu în șahul dihotomiei – de a se orienta la sursă sau la cititor. Și de această dată, un dragoman cu adevărat talentat, dar – obligatoriu – și inteligent recurge la (discreta, să zicem) metodă a alternanței – la un moment sau altul dându-i prioritate (neafișat, spuneam) unuia dintre cele două imperative, în cazurile fericite – sintetizându-le (…ajungând, parcă, la un fel de… tertium inclus).. Anume sinteza rezolvă, sub aspect artistic, estetic, diviziunile (spre a nu le permite să ajungă dezbin) arhaizare / modernizare și explicare / adaptare. Iar sinteza generală a procesului de traducere, ca rezultat final, – aceeași operă de artă (re)modelată într-o altă limbă – mie unuia mi se pare a avea o sinonimie, ușor metaforică, ce s-ar putea numi: micșorarea distanțelor.
În loc de laudatio – Este o onoare și o plăcere pentru mine să aștern câteva rânduri întru elogierea confratelui nostru Leo Butnaru, a unuia dintre cei mai talentați și harnici truditori de pe tărâmul traducerii literare. Recent, talentul lui și-a primit recunoașterea simbolică și de facto a breslei, odată cu primirea Premiului Uniunii Scriitorilor din România pentru cartea de traducere a anului 2015 și a Premiului întâi (ex-equo, împreună cu Mircea Bârsilă) la „Turnirul de poezie” de curând disputat la Constanța. Recentul dublu laureat ne-a trimis un text incitant – despre Kataev și (mai ales) Pasternak, dar în primul rând despre necesitatea re-traducerii (a unuia și a aceluiași text, de către același traducător, la vârste diferite, demers aplicat, de altfel, și de către marele Romulus Vulpescu), care a și constituit tema numărului anterior al Revistei de traduceri literare. (George Volceanov)
Leo Butnaru
…Iau din raftul bibliotecii Trava zabvenia (Iarba uitării) a lui Valentin Kataev, volum apărut în 1967, pe când venisem student la Chișinău și, când nu doar l-am procurat „pentru mai târziu”, ci l-am și citit, sublinierile, cu pastă roșie, lăsându-mi-le pentru a le studia mai apoi [curios, îmi zic, ce îmi atrăgea pe atunci atenția? – recitind (și) astăzi cele subliniate, foarte demult, cu sporită… atenție…]. Această carte de memorialistică, însă, apărută nefiresc, parcă, la Editura Detskaia literatura (Literatura pentru copii) din Moscova, are un rol de pionierat în anumite inițieri ale mele de junețe și, nu este exclus, chiar în întregul meu destin de scriitor și traducător. Vorba e că anume din Iarba uitării începuse un fel de… ținere de minte (a mea) referitoare la o fenomenologie literară absolut „sălbatică” (iarba! – a fiarelor, poate…), atunci, pentru învățăcelul ce era nu că îndemnat, ci obligat să învețe mostre versificate, anoste din „clasicii” în viață ai „literaturii moldovenești”, și mici exemple ce ni se propuneau la literatura rusă care nici ele nu erau relevante. „Sălbăticia” ținea de prima mea întâlnire cu… avangarda rusă! Kataev invoca în amintirile sale mai multe figuri plăsmuitoare în universul acelei / acestei fenomenologii, iar din David Burlik chiar reproducea două poeme (autentice!), Călăreața și S liogkim vzdohom tihim șagom (Cu respir ușor pas tihnit), care apăruseră în al doilea volum Juvelnicul juzilor al futuriștilor ruși și considerate adevărate capodopere. Ei bine, Călăreața am tradus-o acum câteva luni, peste aproape 40 de ani după ce o citisem întâia oară.
Ce înțelesesem eu atunci? Îmi vine greu să-mi amintesc… Însă, prin analogie, încerc a mă edifica printr-un alt exemplu, ce ține de tentativele mele de a traduce, acum peste trei decenii, din complicata operă de junețe a lui Boris Pasternak, când poetul era un fervent protagonist al avangardismului de la începutul secolului trecut. Așadar, este vorba de poemul Improvizație – îl voi transcrie aici în prima variantă de traducere (mai bine zis… cvasi-traducere) pe care o înfăptuise naivul, desigur, scriitor debutant ce eram:
Din mână-am hrănit stol mare de clape,
Sub bătăi de aripi și ciocuri.
Spre el întins-am palmele aproape,
În degete-având mii de focuri.
În beznă, în hăul cu valuri pe prund
Păsări iubite nu mai erau blânde –
Păreau să omoare și viață, și gând
Cu negrele clonțuri tari și flămânde.
Stânci mari pândeau în noapte ascunse,
De sus curgea negrul dohot în ceașcă.
Bărcile toate – surcele distruse,
Și pajuri spre coate se-aruncă și mușcă.
Iar miezul de noapte absent stă pe mal.
Pare că puii mai vor încă hrană,
Și maicile lor cu ciocuri-pumnal
Ucid pentru viața cântului-rană.
Curajos, ce mai, junele dragoman (traducător)! – S-a luat de… Pasternak, crezând că-i stă în puteri apropierea, să zic așa, de celebritatea acestuia. Dar ce să mai vorbim! – Nu ieși (nu-mi ieși…) decât un exercițiu, o aproximare, o potrivire de detalii, o… liberă sau chiar libertină traducere, nu prea apropiată de mesajul „concret” al originalului. Ce credeam eu – acela, june traducător cutezător? Că Boris Pasternak ar putea merge ca și Musa Gialil (primele traduceri publicate – în ziarul Tinerimea Moldovei – le-am avut anume din el*) sau Rasul Gamzatov? Ei bine, pe aceștia mai puteam să-i și… aproximez pe ici-colo, dar pe Pasternak – să avem pardon! Astăzi pot presupune că junele ce eram nici n-a prea consultat dicționarele, mulțumindu-se cu superficiala cunoaștere a limbii ruse. În orice caz, nu a găsit de cuviință să precizeze anumite nuanțe ale mesajului, etc. Nu că mi-aș critica… eul de-atunci, pentru că, din câte înțeleg, nu a fost laș, în intenție, cel ce eram pe atunci, dar trebuie să recunosc că părea oarecum (nițel cam) încrezut, luându-se de piept cu Pasternak, nefericitul laureat Nobel.
Numai că anume descoperirea acelei probe de traducere a poemului Improvizație din perioada futuristă a lui Pasternak (anii 1914–1915) m-a… obligat să revin la respectivul text, întru a-l româniza, astăzi, conform potențelor și experienței dragomanești pe care le-am acumulat cu anii (cu deceniile!). Astfel că nu am decât să reproduc și a doua variantă a traducerii. Iat-o:
Din palmă hrănit-am claviatura – stol de clape
Sub bătăi de aripi, plesnete, croncănire,
În vârful degetelor stând, le-ntinsei mâna aproape,
Și noaptea se freca de coate sub mâneci în răsucire.
Și era întuneric. Și un heleșteu cu apa amară
Vălura, vălura. – Și păsări din specia te iubesc
Păreau mai curând să omoare, decât să moară,
Țipătoare, negre, cu clonțul dur, diavolesc.
Și era heleșteul. Și întuneric era.
Pluteau oale cu dohotul miezului de noapte.
Și val după val pe dedesubt luntrea rodeau
Și păsările tot mai loveau cu clonțul în coate.
Și noaptea se clăti sub al zăgazului laringe.
Se părea, câtă vreme puiganul nu e hrănit,
Femelele mai curând vor ucide, decât și-ar stinge
Ruladele-n țipătorul lor gâtlej hârcâit.
Dar să vedeți cum se leagă lucrurile (dacă le conștientizezi, totuși – și pe ele și legătura dintre ele): astăzi sunt sigur că și acea primă, stângace, aproximativă traducere a respectivului poem al lui Boris Pasternak mă predispusese să citesc într-un mod (și… moft?!) mai special volumul de memorialistică Iarba uitării. Astfel, nu a fost deloc întâmplător că, de cum mă gândii la respectiva carte a lui Valentin Kataev, ca magnetizat, pot spune, îndată m-am și îndreptat spre locul unde se afla în bibliotecă, chiar dacă nu a fost să-l recitesc (…să-l frecventez) de ani și ani de zile! Acest detaliu mă convinge (și el) că Iarba uitării a intrat emblematic în psihologia-sistemul memoriei mele atât cât este dânsa în stare să nu uite. Să nu uite și din motivul că ea, memoria, acționează / procedează / „procesează” selectiv, în mod simpatetic: reține ceea ce i-a atras atenția/ interesul în mod special. Pentru mai tinerii mei colegi, găsesc de cuviință să transcriu aici și câteva din primele fraze subliniate în cartea lui Kataev, idei care, sunt sigur, unora le-ar putea fi de real folos în auto-edificarea prin – și în – literatură.
Așadar, cu lectura de acum aproape patru decenii sunt(em) – abia! – la pagina 30 și redau o spusă a lui Ivan Bunin (în libera expunere a lui Kataev): „Trebuie să scrii versuri în fiece zi, asemeni cum violonistul sau pianistul trebuie să exerseze, să cânte la instrumentele lor zilnic, fără întreruperi. În caz contrar talentul dumitale neapărat va sărăci, va seca, precum fântâna din care multă vreme nu s-a scos apă. Dar despre ce să scrii? Despre orice. Dacă la moment nu ai nicio temă, vreo idee anume, pur și simplu scrie despre tot ce vezi. Iată, aleargă un câine cu limba scoasă – spuse el, privind prin geam, – descrie câinele. Un catren, două. (Ș. a. m. d.)” Presupun că mi se păruseră importante sfaturile pe care Bunin (primul laureat rus al Premiului Nobel pentru literatură, când multă lume crede că ar fi trebuit să fie, mai întâi, Lev Tolstoi – nu?) i le dădea lui… Kataev în tinerețea acestuia. Eu unul le transferam, vede-se, în tinerețea și neștiința mea!
Iar, în finalul acestor note pseudo-sintetice, să zic, dar sută la sută simpatetice, vă asigur, cu titlu de omagiu adus lui Boris Pasternak, unul dintre poemele căruia devenise (…jertfit!) primul meu cobai în depistarea secretelor artei traducerii, să ne amintim de el într-o succintă notă biobibliografică care, sper, îi va îndruma pe mai mulți cititori și spre cărțile sale.
S-a născut în anul 1890 la Moscova, în familia pictorului L. Pasternak și a pianistei R. Kaufman. În casa lor veneau frecvent scriitori, muzicieni, printre care L. Tolstoi, A. Skriabin, V. Serov. În copilărie ia lecții de pictură, apoi, în anii 1903-1908, se pregătește serios pentru o carieră de compozitor. Studiază filosofia la Universitatea din Moscova (1909-1913), un semestru aflându-se la Universitatea germană din Marburg, frecventând cursurile celebrului filosof G. Cohen. Numai că, după absolvirea universității, se dedică activității literare. Începuturile poetice i se orientează spre simbolism, însă în 1914 intră în grupul futurist Centrifuga. Sinteza simbolist-avangardistă se remarcă în primele cărți – Gemene în nori (1913) și Peste bariere (1917). Personalizarea sa „canonică” este evidentă în a treia carte, Sora mea – viața (1922), care ar reprezenta, parcă, un jurnal din vara anului 1917, vară dintre două revoluții și, se poate spune, două Rusii. Însuși autorul definise un atare discurs poetico-filosofic drept „intimizarea istoriei”. De aici încolo, Pasternak devine un protagonist al poeziei ruse. În 1927 părăsește LEF-ul (Frontul de Stânga al Artei), adică și avangardismul, orientându-se spre albia unui neoclasicism de o distinctă individualitate, în cazul său echivalentă, incontestabil, cu originalitatea. Între anii 1946-1955 își scrie una dintre principalele cărți, romanul Doctorul Jivago, în care sunt abordate eternele ecuații viață-moarte, întemeierea existenței umane pe / în cultură și istorie, rolul artei și naturii întru depășirea dezarmoniilor pe care le cauzează moartea, războiul, revoluțiile etc. Romanul nu este acceptat de editurile sovietice, apărând în Italia (1957), după care urmează versiunile engleză, franceză, germană, suedeză. În 1958 lui B. Pasternak i se acordă Premiul Nobel, fapt ce declanșează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa autorului. Drept (strâmb!) rezultat, este exclus din Uniunea Scriitorilor, inițial punându-se pe rol chiar și un dosar ce stipula „trădarea de țară”. B. Pasternak refuză premiul. (Printre altele, în Declarația TASS din 2.11.1958 – ca în timp… de război, nu?! – se spunea: „În cazul în care B. L. Pasternak va dori să părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială și poporul pe care le-a calomniat în opul său anti-sovietic Doctorul Jivago, organele oficiale nu-i vor crea impedimente. I se va oferi ocazia să plece din Uniunea Sovietică și să încerce personal toate „minunățiile raiului capitalist”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljenițîn.) Diploma și medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul scriitorului.
Boris Pasternak este și unul dintre redutabilii traducători din opera lui Shakespeare, Goethe, Verlaine, din poezia gruzină. Și era firesc să vorbim de un mare poet și în egală măsură – traducător de excepție.
* Pe când eram student, încercam să public traducerile mele de început în presa vremii. Așa cum studiam limba italiană fără profesor, am cutezat să românizez câteva texte, cele mai simple, de Giacomo Leopardi, însă „străinul” nu a avut șanse să apară cu… caractere chirilice într-o limbă înrudită italienei sale. Astfel că primele traduceri publicate de mine au fost din poezia lui Musa Gialil, tătar, însă sovietic, mort în prizonieratul german. Redacția ziarului „Tinerimea Moldovei” chiar lansase ad-hoc o rubrică specială, „Colțul tânărului traducător” (era în 6 iunie 1971), însă care, din câte știu, în afară de textele mele de student-novice în dragomanie, nu a mai găzduit și altele.
Acest site folosește „Cookies“. Navigând în continuare, vă exprimați acordul asupra folosirii acestora. SETĂRI COOKIEACCEPT
Confidențialitate și Cookies
Rezumat
Acest site folosește Cookies pentru a vă îmbunătăți experiența în timp ce navigați. Dintre acestea, cele clasificate ca fiind necesare sunt stocate în browser deoarece sunt esențiale pentru funcționarea de bază a site-ului. De asemenea, sunt utilizate Cookies terțe. Acestea din urmă vor fi stocate doar cu acord. Aveți opțiunea de a renunța, dar acest lucru poate avea un efect negativ asupra experienței de navigare.
Cookies necesare sunt absolut esențiale pentru ca site-ul să funcționeze corect. Sunt incluse cele care asigură funcționalități de bază și caracteristici de securitate. Acestea nu stochează nicio informație personală.
