Chiar piatra și fierul pot deveni victime ale zeului Amor; aceasta ar fi, pe scurt, ideea micului poem De magnete al lui Claudianus – poet de limbă latină, născut în 370 la Alexandria și decedat, cel mai probabil, în anul 404, la Roma.
Mi s-a părut că acest text merita să fie ceva mai cunoscut decât este în prezent, fie și din motivul că el marchează (dacă nu mă înșel) câteva premiere în literatura europeană: una ar fi erotizarea magnetului; o alta, asocierea fermă dintre Marte și fier, care va deveni tradițională abia odată cu alchimia occidentală; în fine, remarcabil mi se pare faptul că poemul atribuie atracției amoroase o cauzalitate minerală – idee pe care o vom mai întâlni, dacă nu greșesc, abia la Goethe, în Afinități elective, la început de secol XIX.
Din toate aceste motive, m-am gândit că De magnete s-ar cuveni tradus și prezentat publicului necunoscător de latină.
Principala dificultate cu care m-am confruntat în cursul traducției a fost versul hexametric – mai precis, faptul că el este greoi în română și complet ineficient estetic. (George Murnu însuși l-a abandonat, când a tradus Odiseea, preferându-i mai scurtul pentametru iambic). Iată de ce, pe urmele lui Teodor Naum și ale altora, am ales să traduc versul eroic latin în octonari trohaici rimați – formulă care, odată cu Scrisorile lui Eminescu, și-a câștigat un loc nepieritor în poezia românească. (M-am simțit încurajat și de exemplul profesorului nostru Liviu Franga, care l-a tradus pe poetul latin Prudentius tot în versuri rimate – Prudentius. Medalion literar – Filiala București – Traduceri Literare (FITRALIT) – Uniunea Scriitorilor din România, Revista de traduceri literare no. 69-70, februarie 2022) Dacă aș fi dat alt titlu acestui articol, l-aș fi numit, cu siguranță, „Despărțirea de hexametru“.
Odată adoptate octonarul și rima, mi s-a părut că traducerea începe să curgă; în tot cazul, eu m-am simțit mult mai bine lucrând la ea. Rezultatul este cel de mai jos. Sper să vă bucure.
***
Tu, cel ce gândind la cosmos iscodești cu mintea-ntruna
Toate tainele naturii – de ce soarele și luna
Sunt umbrite de eclipse? Din ce cauză la plete
Sunt atâta de roșcate cobitoarele comete?
Ce desparte ceru-n două? Cum se înfiripă vântul?
Ce mișcare ne-nțeleasă zguduie-n adânc pământul?
Ce lumină luminează curcubeul? De ce tună?
— Dacă mintea pentru-aflarea vreunui adevăr e bună
Rogu-te, explică-mi asta: magnetitul e o piatră
De nimic, opacă, neagră; nu a strălucit vreodată
Prin pieptănături regale, nici la gâturi de fecioare
Dalbe, nici pe catarame de viteji la cingătoare.
Dar de-ai ști banala piatră ce de lucruri minunate
Face, mai de preț ai crede-o decât orice nestemate
Are Marea Roșie-n alge, ori pe maluri fluviul Ind.
Căci din fier ea-și trage seva, din tăria lui sorbind.
Fieru-i este și merindea, fieru-i este și banchetul.
Fierul o re-înzdrăvenește. Împânzind întreg magnetul
Cruda hrană îi insuflă o preatainică putere.
Fără fier, magnetul moare. Trupul său de foame piere,
Vinele îi sunt deschise, și de sete consumate.
Marte, cel ce sângeroasa lance peste urbi și-abate
Și Venera, care schimbă grijile în voie bună,
Undeva, făcut din aur, au un templu împreună.
Dar statuile diferă, căci în fier este cioplită
A lui Marte; a Venerei e, în schimb, din magnetită.
Preotu-i cunună pe-Ares, după datini, cu-Afrodita:
Vezi cununi de mirt pe praguri, torțe precedând suita,
Purpură, care veghează în odaia lor de miri,
Iar pe patul din odaie presurați-s trandafiri.
Când, deodată, ce minune: Venus, fără a mișca
Și-a atras spre dânsa soțul – précum și-n Olimp făcea –
Și de piept ținându-l strașnic cu suflarea ei lascivă
Îi îmbrățișează coiful – și pe dânsul, deopotrivă.
El atârnă strâns de dânsa, între brațe ce par vii,
Și-i încins de largul suflu-al nestematei lui soții.
Ce cu noduri neștiute l-a legat de ea. Deodată
Fierul e pețit de duhul ce unește tot – și iată
Zeii-ncheie tainic nunta de Natură preoțită…
Ce călduri pe-acești doi gemeni la iubire îi incită?
Ce concordie le unește spiritele obstinate?
Piatra arde și suspină, simte dor și-afinitate
Pentru fier – iar el dulceața dragostei o înțelege.
Și-uite-așa-l supune Venus pe-al războiului crunt rege!
Ea îi însenínă chipul, orișicând el scoate sabia
Și, cu sângele în clocot, vrea să își reverse rabia.
Ea-i strunește și șoimanii, dar și pieptul nărăvaș.
Inima i-o potolește numai focul ei gingaș.
El, cu sufletul în pace și vârându-și sabia-n teacă,
Coiful roș-gălbui cu pene pentru sărutări și-l pleacă.
Crud copil, vreun lucru-i oare ce-n putere să nu-ți fie?
Ești stăpân și peste fulger: Tunătorul, din tărie,
Tu-l scobori și-l faci să ragă dintre valuri. Cu săgeți
Vatemi pietre reci și forme ce nicicând n-avură vieți.
Stânci și pietre sunt mișcate de-o lăuntrică ardoare.
Fierul însuși se supune forței tale vrăjitoare
Vâlvătaia ta supune cea mai tare marmură…
***
Quisquis sollicita mundum ratione secutus
semina rimatur rerum, quo luna laborat
defectu, quae causa iubet pallescere solem,
unde rubescentes ferali crine cometae,
unde fluant venti, trepidae quis viscera terrae
concutiat motus, quis fulgura ducat hiatus,
unde tonent nubes, quo lumine floreat arcus,
hoc mihi quaerenti, si quid deprendere veri
mens valet, expediat.
Lapis est cognomine magnes
decolor obscurus vilis. non ille repexam
caesariem regum, non candida virginis ornat
colla nec insigni splendet per cingula morsu;
sed nova si nigri videas miracula saxi,
tunc pulchros superat cultus et quidquid Eois
Indus litoribus Rubra scrutatur in alga.
nam ferro meruit vitam ferrique rigore
vescitur; hoc dulces epulas, hoc pabula novit;
hinc proprias renovat vires; hinc fusa per artus
aspera secretum servant alimenta vigorem;
hoc absente perit: tristi morientia torpent
membra fame, venasque sitis consumit apertas.
Mavors, sanguinea qui cuspide verberat urbes,
et Venus, humanas quae laxat in otia curas,
aurati delubra tenent communia templi.
effigies non una deis: sed ferrea Martis
forma nitet, Venerem magnetica gemma figurat.
illis conubium celebrat de more sacerdos.
ducit flamma choros; festa frondentia myrto
limina cinguntur, roseisque cubilia surgunt
floribus, et thalamum dotalis purpura velat.
hic mirum consurgit opus: Cytherea maritum
sponte rapit caelique toros imitata priores
pectora lascivo flatu Mavortia nectit
et tantum suspendit onus galeaeque lacertos
implicat et vivis totum complexibus ambit.
ille lacessitus longo spiraminis actu
arcanis trahitur gemma de coniuge nodis.
pronuba fit Natura deis ferrumque maritat
aura tenax: subitis sociantur numina furtis.
Quis calor infudit geminis alterna metallis
foedera? quae duras iungit concordia mentes?
flagrat anhela silex et amicam saucia sentit
materiem placidosque chalybs cognoscit amores.
sic Venus horrificum belli compescere regem
et vultum mollire solet, cum sanguine praeceps
aestuat et strictis mucronibus asperat iras.
sola feris occurrit equis solvitque tumorem
pectoris et blando praecordia temperat igni.
pax animo tranquilla datur, pugnasque calentes
deserit et rutilas declinat in oscula cristas.
Quae tibi, saeve puer, non est permissa potestas?
tu magnum superas fulmen caeloque relicto
fluctibus in mediis cogis mugire Tonantem.
iam gelidas rupes vivoque carentia sensu
membra feris, iam saxa tuis obnoxia telis,
et lapides suus ardor agit, ferrumque tenetur
inlecebris; rigido regnant in marmore flammae.
