Pe când pregăteam pentru editare antologia Traduceri din secolele XX–XXI (Iași, 2013), îmi aminteam că tradusesem, cu ani în urmă, și din alți autori din lumea mare, însă nu eram dispus să răscolesc prin maldăre de mape, să răsfoiesc zeci de caiete, ca să găsesc munca (…deplină!) de românizare a poeziei altora în junețile mele. M-am văzut nevoit să renunț și la căutarea unor texte ale letonului Vitauts Ļūdēns*, pe care eram sigur că le tradusesem cândva, foarte demult.
Însă, până la urmă, tot a trebuit să intru, necruțător, în mape și caiete „gospodărite” acum mai multe decenii, din care să recuperez câte ceva, dar să și trimit în neant sute de pagini. Această îndeletnicire nostalgică, dar și… inclementă, îmi oferă uneori și surprize plăcute. Așa am ajuns la primele mele traduceri, o surpriză neașteptată, dând peste un manuscris (…bineînțeles, îngălbenit…) găsesc și două poeme de ale lui Vitauts Ļūdēns, cu mențiunea că le-am românizat în iunie 1973, pe când eram militar. (Asta mi se întâmplase în tinerețea postuniversitară: „ridicat” din redacția ziarului Tinerimea Moldovei, scriitorul și jurnalistul român L. B. a fost obligat să fie și… ofițer sovietic.) Textele respective le-am românizat în caractere chirilice, cum eram nevoiți să scriem pe atunci noi, cei din stânga Prutului. Le public aici, inserând și facsimilele lor (oarecum ciudate deja!) în primă schiță.
Apoi, unele mențiuni de pe una dintre acele file: „tradus 18.06.1973”, într-o noapte de gardă, când îl pedepsisem, nu mai țin minte din ce motive, pe unul dintre subordonați, pe armeanul Movsesian, un sergent cam năzbâtios, dar, de altfel, flăcău de toată isprava. Pe fila celui de-al doilea poem, Luntrea lunecă…, menționam (deja în alfabet latin; scăpasem de serviciul militar!) că reluasem traducerea în iulie al aceluiași an, când mă aflam în concediu post-kaki chiar în Letonia, la Riga, unde m-am întâlnit cu câțiva prieteni, tineri scriitori, cu care am participat și la întâlniri cu publicul, citind, în românește, și aceste două poeme ale lui Vitauts Ļūdēns. Tot atunci, poetul Knut Skuijenieks tradusese pentru conaționalii săi și câteva poeme de ale mele.
Pe Knut îl cunoscusem chiar la el acasă, în orășelul Salspils, la 25 de kilometri de Riga. Spătos, bărbos, afabil și, aparent, mereu bine dispus, Knut abia să fi avut pe atunci patru-cinci ani de când revenise din Gulag, unde fusese închis pentru atitudinile sale temerare contra imperialismului ruso-sovietic. Încă nu avea dreptul să publice creațiile proprii, permițându-i-se să semneze doar traduceri. Era preocupat de folclorul balcanic, începând să transpună în limba dainelor (și) balada Miorița, cea cuvântătoare în limba doinelor. Îmi spusese acest lucru și, brusc parcă, se însenină la chip când, prin geamul deschis (eram în iunie), prinse a răzbate… plânsul fiului său mic. „Știi cum îl calmez?”, mă întrebă oarecum exaltat noul meu prieten baltic. „Hai, hai să vezi!”, mă invită el în casă, unde își luă pruncul în brațe și puse pick-upul. Răsună… Miorița în zicerea lui Tudor Gheorghe! „Nu exagerez, e fapt verificat: tocmai această muzică îl liniștește pe piciul nostru. Ba uneori chiar el mă ia de mână (puiuțul leton să fi avut vreo doi anișori – L. B.), ducându-mă spre pick-up, să-i pun balada voastră”, conchise Knut. Pentru unii, ar părea o frumoasă băsnire ceea ce spun eu aici, însă veridicitatea cazului o poate confirma și azi Maria Macovei-Briede, soția poetului Leons Briedis: era prezentă și ea la întâmplarea cu balada Miorița adorată de un pruncușor blond acolo, în Lituania.
Iar marele recital de daine, și nu numai, avea să se întâmple în patru-cinci seri în care, cu câțiva prieteni letoni „recrutați” de Knut, am fost găzduit într-un cătun depărtat de Riga. Se cântau în cor, armonios, daine, cântece folclorice, patriotice, cuvintele unuia sunând – din câte mi s-a tradus – cam așa: „Pe baionetele noastre răsare soarele/ – Înainte, frați letoni, spre răsărit!”. Knut își pusese pe cap o cască din ultimul război și bătea pas de front pe podelele scârțâitoare ale casei din bârne. De fapt, serile literar-artistice se țineau într-un… horn enorm, în care, cândva, se afumau jamboanele, gospodarul, din câte se putea înțelege, fiind unul înstărit. Knut cu ai săi au curățat hornul de funingine, l-au amenajat, încât acel loc spațios ajunsese sală de concert, nu alta!
Pe Knut Skujienieks l-am revăzut peste două decenii, în noiembrie 1994, pe nava maritimă „World Renaissance”, la bordul căreia circa patru sute de scriitori din cam treizeci de țări se întruniseră la un simpozion-croazieră, plutind pe trei mări, cu intrare și în portul Constanța.
Manuscris traducere din Vitauts Ļūdēns de Leo Butnaru – față
(arhivă personală)
Manuscris traducere din Vitauts Ļūdēns de Leo Butnaru – verso
(arhivă personală)
Vitauts Ļūdēns, Letonia
Cânt de slavă pentru căciulița greierașului
Slavă ție, verde căciuliță-n minuscule carouri a greierașului!
Slavă pânzei tale urzite din cele mai fine sunete ale primei zile de vară. Le-au tors albinele și fluturii, în stative alese le-au țesut bondarii.
Slavă căptușelii tale molcuțe, ușoară ca respirația răchitelor, încât căciulița nu apasă greu pe frunte. Iar frunții greierașului trebuie să nu i se pricinuiască oarece rănire, oricât de mică. E fruntea muzicantului. Iar dacă greierașul nu și-ar zice cântul, s-ar usca și bradul, și mesteacănul. Grâul s-ar pătuli… Aici, pe pământ, noi nu avem nevoie de liniștea întru totul pură. Putem viețui în liniște doar când ea e întrețesută cu glasul de greier.
Slavă și cozorocului tău ce e cât o unghie. El apără de grindină ochii greierașului. Iar ochii greierașului sunt ochi de muzicant. Ei citesc notele albăstrelelor și romanițelor, cărora unii deja le-au și uitat sunetul. Irepetabile melodii ale albăstrelelor și romanițelor cu care totdeauna începe cântul codrului și al apelor. De cum vine vara, dați-le greierașilor toate microfoanele, le puneți la dispoziție televiziunea și radioul. Cântul greierașilor e aerul curat. Eu cred în munca omului care poate asculta, evlavios, un greier.
Slavă ție, verde căciuliță-n minuscule carouri a greierașului! Mânuța purtătorului tău te va flutura pe urmele verii ce pleacă. Apoi, scuturând polenul florilor de pe arcuș și vioară, greierașul le va înveli cu grijă în pânza ta, frumoasă căciuliță. După care va pleca undeva… acolo… – nu se știe unde.
La geam, iarna va șopti povestea căciuliței greierașului, în care-s învelite vioara și arcușul, tăinuite în cel mai uriaș, cel mai adânc nămete.
⁂
Luntrea lunecă lin,
Țărmul pleacă departe-ndărăt, până se transformă în orizont și el.
În brazii și stejarii încă verzi, mai doarme vara,
Iar peste ei – al toamnei sânge rece.
Vom fi nevoiți să ne-afundăm iar în monotone zile gri
Ce nu vor încălzi pământul – noi va trebui să-l încălzim.
Va trebui să încălzim oameni, pisoiași, păsări, căprioare.
Dacă ești om, tu trebuie să poți și să știi a încălzi.
Trebuie să știi a ocroti urecheații din livezile din Usma,
Să veghezi, pentru ca nu care cumva lupii răi să dea prin Dundaga,
Să pleci pe urma jderilor, să prinzi lincși și vulpi.
Să cureți zăpada în Elgava, să cureți nămeții din Bauska
Și, ca un copil neobosit, să iei în brațe Riga-toată,
Strângând-o la piept și încălzind-o lung-prelung.
* Vitauts Ļūdēns (1937–2010) s-a născut în localitatea letonă Jelgava, absolvă școala de șapte ani din Berzes, apoi studiază la liceul din Mezotnes. Un timp, lucrează mecanizator, după care își face studiile la Universitatea de Stat din Letonia, Facultatea de Istorie și Filologie. Mulți ani, practică jurnalismul, din 1967 fiind angajat în redacția revistei Liesma („Flacăra”), apoi în cea a hebdomadarului Literatūra un Māksla („Literatură și artă”). Cunoscut și ca scriitor pentru copii.
