Muzeul de artă recentă – un regal*

0
836

În octombrie 2018, s-a deschis, după ani de zile de la debutul lucrărilor, Muzeul de Artă Recentă, primul muzeu particular de artă românească din zilele noastre, cu o siglă care spune mult – MARe (în ciuda faptului că amplasamentul pe care a fost construit în elegantul Cartier al Primăverii nu este chiar… mare, dar impunător, nu numai datorită arhitectiților care au conceput edificiul, ci și a celui care a gândit clădirea dinaintea muzeului, arh. Octav Doicescu).

Știu că, în locul unde a fost edificat, a existat o frumoasă clădire din perioada interbelică – concepută de atunci tânărului arhitect Octav Doicescu, construită în anul 1939; în opinia celor care girează activitatea MARe, clădirea dărâmată, care nu era trecută în patrimoniu, ar fi fost grevată de faptul că, trecător, a fost ocupată de către fruntașa comunistă Ana Pauker; nu considerăm această considerație de natură politico-morală o reală justificare pentru o depreciere a valorii arhitectonice a unui imobil din punct de vedere estetic sau constructiv – într-un cartier care a fost inițial conceput ca o dezvoltare imobiliară a Băncii Marmorosch Blank**, (vezi, de pildă, strada Herăstrău, care a și moștenit denumirea parcului – până de curând astfel denumit – de când a fost inaugurat, în mai 1936, cu mare fast, chiar de unul dintre cei care au gândit transformarea bălților din jurul râului Colentina într-un parc cu lac artificial, Regele Carol II, unul dintre puținele, dar excelentele exemple ale modului în care Primăria generală a Bucureștiului din acea vreme a putut conlucra cu un om cu idei, acesta fiind chiar suveranul României de atunci).

Peter Sragher © foto Adorian Târlă
Peter Sragher © foto Adorian Târlă

Existau în București locuințe ale unor artiști vizuali – Muzeul Aman, Muzeul Storck sau Muzeul Zambaccian, bunăoară – care sunt edificii donate municipalității, transformate în muzee, dar ele conțin mai degrabă opere proprii, respectiv opțiuni personale de colecționar (se știe că armeanul Krikor H. Zambaccian – membru corespondent al Academiei – era și prieten cu pictorii pe care-i admira; mare amator de artă, el avea și drept de preempțiune la achiziționarea operelor acestora, fiindu-le nu numai prieten, dar și scriind monografii despre unii dintre ei; pasiunea sa de colecționar era astfel dublată de ferventa dorință de a înțelege și de a pune cât mai profund în lumină operele unora dintre ei).

Casele care adăpostesc muzeele sus-amintite sunt locuințe-atelier, respectiv locuință, nefiind gândite ca muzee care să scoată în evidență valoarea operelor printr-o construcție adecvată, cu o iluminație potrivită pentru astfel de exponate, edificii care să dea spațiu de „respirație” creațiilor artistice. Unele opere de artă sunt chiar dispuse pe zidurile din dreptul scărilor, așa că le vezi, în cazul Muzeului Zambaccian – altfel o casă cu o arhitectură aparte din perioada interbelică –, urcând sau coborând, total inadecvat. Clădirile erau menite să corespundă nevoilor pentru care fuseseră ridicate: deopotrivă cerințelor de locuință și celor de atelier, respectiv de locuință. Acesta e și cazul frumoasei locuințe a lui M.H. Maxy, înstrăinată de artist – nu știu dacă n-a fost cumva concepută chiar de prietenul său de o viață Marcel Iancu, artist vizual și totodată arhitect de succes, împreună cu fratele său –, din apropierea Statuii Aviatorilor, care dispunea de un superb atelier – cu o iluminație perfectă pentru pictură, o fereastră-tavan aproape aidoma unei oranjerii –, dar care era utalizată și pentru locuit. Nici Muzeul de Artă Contemporană (MNAC) n-a fost gândit ca muzeu, ci spațiul alocat acestuia din Palatul Parlamentului a fost mai degrabă adaptat nevoilor unui muzeu. Instituția este disproporționat de mare față de nevoile unei instituții de profil, dând seamă de megalomania lui Nicolae Ceaușescu, care a dorit să rămână în istorie construind una dintre cele mai mari clădiri civile din lume.

MARe este însă gândit dintru început ca un muzeu modern, de la soluția arhitectonică, realizată de Youssef Thome Architects and Associates din Paris. Casa de arhitectură a decis să păstreze proporțiile fostului edificiu, ca „să salveze memoria locului și a clădirii inițiale (inclusiv buncărul de la subsol), iar, pe de altă parte, să ofere noii clădiri o identitate proprie”. (https://www.mare.ro/desprenoi#). Arhitecții parizieni au colaborat ideal cu directorul general al MARe, domnul Erwin Kessler.

Imaginea aparținând artistului-fotograf Cosmin Dragomir, din deschiderea acestui articol, induce impresia că partea de deasupra parterului înalt, cu ferestre mari, a clădirii plutește ireal. Următoarele etaje au ziduri decorate cu cărămidă brună, conferind sentimentul de soliditate, dar și de solemnitate, așa că MARe ne apare aidoma unei masive corăbii plutind pe ape, care oricând ar putea să dispară în undele tulburate de o furtună, urnită de vântul care bate vijelios în vele, de sub ochii noștri.

Edificat pe cinci niveluri, muzeul este mult mai încăpător decât pare la prima vedere, iar utilizarea spațiilor este riguroasă și inteligentă deopotrivă; ferestrele din sălile de expunere nu sunt prea mari, ca să nu impieteze asupra exponatelor și să îngăduie filtrarea luminii în funcție de picturi, iar înălțimea sălilor este aproape*** pe potriva unui muzeu care conferă intimitate spațiului expozițional, îmbinându-se astfel necesitățile muzeale permanente cu cele pentru expozițiile temporare. Totuși, trebuie să recunoaștem că lucrări de sculptură și instalații de mari dimensiuni cu greu pot să-și găsească locul în acest muzeu, care și-a propus să prezinte arta contemporană între 1960 și 2018 prin zeci de artiști vizuali contemporani, cu peste 150 de lucrări într-o adevărată sinteză judicios structurată. Expozițiile temporare – atât cele care prezintă artiști vizuali români cât și străini – sunt menite să completeze peisajul artei vizuale naționale și internaționale în evoluția sa.

Am observat cât de bine comunică spațiile între ele: de pildă, uitându-te către subsol, poți de-acum, înainte de a păși într-o expoziție temporară, să vezi un exponat, abil amplasat, care te invită. Luminatorul oferă o lumină naturală pe mai multe etaje. Astfel că gândirea arhitectonică se îmbină armonios cu necesitățile muzeistice. Ca în orice muzeu modern din Occident, în MARe s-a amenajat nu doar un spațiu în care se pot achiziționa cataloage de o excelentă calitate grafică ale expoziției permanente sau a celei temporare și alte obiecte, ci și spații de reflecție și destindere după vizitarea muzeului – cafeteria (întregul parter este gândit în negru, singura culoare care mai destinde este lemnul scaunelor), un spațiu în curtea muzeului, unde se pot ține și conferințe, dar și o terasă la ultimul etaj. Arhitecții au realizat și o introducere în spiritul arhitectonic al MARe înainte de intrarea în muzeu: trotuarul și zona din dreptul edificiului s-au amenajat cu pavele de granit gri închis de diferite dimensiuni și forme, plantându-se, de asemenea, pomi care cu timpul vor mărgini din ce în ce mai avântat formele arhitectonice ale muzeului.

Trebuie remarcat că intrarea în muzeu îți dă dintru început o senzație de bine, amintind de orice intrare în spații spiritualizate – fie că este vorba de cele sacre, în biserici și mânăstirii, fie cele impunătoare, castele și palate –, deschizându-ți calea către un tărâm plin de miracole: cel dedicat artei vizuale.

Necesitatea acestui muzeu a fost scoasă în evidență în discuția – prezentată în acest număr al Revistei de traduceri literare ( https://www.fitralit.ro/31-01-2019-nicolae-comanescu-ma-vad-ca-un-punct-intr-o-curgere-istorica/ )– pe care am purtat-o cu artistul vizual Nicolae Comănescu, ajuns acum la deplină maturitate artistică. MNAC n-a avut o expoziție permanentă cu artiștii contemporani și tineri (din 1960 până în prezent), mulțumindu-se să organizeze doar expoziții temporare, care au ținut, ce-i drept, mult mai mult decât expozițiile temporare de la galerii – unde acestea durează între două săptămâni și o lună – sau de la muzee, care se pot prelungi, în cazul unui artist reprezentativ, chiar și la patru, cinci luni. Fundația MARe, la sugestia directorului general al MARe, domnul Erwin Kessler, a reușit să achiziționeze lucrări ale celor mai valoroși artiști vizuali contemporani: ”Ion Țuculescu, Andrei Cădere, Ion Grigorescu, Paul Neagu, Ștefan Bertalan, Nicolae Comănescu, Roman Cotoșman, Pavel Ilie, Diet Sayler, Alexandru Chira, Horia Bernea, Florin Mitroi, Marian Zidaru, Ioana Bătrânu, Vioara Bara, Teodor Graur, Dan Perjovschi, Dumitru Gorzo, Victor Man, Ecaterina Vrana, Vlad Nancă, Gili Mocanu, Anca Mureșan, Ovidiu Feneș, Cristina David, Ion Bârlădeanu și mulți alții.” (https://www.mare.ro/desprenoi)

Trebuie subliniat faptul că acesta e primul muzeu particular deschis publicului „în ultima sută de ani după Muzeul Simu” (așa cum arată cei care au conceput această instituție de cultură), rod al pasiunii pentru artă a unui discret colecționar, care a făcut un efort financiar aparte pentru a inaugura o astfel de instituție de cultură.

Bănuim că acest proiect, care a avut o geneză mai îndelungată, întârziind mai bine de doi ani până la deschidere, a dat imbold și MNAC, sub directoratul lui Călin Dan, de a organiza o expoziție de artă contemporană permanentă. Căci aceasta este menirea principală a unui muzeu de arte vizuale, de a prezenta iubitorilor de artă, dar și specialiștilor ce este durabil prin expoziția permanentă, acesta fiind atât un act de cultură, cât și unul de educație.

Dincolo de însemnătatea ca întreprindere culturală, Muzeul de Artă Recentă este o investiție cu adevărat importantă în cultura vizuală a României.

Odată ce ai pășit în prima sală a expoziției, ești de acum în acea stare de grație, gata pentru a recepta opera de artă. Începe regalul.

Mulțumim MARe pentru fotografiile puse la dispoziție cu amabilitate.


* Scriu acest articol despre nou-înființatul muzeu ca poet și admirator al artei vizuale. Nu sunt nici critic de artă vizuală sau arhitect.
**  După parcelarea din 1932 a zonei Jianu-Bordei de către Banca Marmorosch Blanck, terenul cumpărat de Societatea de gaz și electricitate a fost proiectat cu case unifamiliale de către arhitectul Octav Doicescu, acesta dorind să realizeze un sat model, cu locuințe diferite ca arhitectură, dar toate înconjurate de grădini şi verdeață (https://www.b1.ro/stiri/bucuresti-centenar/cartierele-bucurestiului-primaverii-un-spatiu-cu-o-istorie-sinuoasa-care-implica-regi-iubite-celebre-dar-si-demnitari-comunisti-video-213565.html)
*** Pentru a putea pune în valoare cu adevărat unele lucrări de mari proporții, precum cele ale lui Nicolae Comănescu sau Gili Mocanu, astfel ca ele să poate „respira” și să fie receptate de publicul iubitor de artă în toată plenitudinea lor, sălile ar fi avut nevoie, poate, de vreo jumătate de metru înălțime în plus (nu înălțimile imense, de 5 metri, de la MNAC, care ai impresia că „strivesc” exponatele, făcându-le nesemnificative în raport cu spațiul peste măsură de generos).

Lasă un răspuns