Cum s-a
Pictorul Nicolae Comănescu în dialog
cu poetul și traducătorul Peter Sragher
Pe 9 octombrie 2018, s-a deschis, după ani de zile de la începerea lucrărilor de construcție, Muzeul de Artă Recentă, primul muzeu particular de artă românească a perioadei foarte apropiate de zilele noastre*, cu sigla care spune mult: MARe (în ciuda faptului că amplasamentul pe care a fost construit în elegantul Cartier al Primăverii nu este chiar… mare). În locul unde a fost edificat, era o frumoasă clădire din perioada interbelică.
Pe Nicolae Comănescu** am avut privilegiul să-l cunosc cu mai bine de un deceniu în urmă, când am participat, indirect – la invitația Forumului Cultural Austriac –, la selectarea sa între artiștii aleși de prestigioasa Galerie „Ernst Hilger” din Viena să reprezinte România într-o expoziție organizată de ei la București. Între timp, Nicolae Comănescu a devenit, dintr-o promisiune, o certitudine a artei vizuale românești. Are un galerist foarte serios, foarte priceput, și anume Dan Popescu, care-i promovează lucrările, iar el participă în mod activ la expoziții din țară și străinătate. A ajuns în colecții particulare importante. Demn de laudă la el este că, deși personalitate a artei românești, a rămas de-o rară modestie. Și ce-mi place și mai mult este că face parte dintre creatorii care nu doar produc, ci își și gândesc arta, cu menirea ei, locul și rolul artistului în Cetate. Lungile nopți petrecute în atelierele de creație ale unor artiști precum Horia Bernea sau Ion Grigorescu au însemnat nu numai contactul direct cu picturile artiștilor, ci au fost și dialoguri fundamentale despre om și creația lui, care l-au îmbogățit în mod peremptoriu. Orele pline de idei fertile de la Universitatea de Arte ale unui profesor precum Florin Mitroi i-au rămas întipărite în suflet până în ziua de azi. Așa că, într-o frumoasă zi de toamnă, văzându-l alături de familia sa în grădina ”City Grill Primăverii”, am discutat cu el. Am simțit că ceva se petrecuse în sufletul lui – mai ales că se ducea a doua oară să vadă MARe și să se vadă la MARe, unde este expus, pentru prima oară, permanent. Mi-am dat seama că trebuie să discutăm cum n-o mai făcusem de multă vreme, nici măcar la el în atelierul din dreptul Bisericii Amzei. După acea discuție frumoasă, am admirat spre apus cum o cruce celtică își are sălașul pe biserica ortodoxă. Și am zis să facem acel dialog nu oriunde, ci chiar în locul care i-a schimbat puțin viziunea asupra artei vizuale contemporane din care face parte integrantă, dar și asupra sa însuși. În acea zi de week-end petrecută de el alături de familie, nerăbdător să se vadă iarăși în cadrul muzeului, mi-a trecut prin cap fulgerător: „Nicolae Comănescu s-a muzealizat”. Cum este oare acest sentiment? Dacă poți să-l exprimi cu totul, nu doar să-l simți înăuntrul tău.
Peter Sragher: Pentru un pictor este un lucru obișnuit ca un amator de artă, un colecționar să-i cumpere un tablou, ca după aceea să-l poată expune în casa lui și să-l arate prietenilor. Ce înseamnă însă pentru tine, care ai ajuns la vârsta deplinei maturități, să te vezi expus într-un muzeu?
Nicolae Comănescu: Păi s-a întâmplat mai demult, când aveam treizeci de ani. Se întâmpla la Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC). Numai că MNAC n-avea colecție permanentă și, cumva, numai aici, la Muzeul de Artă Recentă (MARe), s-a simțit cu adevărat că am o lucrare într-o colecție permanentă a unui muzeu.
P. S.: La MNAC erau organizate expoziții temporare?
N. C.: Da, au fost expoziții temporare multă vreme. În anul 2011, Mihai Oroveanu a conceput o expoziție cu o parte din arhiva muzeului, și au apărut lucrări din colecții, și colecțiile erau uriașe, cu mult timp înainte ca MNAC să fie muzeu. Însă, repet, au fost mai mereu expoziții temporare.
P. S.: După vernisajul câte unei expoziții, urma perioada de vizitare. Unele lucrări erau achiziționate de amatori de artă, altele se întorceau la artiști, în atelier.
N. C.: Lucrările se întorceau în atelierul artistului ori ajungeau la expoziții temporare în alte muzee din țară sau străinătate.
P. S.: Un artist face, la începutul carierei, expoziții de grup, apoi reușește să facă o expoziție personală la un muzeu, la o galerie particulară, la MNAC – unde expozițiile temporare durează ceva mai mult decât la o galerie. Apoi, unele lucrări ajung în colecția câte unui iubitor de artă. Da, acolo este altceva, numai că publicul care poate să vadă lucrările tale este limitat la prietenii și cunoștințele colecționarului. Ce înseamnă însă să fii expus într-o instituție, într-un muzeu, cum este Muzeul de Artă Recentă (MARe), unde ai o prezență permanentă?
N. C.: Asta e. Cred că senzația asta a început acum. Și acționează pe mai multe căi. În primul rând, eu, să zicem, am o lucrare aici. Și asta înseamnă că foarte multă lume mă poate vedea, crește nivelul de receptarea a operei mele, vizibilitatea creațiilor mele. Are, de asemenea, influență asupra unei cote culturale. În al doilea rând, și eu mă văd mai bine. Și mă văd în mai multe feluri: mă văd pe mine, dar mă văd pe mine și în context, ceea ce este un lucru extrem de important, căci până acum mă știam într-o generație, dar aici – în MARe – este un flux de generații! Văd o evoluție, o curgere istorică. Mă văd ca un punct într-o curgere istorică. E important pentru mine ca informație. Până n-o vezi însă cu ochii tăi, nu simți că faci parte organică dintr-o curgere. Faptul că-ți vezi contextul istoric e fabulos! Și e fabulos pentru România, pentru că este foarte rar la noi în țară.
„În Muzeul de Artă Recentă, este un flux de generații!“
P. S.: Ce impact are această schimbare pentru tine în mod particular?
N. C.: Mă gândesc la studenții de la Universitatea Națională de Arte ori la cei de la Istoria Artei sau, în general, la oamenii pe care-i preocupă istoria vizuală. Un lucru extrem de important mi s-a părut anul trecut expoziția lui Florin Mitroi. Eu îl știu ca profesor și l-am prins în timpul vieții și mă duceam la Gorzo acasă, să-i cer țigări, și-l prindeam acolo pe Florin Mitroi vorbind, deci eu știu foarte bine ce lucrează, opiniile sale despre arta vizuală. Idei interesante avea și la orele de curs de la Arte. Și mă gândeam – Mitroi a murit, unde-l mai vezi? Florin Mitroi a avut o expoziție la ARCUB, Ion Grigorescu a avut o expoziție extraordinară la Muzeul Național de Artă al României (MNAR), ambele avându-l curator pe Erwin Kessler. Ambele au fost expoziții temporare. Dacă n-am avut atunci răgaz să-l văd, l-am pierdut. Dacă nu-l știu eu personal, nu-i cunosc creația artistică, nu am unde ieși în oraș, ca să-i cunosc creația. Să văd, de pildă, douăzeci de lucrări de Horia Bernea. Unde le vezi?!? Eu, ca tânăr artist în domeniul artelor vizuale, dacă nu văd Mitroi, Grigorescu și Bernea, nu mă pot forma ca artist. Trebuie să cresc în mijlocul lor.
Ei, tinerii artiști, cresc în sensul că vorbesc cu niște profesori pe care i-au cunoscut, dar ei vor fi văduviți în comparație cu mine, care i-am cunoscut personal, am vorbit cu ei, am cules în zeci și zeci de ani de la ei bucățică cu bucățică informații. Și i-am cunoscut în viață, știam unde au atelierul, cunoșteam oameni care i-au vizitat în timp ce elaborau o lucrare… contează această mică bucătărie.
P. S.: După ce s-a terminat amenajarea MNAC, precedat de multe amânări și întârzieri – după ce, înainte de inaugurarea acestuia, se făcuseră o serie de expoziții de artă contemporană la MNAR cu mari eforturi și greutăți –, oare ar mai fi fost nevoie de un MARe pe piața bucureșteană? Care a fost, ca să zicem așa, mobilul edificării acestei instituții dedicate artei vizuale?
N. C.: Trebuie să revenim. Un eveniment deosebit de important este apariția MNAC. Faptul că acest muzeu n-a avut o expoziție permanentă, asta e partea a doua a poveștii. Muzeul însă radia, așa – indirect – știai cam cine are opere achiziționate acolo și cine este prezent, chiar dacă indirect, doar în arhiva instituției. Pentru un om mai atent, lucrurile funcționau. Mai greu, căci știm cum a fost mereu cu bugetul Ministerului Culturii. De la apariția MNAC, a început să se vorbească mai intens despre arta vizuală contemporană. Totuși, și atunci ar fi fost nevoie de un muzeu particular, așa cum este MARe. Un muzeu particular este un muzeu mult mai vioi, ca să spun așa. Nu mai depinde de un buget de la Ministerul Culturii.
P. S.: Nu are nevoie de aprobări, nu este birocrația bine știută…
N. C.: Este mult mai agil, poate are un buget mai mic, dar e mult mai vizibil.
P. S.: Anumite clădiri – construite inițial cu alt scop – au fost date, în decursul timpului, spre folosință muzeelor. Cel mai clar exemplu este Muzeul Național de Istorie a României (MNIR), conceput, la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca sediu al fostei Poște Române. În 1968, autoritățile comuniste transformă sediul Poștei Române în MNIR. Muzeologii consideră impropriu acest sediu pentru expunerea și punerea în valoare a exponatelor unui muzeu de importanța MNIR. La fel și în cazul MNAC, cu sălile foarte înalte, imense, care cu greu pot fi „garnisite” cu opere vizuale. Este vorba de spații și clădiri întregi, care au avut o cu totul altă întrebuințare. MARe este însă gândit dintru început ca un muzeu modern, de la soluția arhitectonică, care se potrivește terenului, dar și împrejurimilor, până la utilizarea spațiilor, deopotrivă riguroasă și inteligentă; înălțimea sălilor este pe potriva unui muzeu care conferă intimitate spațiului expozițional, îmbinându-se astfel necesitățile muzeale permanente cu cele pentru expozițiile temporare, dar și cu necesitatea de reflecție și destindere, după vizitarea muzeului, într-o cafenea-braserie.
N. C.: MNAC a fost adaptat într-un spațiu preexistent, însă, una peste alta, mai puțin a deranjat faptul că este adaptat spațiul, cât dificultatea accesului la muzeu: după ce că trebuie să treci prin gropi vreo jumătate de kilometru, ești nevoit să te expui unui control, ca și cum ai fi pe aeroport și ai pleca în străinătate…
P. S.: …ca și cum ai vizita un obiectiv strategic de importanță națională.
N. C.: Făcând abstracție de aleșii noștri care sunt acolo, este un obiectiv de mare importanță. Mihai Oroveanu și Ruxandra Balaci, la începutul proiectului, au oferit cât au putut, în pofida tuturor greutăților întâmpinate. E însă evident că mai este necesar un muzeu particular, în special axat pe această zonă a artei recente.
Am văzut, în noiembrie 2018, o expoziție la MNAC, realizată din arhiva lor din anii ’60 ai secolului trecut până în prezent. Vreau să spun că – deși ar fi pe aceeași zonă istorică, cu aceeași intenție – arată altfel. Are alte lucrări, are alți artiști, are o altă mărime. Este extraordinar că există. Am înțeles că s-a lucrat la această expoziție, la etajul I al MNAC, nu mai puțin de doi ani! Este interesant să vezi că aceste muzee – MNAC și MARe – sunt complementare, și ar mai trebui cinci muzee de artă contemporană și recentă numai în București.
„MNAC și MARe sunt doi cărăbuși într-un deșert.“
P. S.: Poate nedreptățite în aceste demersuri expoziționale sunt sculptura și instalațiile, care ocupă uneori un spațiu mare – să ne gândim la operele unei Louise Bourgeois, care abia încăpeau la Tate Modern, având 15 metri înălțime, când a fost deschis muzeul, în anul 2000 –, iar locurile de expunere de mari dimensiuni sunt rare. Un artist vizual american de origine română, Sasha Meret***, a fost nevoit să caute un nou atelier, deoarece lucrările sale depășesc și șase sau șapte metri înălțime, iar realizarea lor ar fi fost imposibilă în atelierul din Queens, unde l-am și vizitat cu ani în urmă.
N. C.: Este prematur să vorbim despre așa ceva la noi în țară. Deocamdată, MNAC și MARe sunt doi cărăbuși într-un deșert. Mai este încă spațiu de ocupat cu arta vizuală, iar cele două muzee sus-menționate sunt, ca să folosesc un pleonasm, „primii pionieri”.
P. S.: Dezavantajul MNAC a fost că n-a acordat spațiu expoziției permanente?
N. C.: Discuțiile despre expoziția permanentă la MNAC sunt vechi. Nu știu cum au fost discuțiile lor cu bugetele, n-am avut acces la ce au făcut în acest sens Mihai Oroveanu și Ruxandra Balaci, acum Călin Dan. Acum, la etajul I al MNAC a apărut o expoziție permanentă. Ceea ce i se reproșa MNAC era inexistența unei expoziții permanente. Și nici eu n-am înțeles prea bine până n-am văzut una în ceea ce ne privește. Când spun „în ce ne privește”, spun artiștii vizuali între 1960 și 2018, chiar dacă unii au murit între timp, iar alții sunt prea tineri. Avem cu toții însă aceeași problemă: de expunere generațională, de expunere pe tehnici.
Și aici trebuie să spun că nu este spațiu bun pentru sculptură la generația Marian Zidaru, Napoleon Tiron, Mircea Roman și alții, cu lucrări din vremurile lor bune, de minimum 4 metri, pe care de multă vreme aș fi vrut să-i văd împreună. Pentru că – la fel cum aici am reușit să văd mai multe generații la pictură (în expoziția MNAC amintită) și să-mi folosească mai bine că-i văd în context, în generație, în contextul istoric, pentru a înțelege mai bine o serie de lucruri pe care teoretic le știu – parc-aș simți nevoia să văd niște sculptori din 1980 până în 2018 în contextul unei generații, a două generații, cu lucrările lor de mari dimensiuni, din acea perioadă, când au conceput acele opere. Ar fi bine să se obțină fonduri pentru refacerea unor lucrări – multe lucrări ale lor sunt dispărute. Eventual, mai putem, unii dintre contemporanii lor, să ne aducem aminte de ele.
P. S.: Este adevărat că cel mai interesant proiect în ce privește sculptura este cel de la Măgura Buzău (1970–1985), un adevărat muzeu în aer liber al unei epoci – altfel destul de întunecată pentru arta românească – care spiritualizează acele minunate dealuri buzoiene. La Galați, faleza Dunării este înnobilată de sculpturile în oțel ale unor artiști de la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut, artă abstractă, un adevărat protest față de realismul socialist impus în acea vreme, un protest prin artă adevărată. Existau și pe atunci oameni luminați, care înțelegeau arta adevărată, nu numai cea făcută la comanda Partidului Comunist Român. Acolo a fost și o foarte interesantă și strânsă colaborare între artiștii vizuali și muncitorii de la Combinatul Siderurgic Galați, pentru a putea duce la bun sfârșit acele lucrări, dintre care unele se ridică și la 10 metri înălțime. Ar fi absolut necesar să existe cataloage, albume cu acele adevărate muzee în aer liber, ar trebui integrate în circuitul turistic al județului Buzău, respectiv al Galațiului.
N. C.: Desigur, ar trebui să existe un curator al acestor muzee în aer liber. În primul rând, ar trebui făcută o evaluare a stării în care se găsesc lucrările și să fie luate măsuri de restaurare absolut necesare. În dreptul fiecărei lucrări, trebuie să existe o plăcuță care să indice autorul, materialul, anul etc., atât la Măgura, cât și la Galați.
P. S.: În plus, la Galați trebuie puse în valoare așa cum trebuie, nu ascunse în spatele unor chioșcuri. Eu le-aș trece, la Galați, în cadrul Muzeului de Artă Vizuală Galați, un prim pas pentru ca operele de artă să fie administrate de specialiști. Ce să mai vorbim de grandiosul muzeu în aer liber de la Târgu-Jiu cu ceea ce se poate numi o sinteză a creației marelui Constantin Brâncuși. După cât se vede, cele mai reprezentative muzee dedicate sculpturii sunt, la noi în țară…, în aer liber. Sentimentul infinitului nu este dat de acea coloană mică a infinitului din atelierul lui Brâncuși de la Paris, ci abia de cea gândită și realizată în acel parc din Târgu-Jiu și care trebuie să aibă un cerc în jurul său, pentru a avea loc, pentru a se înțelege aspirația spre infinit.
N. C.: Despre Târgu-Jiu…
P. S.: Crezi că a apărut, în sfârșit, o expoziție permanentă la MNAC, deoarece se cunoștea întemeierea MARe, care datează din anul 2015, cred? Asta să-i fi împins pe cei de la MNAC spre realizarea, după mai bine de un deceniu de la deschidere, a unei expoziții permanente? Este curios că a durat atâta vreme. MNAR a fost gândit dintru început ca un muzeu care să expună permanent artă românească și universală, dar și cu expoziții temporare. De ce nu s-o fi făcut de la început același lucru și la MNAC? Nu erau specialiștii necesari să alcătuiască selecția, nu au fost bani pentru achiziția lucrărilor? Am auzit că a fost nevoie de sume foarte mari pentru amenajarea acelui spațiu care nu este foarte prietenos pentru un muzeu de artă…
N. C.: Cred că această întrebare este prea amplă pentru acest dialog. Ar trebui să fie întrebați directorii MNAC – foști și actuali – de ce nu a existat o expoziție permanentă a muzeului, odată ce aceasta este menirea principală a unui muzeu…
P. S. … și anume de a a configura o dezvoltare istorică, artistică în domeniul vizual, a sugera generații de artiști și, de ce nu, a crea o structură în artele vizuale. Mai ales după o lungă perioadă de cenzură a artei contemporane, a realismului socialist impus în perioada comunistă. Așa că expoziția permanentă a lipsit Lucru care a lipsit, din nefericire, în mai multe de un deceniu de la inaugurarea MNAC.
Acum, o întrebare: cum a luat ființă grupul de artiști vizuali denumit Rostopasca?
N.C.: A fost întemeiat de niște studenți care tocmai terminaseră Universitatea de Arte din București. În 1997 viitorul arăta sumbru pentru noi, părea să nu fie nicio șansă din toate punctele de vedere, social, politic, cultural, financiar. De asemenea, nici nu aveam unde expune și nu aveam cu ce face lucrările. Aproape că nici n-avea sens să faci expoziții. Evident, cunoscând toate astea, ne-am apucat să facem – eu, Angela Bontaș, Gorzo, Alina Pențac, Alina Buga, Florin Tudor și Mona Vătămanu – fix ce nu era posibil și nici nu mai avea sens să faci: zeci și sute de lucrări și câte o expoziție nouă la trei luni.
„Lucram cu vopsele pentru văruit pe cartoane de ambalaj“
P.S. Dar spuneai că nu aveați cu ce?
N.C.: În loc de acrilic pe pânză lucram cu vopsele pentru văruit pe cartoane de ambalaj, procurate gratis. Expuneam la prieteni în baruri cu vernisaje la miezul nopții. Expuneam în cetăți părăsite din Târgu-Mureș, la Atelier 35, care pe atunci se găsea lângă clădirea Ministerului de Interne. Încet, încet am început să fim cunoscuți și recunoscuți și invitați în galerii din ce în ce mai potrivite mesajului nostru artistic. Nu recunoșteam nicio autoritate artistică, nu respectam PICTURA, consideram că începem de la zero. Evident, au fost și oameni care ne-au recunoscut și ne-au ajutat. Primul a fost Adrian Guță, profesorul nostru de Istoria artei din facultate, destul de repede Ruxandra Balaci și Mihai Oroveanu au apreciat ceea ce făceam, iar tot atunci a apărut primul meu colecționar, Daniel Ștefănică, un intelectual din aceeași generație.
P.S. De unde vine numele grupării voastre?
N.C. Rostopasca este o plantă destul de ciudată, fiind folosită în medicina populară și are calități deosebite, dar consumul excesiv poate să fie chiar letal. Bunica mea spunea că de obicei, dacă aveai vreo anume boală, planta tămăduitoare creștea în grădina ta, deci era o plantă miraculoasă. Care murea, murea de prost, spunea bunica, pentru că nu știa că i-a apărut în grădină. Așa că am propus grupului nostru să adoptăm denumirea Rostopasca.
Așa că fie oare, odată ce o parte a sufletului tău devine parte din altceva, un muzeu, spre pildă, care te reprezintă, totuși, pe tine, te tot duci să vezi, să te vezi, să te simți, să te pipăi, așa, în afara ta – dar nu ca la tine în atelier sau la prieteni, și așa e greu să te desparți de tine, de pictură, nu-i așa?, câteodată este parte din carnea ta, este ca și cum ai rupe și pielea de pe tine, grea mai este despărțirea -, ci într-o adevărată instituție, ca și cum ai sta în fața unui alter-ego și ai dori să vezi dacă mai ești tu însuți sau te-ai desprins din pictura aceea? Cum se întâmplă, așa, ca un miracol, un fel de partogeneză și ești și tu, deodată, tu și altcineva?
Ce se petrece oare cu tine când te muzealizezi?
* A nu se confunda cu Muzeul Național de Artă Contemporană – MNAC, instituție de stat –, deschis, cu aproape cincisprezece ani în urmă, în aripa de vest a Palatului Parlamentului, care are multe etaje și spații imense – asemenea întregii clădiri, a doua clădire civilă din lume ca dimensiuni.
** Nicolae Comănescu este unul dintre cei mai importanți artiști vizuali contemporani din România. S-a născut la 14 noiembrie 1968, la Pitești. Trăiește și lucrează în București. A studiat la Universitatea Națională de Arte din București, la clasa pictorului Ion Sălișteanu, între 1991 și 1998. A fost unul dintre fondatorii Grupului Rostopasca. Revista noastră l-a prezentat în urmă cu peste doi ani, în articolul însoțit de slide-show intitulat: Nicolae Comănescu – I can see No Revolution… (https://www.fitralit.ro/23-04-2016-ilustratii-nicolae-comanescu/) și am ilustrat acel număr din aprilie 2016 cu operele sale. Vezi și alte detalii biografice ale artistului vizual la: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Com%C4%83nescu
*** Sasha Meret s-a născut la București în 1955, unde a studiat și artele vizuale. A emigrat în SUA (1987), unde a studiat în continuare la Columbia University. L-am invitat, în chiar primul număr al revistei noastre, din octombrie 2015, să ne scrie un text despre arta sa și să ne permită reproducerea unor lucrări ale sale. Vezi: https://www.fitralit.ro/19-10-2015-preciouss-aggression-obsessive-reflection/.
