Leo Butnaru, Limba maternă este patria scriitorului?

0
201
Convorbire realizată de Leo Butnaru
Leo Butnaru

Mă aflu la Belgrad, în hotelul situat nu prea departe de Uniunea Scriitorilor din Serbia. Spațiul care mă găzduiește se numește, sugestiv-balcanic, „Apartmani Skadarlija“. Aici au locuit (îmi spune poetul, prietenul Adam Puslojić) și Nichita Stănescu, Anghel Dumbrăveanu, Dumitrescu. Sorin, firește. Precizare necesară, dat fiind că un alt Dumitrescu, Mircea, era și el prietenul lui Nichita. Diminețile, le bătea în ușă Adam, salutându-i și pe românește, și pe sârbește. Frățește, europenește.

În prima dimineață a mea în metropola sârbească, în solzii rașchetați ai parchetului, în lacul lor lucios se reflectă, din abundență parcă, binele public – soarele.

Coborând scările hotelului cochet, la parter, pe stânga – un restaurant chinezesc care, prin modul de a fi fost împodobit cu litere și cuvinte din diverse alfabete și limbi, mă face să-mi amintesc că Nichita spusese: „Limba română este patria mea“. După ce, cu ani înainte, Camus rostise nazonant: „Ma patrie, c’est la langue française“.

Nu cred să fi existat vreun scriitor sârb care nu ar fi spus: „Patria mea este limba sârbă“.

La rândul său, patronul restaurantului „Kung Fu“ ar fi putut răspunde și el, demn, cu oarece subtext: „Patria mea este limba chineză“.

Astea îmi zic în gând, trecându-mi în continuare privirea pe sticla fațadei restaurantului cu tacâmuri-bețigașe pictate pe ea, dar și cu învălmășeală de litere slavone, latine (ambele, ca alfabete de stat cu drept egal în Serbia; două alfabete pentru o singură limbă) și hieroglife. Dintre toate astea parcă te-ar ținti priviri ca dintre recife și, oarecum îngrijorat, un sens euro-chinez: „Patria mea este…“ 

Apoi, ad hoc, îți poți aminti că și Fernando Pessoa era în asentimentul colegilor amintiți aici, spunând: A minha pátria é a língua portuguesa „Patria mea este limba portugheză“. Numai că, parcă pentru a înlesni și confirma răspândirea democrației în ideații și ideologii naționale, dar mai ales în cele cosmopolit-internaționale, ar interveni cam polemic unul dintre vorbitorii și scriitorii de portugheză, poetul brazilian Lêdo Ivo, care se făcuse și mai cunoscut decât era la un moment dat prin poemul ce se numește chiar Patria mea, însă în care afirmă contrariul față de cele menționate mai sus:

Minha pátria não é a língua portuguesa. / Nenhuma língua é a pátria „Patria mea nu este limba portugheză. / Nicio limbă nu este patria mea“.

Bineînțeles, Ivo nu e un poet fără patrie, precum o spune în versurile din același text:

Minha pátria é a terra mole e peganhenta onde nasci / e o vento que sopra em Maceió „Patria mea este pământul moale și lipicios unde m-am născut / și vântul ce suflă peste Maceió“ (localitatea natală a scriitorului – L. B.).

E un poem amplu, aprig polemic, și nu știu dacă a fost scris ca replică adresată celor care afirmau contrariul: că patria lor este limba maternă.

Emoționantul text al lui Ivo se încheie „explicativ“:

Limba pe care o folosesc nu este și nu a fost vreodată patria mea. / Nicio limbă înșelătoare nu este patria. / Ea (limba) îmi servește doar să celebrez marea și săraca mea patrie mută, / patria mea dizenterică și fără dinți, / fără gramatică și fără dicționare, / patria mea fără limbă și fără cuvinte.

Versuri pertinente, curajoase, dure, care, pe unii dintre noi, românii, ne-ar nedumeri, poate chiar ne-ar scandaliza, odată ce am fost și mai suntem obișnuiți să ne adresăm incantatoriu, solemn, evlavios față de limba maternă, față de tot ce e carpatin, eminescian etc.

Numai că scriitorul brazilian, adică de limbă portugheză, pare a se retrage puțin din duritatea negației, pentru a explica, oarecum dihotomic, însă nu confuz:

Datorită acestei limbi, prin ea sunt aici. Fără îndoială, eu am fost introdus în poezie de bărcile copilăriei mele și de vânturile mării care, în lagune și palmieri, insule și șantiere navale ruginite, îl aduc la viață pe acest frate despărțit de noi care se amestecă laolaltă cu crabii semiascunși în pământul moale și desișul mangrovrelor întunecoase din Maceió, orașul meu – mi-am imaginat acest pământ amestecat cu ape, el e rădăcina mea și orașul meu natal, patria mea și limba mea, și chiar coșmarul meu.

Da, totul e pus în discuție, e reinterpretat. Nu întru obstrucționare, negare, ci pentru creare de noi sensuri. Noi ligamente ideatice, noi ramificații entropice. Toate, prin natura și funcționalitatea limbajului, a unei sau altei limbi, care este sau nu este patria celui care scrie în ea. Sensurile rămânând deschise, pentru a putea continua.

Belgrad – Chișinău

2018 / 2022

Articolul precedentWaldemar Mattis Teutsch* sau căutarea artistică fascinantă în spectrul infinit al luminii
Articolul următorLucian Scurtu,  Traducerea o a doua renaștere a originalului

Lasă un răspuns