Lucian Scurtu,  Traducerea o a doua renaștere a originalului

0
286

De cele mai multe ori, sunt atras de operele traduse, dar adesea traducătorul trece pe un plan secund. Sau, mai bine zis, când citesc o carte de acest fel – și, mai ales, dacă traducerea este bună –, numele și importanța traducătorului aproape că dispar, contopindu-se în bucuria pe care ți-o oferă calitatea lucrului bine făcut. Ignoranță? Nerecunoștință? Detașare? Niciuna. Sau, poate, toate trei la un loc.

Și totuși, ce ne-am face fără ei? Cine ar mai transpune într-o altă limbă – în cazul nostru, limba română –, pornind de la prezumția că fidelitatea și autenticitatea primează, un roman care provoacă valuri printre critici și cititori, un volum de versuri reprezentativ, un op critico-eseistic de excepție ori un tratat de filozofie sau de antropologie conceput la amețitoare altitudini spirituale? Romancieri aventurați în arta traducerii s-au mai văzut, și nu puțini cu sorți de izbândă discutabili, poeți încleștați în descifrarea poeziei confraților dintr-o altă limbă și mai abitir, cu rezultate de toate felurile (nu mă pot abține să nu-l citez pe prolificul concitadin „poliglot“ Alexandru Andrițoiu, care, în plin regim al constrângerilor ideologice, „traducea“ cu râvnă sau, mai bine spus, ne traducea, din latină, greacă, vietnameză (!), coreeană (!), rusă, maghiară etc.). Cât despre critici sau filozofi nu poate fi vorba, aria preocupărilor individuale neîngăduindu-le să se înhame la un asemenea travaliu, deși excepții au fost (vezi traducerile lui Alexandru Dragomir și Gabriel Liiceanu din Heidegger, ultimul și din Platon).

Importanți rămân, totuși, traducătorii profesioniști (excludem amatorii redundanți, cei care produc o „scălâmbată copie“, ca să-l cităm pe I. Heliade Rădulescu), cei care stăpânesc la perfecție limba și subtilitățile expeditorului (limba din care se traduce), dar și pe cea a destinatarului (cea în care se traduce), dublați de abilități stilistice rafinate, artizanat lingvistic diversificat, intuiție lexicală, imaginație luxuriantă, cultură generală, risc profesional. Truda le este de „chinez bătrân“, când, cu migală și tact, zăbovesc benedictin asupra fiecărui cuvânt, a fiecărei fraze, nuanțe topice, șlefuindu-le, rafinându-le și adaptându-le persuasiv noilor fațete sugestive sau interpretative, adesea până la a le da o altă amplitudine ideatică, o altă viziune, un alt profil conceptual. Se produce o a doua naștere a originalului – o re-naștere a acestuia – ale cărei consecințe pot fi imprevizibile: ori e ratat, și atunci pierderea e inevitabilă, ori e acreditat, și atunci câștigul e neîndoielnic.

Bietul traducător, deși este evaluat și taxat uneori asemenea unui „trădător“, din fericire e unul extrem de necesar, asemenea acelui Hermes Trismegistus care-și pune amprenta asupra unor realități, vise, meditații, moravuri, mentalități, himere, paradisuri, infernuri convertite minuțios într-un nou spațiu identitar, într-o nouă limbă pe care cititorul, pe parcursul înaintării sale în lectură, începe s-o „vorbească“.

Waldemar Mattis Teutsch ”Beat” – hologramă generată de computer (2003)


Traducătorii – creatori

care pășesc pe terenul minat al oricărei literaturi

S-a spus (Kogălniceanu dixit!) că traducerile nu fac o literatură. În schimb, le putem considera, indubitabil, părți constitutive ale ei, conferindu-i contur, substanță și varietate. Dar și viață, în măsura în care pot fi poziționate pe palierele potrivite. Una e să traduci romane „de consum“ (Danielle Steel, de exemplu), și alta din Dostoievski, Faulkner, Kafka, Proust sau Joyce, cei care impun rigoare creativă, știință a interpretării, artă a disimulării, imaginație barocă. Pentru că, până la urmă, traductologia este o veritabilă știință aflată nu la îndemâna oricui, ci, în primul rând, a celor cu vocație și har, pe lângă mulțimea însușirilor adiacente, cele care cooperează la conturarea personalității traducătorului.

Și, pentru că am adus vorba de Joyce, cu siguranță că apariția noii traduceri a lui Ulise realizată de Rareș Moldovan va fi un eveniment editorial de excepție, comparabil cu „interpretarea“ lui Mircea Ivănescu din anul 1984. Trebuie specificat că acest roman a fost tradus foarte rar în aceeași limbă de doi traducători diferiți. Vor fi interesante comentariile, comparațiile, analizele, față către față și față în față ale celor două traduceri, care nu vor întârzia să apară.

Ca poet, am citit o mulțime de traduceri din poezia universală și am fost surprins de diversitatea, originalitatea, ineditul și chiar exoticul acestora. Am fost uimit – sau poate derutat –, când, citind o aceeași poezie transpusă în română de doi traducători, am constatat că lecturam, de fapt, două poezii complet diferite / străine una de cealaltă. Și, necunoscând limba expeditorului (rusa, de exemplu), să cad descumpănit într-o dilemă, neștiind care dintre variante e mai fidelă originalului. Poate amândouă, poate niciuna!?

Nu pot trece cu vederea câteva traduceri admirabile din poezia universală ale unor poeți de excepție, precum Divina Comedie de George Coșbuc, Faust de Lucian Blaga, Panorama poeziei universale contemporane de A. E. Baconsky, creația poetică a lui Georg Trakl în viziunea lui Petre Stoica, poezia franceză și germană în tălmăcirea lui Ștefan Augustin Doinaș sau Șerban Foarță, integrala Boris Pasternak de Marin Sorescu, și exemplele ar putea continua.

Prin urmare, ne vom adresa traducătorilor cu îndemnul Excelsior!, căci, de fapt, aceștia fac parte din specia aleasă a creatorilor.

Articolul precedentLeo Butnaru, Limba maternă este patria scriitorului?
Articolul următorDan Munteanu Colán, Traduttore Traditore?

Lasă un răspuns