Din încercările traducătorului: traducerea traducerii

0
275

Nu-i nicio greșeală. Parafrazându-l pe Octavian Paler („Singurătate”, volumul Scrisori imaginare), aș spune: „Voi cei care traduceți și, după ce ați găsit cuvântul potrivit, răsuflați ușurat, voi știți ce înseamnă a traduce un pasaj tâlcuit aflat într-un text de tradus.”

De regulă, cei care traduc din limbi de mare circulație nu se întâlnesc cu astfel de situații. Pentru alte culturi, situația a fost și este diferită. Un exemplu celebru îl constituie Cartea Transformărilor (易经). Singura variantă recunoscută și aprobată de călugării chinezi datează din 1924, fiind realizată de Richard Wilhelm, misionar și sinolog german. Multe dintre versiunile din franceză și engleză, chiar dacă semnatarii lor nu au declarat acest lucru, sunt traduceri „inspirate” sau „confirmate” de textul german, adică o formă de „traducere a traducerii”. Variantele în engleză îmi sunt mai puțin cunoscute, dar asupra celor în franceză m-am aplecat și pot afirma că le găsesc „poetice”. De la fantezii susținute prin menționarea unor surse pentru a oferi veridicitate interpretării la varianta liberă, să-i spunem tălmăcire, a ceea ce traducătorii au fost în stare să înțeleagă, sau la rezumatul versificat – totul este posibil. Fiecare abordare are farmecul ei, dar prezintă un ecart mai mic sau mai mare față de original. De altfel, chineza clasică permite acest lucru. Cu mulți ani în urmă, în cartea mea Valori morale în daoismul primitiv (Editura Orfeu, București, 2000, 2001, pp. 82–83), am ilustrat polisemia grafemelor, folosind nouă versiuni ale celebrului vers 道可道非常道 (dao ke dao fei chang dao) care deschide Dao de jing (Cartea despre dao și de), realizate de diverși sinologi între 1833 și 1996. Dar Cartea Transformărilor nu este singurul caz de „traducere a traducerii”. Până prin anii ’70, mare parte din literatura chineză publicată în România era reprezentată de traduceri făcute din limba rusă. Ne putem da seama de acest lucru după modul în care sunt transliterate denumirile geografice, numele autorilor sau ale personajelor, dacă acestea nu sunt traduse. Trebuie să precizez că transliterația oficială chineză, cea pe care o folosim acum, a devenit obligatorie și a început să se practice la nivel mondial numai după 1972, anul în care China populară a devenit țară membră a ONU. Până atunci, sinologii ruși – cei mai prolifici, după opinia mea –, francezi și englezi au folosit sisteme diferite de transliterație care să redea cât mai fidel pronunția chineză într-o ortografiere cunoscută publicului lor. Cele mai cunoscute sisteme sunt Oșanin pentru rusă, Wade-Giles pentru engleză, Couvreur pentru franceză.

Adoptarea sistemului de romanizare pinyin nu a eliminat traducerile indirecte, deoarece numărul sinologilor dispuși să facă o astfel de muncă nu a crescut. Spre deosebire de traducerile specializate (notariale, medicale etc.), cel puțin parțial standardizate, pentru a putea reda parfumul autenticității, traducerea literară presupune, după opinia mea, dincolo de empatia cu autorul și stăpânirea ambelor limbi, cunoașterea culturii și civilizației la care scriitorul poate face oricând aluzie. Traducătorului îi trebuie și un pic de talent literar pentru a izbândi cu adevărat.

În ultima vreme, m-am aflat de două ori în situația de a apela la traducerea intermediată. Prima a fost prilejuită de traducerea cărții Introducere în alchimia interioară daoistă – despre unitate și multiplicitate, cu o traducere comentată a Versetelor trezirii la Adevăr, 悟真(Wuzhen pian) de Zhang Boduan, scrisă de Isabelle Robinet (Editura Herald, 2021). Lucrarea este alcătuită din două părți. Partea întâi este o prezentare „de popularizare”, cum își caracteriza autoarea volumele, a concepției chinezilor despre lume, a conceptelor fundamentale, a unității celor trei planuri în care acționează, a transformărilor la care sunt supuse și pe care le generează. Partea a doua este reprezentată de varianta în franceză a lucrării lui Zhang Boduan în calitate de suport practic al teoriilor enunțate în prima parte. Ca urmare, știam dintru început că voi găsi o traducere tipic franceză, cu atât mai mult cu cât aceasta era și un demers „programatic”. În aceste condiții, aveam două soluții: să traduc eu însămi textul chinez (bazându-mă pe reminiscențele de cunoștințe de limbă chineză clasică) sau să traduc traducerea franceză. Dacă alegeam această cale, ofeream, poate, o variantă mai apropiată de original, dar, atunci, pierzându-și fundamentul, toată Introducerea… scrisă de Isabelle Robinet ar fi devenit caducă, iar eu ar fi trebuit să scriu o altă prezentare a poemului chinez, care să reflecte sensurile noi pe care le-ar fi primit unele dintre concepte. N-ar mai fi fost vorba despre traducerea cărții lui Isabelle Robinet, ci despre o altă carte, probabil, Versetele trezirii la Adevăr, 悟真(Wuzhen pian) de Zhang Boduan, traducere, note și comentarii de… Din respect pentru sinologul francez, am ales a doua variantă, asumându-mi, desigur, riscurile traducerii intermediate. Chiar și în acest caz, tot am fost nevoită să traduc din chineză una dintre cele nouăzeci și nouă de strofe. Împrejurări care mi-au rămas necunoscute au făcut ca, în varianta franceză, să se strecoare o greșeală în numerotarea strofelor: de la strofa 5 „se sărise” la strofa 7, dar numărul total rămăsese cel corect. Mi-a fost clar că lipsea o strofă. Deoarece editura franceză, de altfel bine-cunoscută, nu menționa numele redactorului, iar autoarea nu mai este decât în amintirea celor care au cunoscut-o sau i-au citit lucrările, nu am putut afla cui se datorează greșeala. Ce noroc cu tehnologia modernă! Grație ei, am putut căuta și găsi textul chinez, iar în cadrul lui – strofa lipsă care, așa cum bănuiam după structura versificației, nu era a șasea. După ce am identificat-o, ca să respect linia semantică imprimată de Isabelle Robinet, am „umblat” în tot textul după fiecare grafem și modul în care fusese tradus. Poate nu a fost cea mai bună opțiune, mai ales că am trecut sub tăcere această operațiune, dar, la momentul respectiv, așa am crezut de cuviință.

A doua oară, circumstanțele au fost mult mai dificile. Traducând eseul „Speranța” din volumul Ierburi sălbatice de Lu Xun, am dat peste o strofă din poezia „Speranța” scrisă de Sándor Petőfi. Dacă numele autorului, scris în litere latine în originalul chinez, nu poate fi pus sub semnul întrebării, în ceea ce privește titlul poeziei nu pot decât să sper că este identic cu cel din limba maghiară. Ca să lămuresc în ce constă complexitatea situației, se cuvine să menționez câteva elemente din biografia lui Lu Xun. Deși s-a născut într-o familie de literați și în primii ani de viață a avut parte de o educație de tip tradițional, din motive financiare a fost nevoit să-și continue pregătirea la Școala Navală din Nanjing și apoi la Școala de Căi Ferate și Mine din același oraș. În acest mediu a avut parte de o instruire de tip occidental (cursuri de germană, geologie, chimie etc.), care i-a permis să descopere gândirea și literatura Bătrânului Continent, pe care le-a aprofundat în timpul studiilor în Japonia, cu toate că urma cursurile facultății de medicină din Sendai. Prin intermediul germanei și japonezei, citește Byron, Shelley, Heine, Pușkin, Lermontov, Mickiewicz, Petőfi și chiar traduce din japoneză o versiune prescurtată a romanului De la Pământ la Lună de Jules Vernes. Toată această digresiune mi s-a părut necesară atât pentru a explica îndoiala mea referitoare la titlul poeziei, cât și pentru a ilustra transformările la care au fost supuse stihurile lui Petőfi. Se prea poate ca „Speranța” să fi fost tradusă mai întâi din maghiară în germană, lucru extrem de plauzibil, căci, la acea vreme, ungurii învățau curent limba germană. Apoi versiunea germană a fost transpusă de Lu Xun în chineză. Nu se poate exclude nici parcursul potrivit căruia etapele ar fi fost maghiară–germană–japoneză–chineză. Indiferent dacă a cunoscut două sau trei transformări până a ajunge la mine, eu trebuia să-i ofer o formă nouă: cea în limba română. Din respect față de textul validat prin publicare, am căutat poezii de Sándor Petőfi în limba română. Mă gândeam să preiau strofa respectivă cu menționarea traducătorului, volumului și editurii. Strădania mea a fost sortită eșecului: nu am găsit niciun volum. Vreau să cred că nu am căutat destul. Ca urmare, mi-am asumat noua variantă, deși nu încetez să mă întreb ce a mai rămas din original. Îmi place să sper că măcar ideea de bază s-a păstrat, chiar dacă melodia, versificația și ritmul s-au pierdut.

Epilog

Din momentul în care, la îndemnul lui Peter Sragher de a scrie un articol pe o temă la alegere din experiența mea de traducător, mi-a venit ideea de a pune în discuție problema traducerii intermediate și, până la finalizarea textului, au trecut mai bine de trei luni. Între timp, am putut constata poziții diferite privind traducerea traducerii. Pe de o parte, la sfârșit de aprilie, dezbaterea ce a avut loc în cadrul grupului „Clubul Traducătorilor Literari”, privind folosirea traducerii intermediate pentru publicarea volumelor Despre fericire de Blaise Pascal și De ce sunt atât de înțelept de Friedrich Nietzsche s-a aprins, a ars și s-a încheiat cu retragerea de pe piață a cărților incriminate și exonerarea traducătoarei de orice răspundere. Pe de altă parte, la finele lunii mai, la Salonul Internațional de Carte Bookfest, am văzut o mulțime de tomuri pentru apariția cărora s-a făcut apel la traducerea traducerii. Știu bine că pe meleagurile noastre nu mai sunt mulți cunoscători și traducători de idiș. Ca urmare, nu numai că înțeleg, dar chiar aprob că, pentru a nu lăsa să se piardă comorile unei literaturi suculente, este nevoie de traducere intermediată. Și sunt convinsă că idișul nu este singurul idiom care are nevoie de traducere intermediată pentru a-și face cunoscută bogăția culturală. Dar să fie nevoie de acest artificiu și pentru lucrări scrise în japoneză sau sanscrită? Sunt numai alte două exemple. Recunosc că nu am stat la fiecare stand să verific din ce limbă s-a făcut traducerea. Să nu mai pun la socoteală faptul că mai există editori care „uită” să menționeze sursa și numele traducătorului. Acesta rămâne un subiect deschis, căci suntem mulți cei care am mai adus în discuție onestitatea editurilor.

Articolul precedentArta săvârșită de natură
Articolul următorMarta Barceló, Ficțiunea mă ajută să iau distanță ca să călătoresc în alte realități

Lasă un răspuns