Marta Barceló, Ficțiunea mă ajută să iau distanță ca să călătoresc în alte realități

0
331

Luminița Voina-Răuț în dialog cuMarta Barceló

Lectura dramatică a piesei Mama de Marta Barceló, desfășurată la Institutul Cervantes în primăvara acestui an a însemnat o experiență absolut minunată. Două actrițe de calibru, venite special de la Sibiu (unde se joacă piesa cu mare success), ne-au desfătat timp de o oră și jumătate inima, sufletul și mințile. Ce transformare a celor două personaje: la la natura tranzacțională – unde o doamnă tânără caută o mamă de închiriat!, iar mama ”pe bani” are nevoi financiare stringente – la descoperirea umanității celor două, a sufletului, fiecare fiind, de fapt, în căutarea iubirii. Iar iubirea nu poate fi cumpărată pe bani. Iubirea este descoperirea umanității din noi, împărtășită cu generozitate. Și așa se și întâmplă în piesă, care-i o descoperire însuflețitoare, încântătoare: mama nu este întotdeauna cea care naște copilul, ci cea care știe să fie alături de el la bine și la rău, care-l iubește dincolo de orice până închide ochii și după. Cele două femei își descoperă la sfârșit, în sfârșit, capacitatea atâta vreme închisă, uitată de a simți profund, de a fi fericite. La sfârșitul spectacolului, de o intensă trăire, nu puțini au fost cei care aveau lacrimi în ochi. Marta Barceló este o mare scriitoare care merită să fie cunoscută în toată lumea.
Să adăugam că traducerea piesei îi aparține Luminiței Voina-Răuț, una dintre cele mai bune traducătoare literare de la noi din țară. (Peter Sragher)

La invitația Institutului Cervantes din   s-a aflat, în perioada 5–9 martie 2023, în România, pentru a asista, la București, la spectacolul-lectură după textul Mamă, tradus de Luminița Voina-Răuț, iar la Sibiu la spectacolul cu același nume, producție a Teatrului Radu Stanca, semnat de Mariana Cămărășan și Amalia Iorgoiu. În distribuție: Diana Lazăr și Cendana Trifan.

Luminița Voina-Răuț: Dragă Marta, te rog să te prezinți în câteva cuvinte cititorilor

revistei noastre.

Marta Barceló: Am absolvit Institut del Teatre din Barcelona, urmând ulterior The Circus Space din Londra. Timp de două decenii am lucrat la compania de producție ”Res de res i en blanc” ca actriță, trapezistă, codirectoare sau autoare de spectacole de mimă, circ și teatro. În paralel, am lucrat, din 2005, ca scenaristă pentru seriale difuzate de televiziunea din Insulele baleare. În 2013, textul meu Remor a câștigat Total Theatre Award la Festivalul Fringe de la Edinburgh. Apoi, textul Până vine neamțul (2016) a câștigat competiția Temporada Alta de Girona ( 2016), iar textul Mamă a fost laureat al concursului Transatlántico din Buenos Aires (2017). În prezent, conduc Centrul pentru cercetarea artelor spectacolului din Sineu (Insulele Baleare).

LVR: Ai o rutină a scrisului? Când scrii, ai deja în minte o structură a textului? Sau acțiunea și personajele se conturează pe măsură ce textul avansează?

MB: Când încep să scriu, n-am o structură anume în minte. Firește, am o primă idee despre personaje, despre anumite fragmente și scene, și de-aici încep. Când am suficiente fragmente, le unesc și, în felul acesta, se creează structura, care se conturează odată cu personajele. E o muncă destul de laborioasă și uneori destul de surprinzătoare.

LVR: Ce înseamnă scrisul pentru tine? O terapie, un exercițiu de imaginație?

MB: Ambele lucruri. Îmi dau seama că scrisul mă ajută să mă eliberez. Scot la suprafață teme și trăiri care mă frământă, putând să le văd astfel dintr-o altă perspectivă. Dar e și imaginație, chiar și atunci când materia primă a textelor mele se bazează pe experiențe personale. Ficțiunea mă ajută să iau distanță, să nu rămân cantonată în realitate, ca să pot călători în alte realități.

LVR: Piesa ta Tocar Mare (Mamă), prezentată cu mult succes în România, abordează numeroase teme, dar există un aspect despre care nu s-a vorbit. Tu prezinți aici un anumit tip de curaj, curajul de a admite cu glas tare că noi toți avem nevoie de afecțiune, de iubire cu orice preț, fie și cumpărând-o, dacă e cazul. Cele două protagoniste, Amparo și Esperanza, clamează această nevoie de afecțiune, ceea ce nu-i deloc ușor. Lipsa afecțiunii duce la frustrări, la depresii, chiar la violență, cred…

MB: Da, în text încerc să evidențiez singurătatea emoțională a celor două personaje, nevoia de a iubi și de a fi iubit, deși totul începe ca o tranzacție comercială. Nu putem trăi fără iubire, fără afecțiunea celorlalți, asta e evident. Și cu siguranță că nu-i ușor s-o strigi în gura mare, mai ales dacă – așa cum se întâmplă în cazurile grave de lipsă de încredere în sine – ai senzația că n-ai dreptul să fii iubit sau că nu meriți asta. Piesa mai vorbește și despre golul interior, despre modul în care percepi acest gol. Faptul este evident în cazul fiicei, dar eu mi-am dorit să-l evidențiez și în cazul mamei. De pildă, mama spune într-o scenă ceva de genul „nu știam că am așa un gol imens până n-ai venit tu să mi-l umpli”.

Marta Barceló și Luminița Voina-Răuț pe scena Institutului Cervantes

Traducătorii sunt cei mai valoroși complici ai internaționalizării textelor

LVR: Care a fost destinul textului Mamă în străinătate? Cum a ieșit în lume această bijuterie de text?

MB: Piesa a devenit cunoscută pe plan internațional grație unei întâlniri organizate de Sala Beckett din Barcelona, împreună cu Institutul Ramon Llull. Era o întâlnire între traducătorii de limbă catalană în alte limbi și dramaturgi. Cu acel prilej, am cunoscut-o pe Maria Chatsiemmanoil, o traducătoare din Grecia, căreia i-a plăcut mult acest text. Ea a fost prima persoană care a crezut în el, l-a tradus, a căutat un teatru unde să se joace, după care a luat legătura cu alți traducători, vorbindu-le elogios despre Mamă. În prezent, piesa se joacă în Grecia, România, Germania, Spania și, curând, va avea premiera și în Finlanda.

LVR: Fiind vorba despre o revistă de traduceri literare unde va fi publicat textul, te rog vorbește-mi și despre legătura ta – dacă există – cu traducătorii pieselor tale.

MB: Am o relație excelentă cu traducătorii mei. Cred că activitatea traducătorilor este esențială, fiindcă adesea ei nu se mulțumesc doar să traducă, ci și promovează activ traducerile, pentru a se monta respectivele texte. Traducătorii sunt cei mai valoroși complici ai internaționalizării textelor. De unii dintre ei – Maria Chatsiemmanoil sau Pino Tierno –, mă leagă o strânsă prietenie. Și, firește, de tine, care mi-ai tradus mai multe piese în limba română. Noi două ne-am cunoscut la Festivalul de Teatru de autori contemporani spanioli, din Alicante, în 2022, și acum, în România.

LVR: Ai scris cel puțin două texte care tratează subiecte delicate: Până vine neamțul și Până la Saturn și înapoi. Cum ai ajuns să le scrii?

MB: Protagonista piesei Până vine neamțul este Julia, o femeie de șaizeci și cinci de ani, pe care medicii tocmai au diagnosticat-o cu Alzheimer. Textul surprinde momentul în care boala este în prima fază, când persoana în cauză are mici pierderi de memorie, dar încă este ea însăși, încă mai poate lua decizii. Cum poți asimila o asemenea veste? Ce faci? Am scris piesa când mama a fost diagnosticată cu această boală și, chiar dacă nu mama mi-a inspirat personajul, sunt anumite circumstanțe și detalii care conferă veridicitate textului.

Până la Saturn și înapoi e un text comandat de o casă de producție, în ideea de a „scrie ceva care să vizibilizeze și să destigmatizeze cancerul de sân”. M-am documentat mult și am luat legătura cu o asociație de femei din Mallorca, care sufereau de această maladie. Femeile respective au fost generoase cu mine, împărtășindu-mi experiența lor zilnică și, pornind de la mărturiile lor, am scris textul, a cărui protagonistă este o învățătoare de patruzeci și cinci de ani, căsătorită, cu un copil, căreia i s-a diagnosticat boala.

LVR: Cel mai recent text al tău, Zonă inundabilă, este finalist la Premiile Max. Felicitări! Spune-mi: un premiu conferă vocii autorului mai multă forță când e vorba să influențeze conștiința publică?

MB: Da, premiile oferă mai multă vizibilitate unei piese. În cazul Zonei inundabile, piesa a generat multe așteptări, fiindcă faptele care m-au inspirat (inundațiile produse într-un mic sat din Mallorca, când au murit treisprezece oameni) au avut un impact puternic în Baleare. În timpul spectacolelor, s-a simțit inițial multă tensiune, dar și respect.

LVR: O ultimă întrebare: ce te surprinde în viața asta?

MB: Mă surprinde permanent omul. Omul – capabil și de răutate extremă, dar și să creeze frumusețe și iubire nețărmurită.

        mai 2023

Articolul precedentDin încercările traducătorului: traducerea traducerii
Articolul următorZygmunt Krasiński: Psalmul speranței

Lasă un răspuns