Arta săvârșită de natură

0
215
Peter Sragher © foto Adorian Tarla
Peter Sragher © foto Adorian Tarla

Cu ani de zile în urmă, mătușa mea, Tantieni, vizitase o salină dezafectată din Polonia. Îmi aduc și acum aminte de câteva fotografii pe care le adusese din călătorie în vremea când eram copil. Din loc epuizant de muncă, salina aceea – a cărei denumire n-o mai țin minte – devenise un loc în care nu numai arta, ci și o credință profundă își găsiseră locul. Muncitorii salinei poloneze sculptaseră contururile unei biserici în sare. Realizată cu un talent remarcabil, părea o eternă biserică de gheață, pe care niciodată căldura ori apa n-ar fi putut s-o atingă și s-o distrugă. Ca și când n-ar fi fost construită în sare, din sare, ci doar din credință și suflet. Se transformase, dintr-un loc de trudă, într-un loc sfânt. Tantieni îmi spusese că ea a fost clădită chiar în timpul în care salina mai producea sare, adică în puținele ore în care muncitorii polonezi aveau răgaz, nu se odihneau, ci lucrau la biserică. Ca, înainte sau după tura lor, să se poată ruga. Edificarea acelei biserici a fost balsam pentru sufletul lor, ca să nu simtă povara unei munci atât de grele. Iar când mătușa mea a vizitat-o, prin anii șaizeci ai secolului trecut, se prefăcuse de-acum într-un loc de pelerinaj.

De câțiva ani de zile, îmi încolțise gândul să merg cu familia la Salina Turda. Nu în acel scop de pelerinaj sus-amintit, căci acolo nu exista o biserică în adâncurile fostei mine de sare sus-amintite, ci ca să avem tustrei parte de beneficiile sării asupra organismului, mai ales asupra plămânilor. Desigur că apa  mării conține și ea sare și are efect terapeutic asupra organismului, ca și aerosolul, despre care știm cu toții cât de binefăcător este. Prin respirație, nu inspiri doar aer, ci și energie și substanțe ce intră în microcosmosul aerului inhalat. Salina este însă altceva, acolo există o densitate de sare cu totul specială în aerul inspirat. Și, cum în 2021 am trecut toți trei prin furcile caudine ale maladiei Covid 19, gândul care odinioară nu-mi dăduse pace s-a apropiat tot mai mult de împlinire. Căci am considerat că salina constituie cea mai bună terapie pentru plămânii noștri afectați odinioară de virus. Am plecat cu soția și copilul pentru întâia oară în viață la tratament. Ne-am gândit atunci noi doi, adulții, că nu facem totuși acest lucru pentru că am fi trecut deodată, brusc, pragul vârstei a treia – ca să ne apuce depresia –, ci ne ziceam că ne ducem mai degrabă într-o vilegiatură, o vizită de plăcere într-un loc aparte, neștiut, că, de fapt, plecăm ca să ne întâlnim cu aventura. Ceea ce nu a fost  departe de adevăr.

Soția mea, care a studiat la facultate epoca Antichității, îmi spunea că Iulius Caesar a fost primul care a avut intenția să cucerească Dacia, având în vedere că aflase de pe atunci că acolo există sare, dar, fiind ocupat cu alte cuceriri, n-a mai putut să-și pună acest plan în aplicare. Pe vremea romanilor, ostașii primeau bani (salarium „salariu, soldă militară“ [< sal „sare“]) pentru a-și cumpăra sare, pe atunci la fel de prețioasă precum aurul, căci era singura modalitate de conservare a cărnii.

Am intrat în Salina Turda cu emoție și, după ce am coborât la vreo patruzeci de metri adâncime, am început să ne minunăm de frumusețea straturilor de sare de pe pereții tunelurilor săpate cu sute de ani în urmă, pentru a ajunge la filoane. De la alb, trecând prin toate nuanțele de gri, până la negru, puteam admira miriadele de desene imaginate de natură, de-a lungul a milioane de ani. Natura este cel mai mare pictor peisagist, nu-i așa?!? De necrezut ce ni se înfățișa ochilor. Apoi, coborând încă vreo sută și ceva de metri pe scări de lemn, în galeria principală, am admirat stalactite de-o frumusețe rară, care însă nu erau din calcit – cum sunt în peșterile obișnuite –, ci din sare. Unele dintre ele – precum o țesătură fină, concepută și realizată de gândirea și arta unui demiurg. Pentru mine, cea mai impresionantă imagine – ilustrată chiar în fotografia de la începutul acestui articol – este un lac sărat de culoare albastră, alături de niște pereți înalți de zeci de metri de care atârnă stalactite de sare albe, care creează un contrast magic cu pereții. Ireal.

Cele câteva ore minunate petrecute pe parcursul unei săptămâni la Salina Turda au îmbinat terapia cu arta. Artă săvârșită nu de mâna omului, ci de natură.

Articolul precedentPoezia națională și poezia existențială*
Articolul următorDin încercările traducătorului: traducerea traducerii

Lasă un răspuns