traducere de Constantin Geambașu
Prologul, cea de a doua verigă a dramei, reprezintă mai multe voci cu privire la poezia națională. Trebuie să subliniem însă că a căuta în Kordian un program literar sau o concepție estetic-literară nu va duce la un rezultat îmbucurător. În loc de program, concepție, doctrină, vom găsi în această operă experiența poeziei sau mai degrabă o experiență vie și variată, prin natura lucrurilor neomogenă și incongruentă. Experiența poeziei prezentă în Kordian se naște pe calea polemicii, a criticii, a disputei, în aspirația și confruntarea concretă cu obstacolele ce se ivesc pe drumul către țel.
În Prologul, căutarea poeziei naționale se manifestă în compromiterea vizionarismului asupra „spiritului Apocalipsei“, în dezacordul față de profetismul care, din perspectiva ordinii supranaturale a istoriei și a sfârșitului acesteia, impune poporului chietismul sinucigaș. De asemenea, se manifestă în respingerea istoriozofiei poetice speculative, care prezintă aceeași iluzie a științei absolute despre ordinea istoriei în formulele raționalității filozofice. Obiectul criticii în Prologul este, fără îndoială, mesianismul din Moșii (partea a III-a) și din Cărțile Poporului Polonez și ale Pribegiei Poloneze, precum și poezia angajării sociale, cu rădăcini în filozofie, poezia faptei patriotice și democratice (…). În lumina Prologului, sursele poeziei naționale (profetice) ar trebui să fie căutate în etosul polonez al libertății și în legenda națională de sorginte cavalerească. După cum afirmă A Treia Persoană din Prolog:
Trezi-voi cavalerii, voal putred să deşir,
pe toţi s-aştern azurul din polonezul cer,
lumină-n duh voi face, speranţe ce nu pier,
până prin faţa noastră toţi s-or fi perindat,
cu zâmbet la sosire, cu lacrimi la plecat.
Când, în subsolurile Catedralei Sf. Ioan, Kordian se pronunță pentru uciderea țarului și își îndreaptă spre complotiști apelul său tirteic – căci el este poet –, această poezie îl dezamăgește. Poezia romantică, după cum afirmă Stanislaw Makowski, „devine pentru el sursa unor conflicte interioare și a unor eșecuri în viață“1. Nu-l ajută să se integreze cu polonezii așa cum sunt aici și acum, nu-i întărește voința de acțiune și nu-l lecuiește de singurătate. Nici măcar nu-i garantează înțelegerea infailibilă a mesajului strămoșilor, îndeamnă la regicid, în istoria Poloniei nu s-a ridicat mâna asupra capului încoronat.
În biografia lui Kordian, poezia nu este „o forță fatală“ (…). Și totuși, poezia este un medium al conștiinței de sine, care impune protagonistului să se confrunte cu existența sa, marcată de durere (Weltschmerz, mal du siècle), cu condiția umană, care se pare că nu are nici justificare absolută, nici chiar un loc cognoscibil în ordinea lumii. Rugăciunea disperată a lui Kordian, la vârsta de cincisprezece ani, este o implorare legată de scopul sufletului și de sensul existenței (actul I, scena 1); despărțirea amară de lume (actul III, scena 8) îl convinge de imposibilitatea de a afla taina propriei sorți. Ar fi putut spune, ca și Konrad Wallenrod al lui Mickiewicz, în clipa de dinaintea morții:
Cât sunt de singur! Sub cer și în cer
Nu am nimic de spus nimănui, nicăieri
La ceasul agoniei (…)
(actul VI, vv. 202–204)
Poezia romantică îi permite să descopere specificul său existențial și-i impune, în chip byronian, să părăsească lumea fără identificarea cu propria soartă.
Kordian – erou romantic existențial
Deși „prima parte a trilogiei“ poartă titlul: Complotul împotriva încoronării, nu acțiunile conspirative ale lui Kordian constituie axa fabulară a dramei. Fabula este alcătuită din cele trei faze ale biografiei eroului. Actul I se referă la tinerețea timpurie, marcată de confruntări cu boala existenței și cu dragostea nefericită. Actul II se referă la „anii de călătorie“: traseul european al pierderii idealurilor. În actul III, Kordian este elev la Școala de Cadeți și participant la complot. Ce anume leagă între ele cele trei faze? Biografia protagonistului cuprinde o perioadă de câțiva ani (cel puțin patru) și un spațiu întins de călătorii prin Europa; pe parcursul evenimentelor și trăirilor schimbătoare, Kordian rămâne invariabil poet și căutător al sensului existenței. Primul său monolog trece într-o rugăciune înflăcărată:
Din inimă ia-mi, Doamne, neliniști de lăstun,
dă-i vieții mele suflet și fă să fie bun…
Aprinde un gând mare (…)
(actul I, scena 1, vv. 38–40)
Ultimele trei probleme ale lui Konrad (actul III, scena 8) se referă la moartea sa, la transcendența personală și la inima care cunoaște dragostea.
Despre cei doi protagoniști tineri ai lui Słowacki (Kordian și Szczęsny Kossakowski) scriu Maria Janion și Maria Żmigrodzka:
Hetmanowicz Kossakowski și cadetul varșovian nu sunt calchieri abstracte ale copilului stereotipic al secolului, deși în biografiile lor se poate observa conturul unei drame existențiale similare: trăirea emoționantă a neautenticității propriei existențe, antinomiile între cunoașterea și aprecierea de sine, șovăiala sau de-a dreptul pierderea sentimentului de identitate și totodată convingerea că salvarea o poate aduce doar efortul autocreației, bazat pe „un gând mare“, pe valori supraindividuale2.
Băiatul de cincisprezece ani nu va regăsi un asemenea gând mare, o idee universală. Dimpotrivă, Kordian consideră că puterea sufletului său – entuziasmul, geniul – suferă epuizarea din cauza „iubirii nefericite“. Orice experiență a tânărului capătă caracter pasional, radical, atingând granița a ceea ce este imposibil. Dorința de cunoaștere tinde îndată spre aprofundarea adevărurilor metafizice. Povestea bătrânului servitor despre fostele lupte de eliberare națională îi declanșează dorința de a deveni victimă încărcată de eroism. Iubirea androginică îi stârnește nostalgia după sublimarea supranaturală, după angelizare. Totuși, intuițiile intelectului nu se pot transforma în extaz metafizic, nu pot atinge Absolutul; în vremuri neeroice, nu este loc pentru sacrificiu eroic; platonic, Laura nu este „a doua jumătate“. Băiatul trece prin experiența anarhiei interioare, epuizare și neputință, dezamăgire față de existența în sine, până la ispita hamletiană a autodistrugerii și a încercării de a se sinucide.
Această încercare îi lasă lui Kordian sentimentul de vinovăție, dar, de fapt, nu este vorba de vinovăție morală, și nici de păcat în sensul biblic. Îi lasă semnul lui Cain („cicatricea lui Cain“, actul II, v. 24), care în textul biblic și în drama lui Byron devine semnul izgonirii ireversibile din ordinea lumii, instituită de Dumnezeu și stabilită pentru veacuri. Acest semn deschide calea duhului rău. Aranjând spectacolul iluziilor și al temerilor lângă dormitorul țarului (actul III, scena 5), Diavolul face imposibilă săvârșirea crimei de către Kordian (îl face pe țar să se chinuiască, însă, în același timp, îl protejează ca instrument al răului ce servește iadul), încătușându-i voința până în clipa când se aude clopotul de utrenie și când demonii nopții cedează. Ca Doctor, duhul ispitei se străduiește să-i smulgă lui Kordian „sufletul“, să-l priveze pe erou de credința în cauza libertății și în misiunea sa personală (actul V, scena 6).
Misiunea apostolului libertății este descoperită de Kordian pe vârful Mont Blanc. Acolo traversează școala maturității, străbate itinerarul pierderii iluziilor:
Pe drumurile lumii trăirile-mi s-au dus…
Săruturi de femeie amare-am cumpărat.
Pe prag papal credinţa s-a prăbuşit de sus…
Nimic, nimic, nimic (…)
(Actul II, vv. 272–275)
Pe Mont Blanc, Kordian luptă mai departe cu singurătatea, alienarea, lehamitea. Ideea găsită într-o clipă de inspirație este descoperirea misiunii naționale și a propriei vocații, a „gândului mare“, care îi conferă vieții un rost. Formula Winkelried3 constituie o anumită interpretare a insurecției – interpretare prezentă în poezia insurecționistă – ca participare la conflictul de bază și universal al epocii: în confruntarea dintre libertate și despotism, lupta pentru propria independență fiind în același timp un sacrificiu pentru celelalte popoare („pentru libertatea voastră și a noastră“). Așadar, aceasta este o idee verificată politic, dar oare Kordian are sentimenul deplin al dimensiunii reale a descoperirii sale? El strigă: „Pot, deci voi merge! Oameni chem! Treziți-vă acum!“ (v. 270), însă activismul maximalist, fără temei real, poate atrage ușor parodia și compromiterea celei mai minunate idei. Kordian descoperă, de asemenea, în popor identitatea sa elementară. Este însă delicat faptul că el străbate drumul spre Polonia pe un nor (un nor ce vorbește ca într-o dramă magică), în ceață, iar pe pământul natal strigă: „Polonezi!!!“ (v. 299) spre toți compatrioții și, concret, spre niciunul.
În mediul cadeților, Kordian este un complotist radical, el susține cu înflăcărare intenția de a-l ucide pe țar. Situația din subsolul Catedralei Sf. Ioan, când se cântărește soarta complotului împotriva încoronării, este modelată de Słowacki cu intenție echivocă. Argumentele lui Kordian lasă mult de dorit din punctul de vedere al raționalității politice (după înfrângerea insurecției, lucrul acesta s-a văzut limpede); în persuasiunea lui predomină nevoia de a-și potoli setea de valoare. Totuși pasiunea lui de a acționa îi servește lui Słowacki pentru a dezvălui sursele insucceselor poloneze: cauza lor rezidă în proiecte duse până la jumătate, în acțiuni fără determinare, fără imperativul luptei până la capăt, ceea ce se referă, după câte se pare, și la contemporanii poetului. În Mormântul lui Agamemnon, lucrul acesta se confirmă în mod direct.
În cele din urmă, ideea și fapta, misiunea și realizarea ei nu se întâlnesc în acțiunile lui Kordian. Misiunea libertății nu rezolvă nici problemele existențiale ale eroului. Acțiunea lui în singurătate, în pofida disciplinei din mișcarea de conspirație, decurge tot din semnul izolării, pe care cufundarea în șuvoiul național nu l-a înlăturat. În cele din urmă, el se adresează morților întru lauda deplină a strămoșilor, ca ultimul lucrător întârziat în grădina Domnului. Nu găsește pe nimeni căruia, în timp ce el se îndreaptă spre moarte, să-i poată lăsa moștenirea și misiunea. Și totuși, are parte de o consolare neașteptată. „Așadar, copil și trandafir“ (actul III, scena 8, v. 1026), spune el. După o clipă, îi oferă dragostea pentru dragoste bătrânului servitor, pe care îl va numi tată. Aceasta este fragila și relativa nemurire a lui Kordian.
* Juliusz Słowacki, Kordian, prefață (fragment), București, Eikon, 2022, pp. 19–24.
1. S. Makowski, Juliusz Słowacki, Varșovia, 1980, p. 34.
2. M. Janion, M. Żmigrodzka, Romantyzm i egzystencja. Fragmenty niedokończonego dzieła, Gdańsk, 2004, p. 165.
3. Arnold Winkelried, erou legendar, care în bătălia de la Sempah (1386) a condus armata elvețiană împotriva austriecilor, sacrificându-și propria viață în numele libertății (n. t.).
