Dan Munteanu Colán, Traduttore Traditore?

0
176

Titlul nu are intenţie polemică. Nu ne propunem să demonstrăm sau să negăm afirmaţia din titlu. Vrem doar să demontăm mecanismele traducerii literare şi să arătăm că o traducere făcută după toate regulile de bază ale acestei ştiinţe nu este cu nimic mai prejos decât textul-sursă.

Considerăm că traducerea este una dintre formele de comunicare, o activitate comunicațională. Numai precizând termenii pe care îi utilizăm ne putem înţelege (Voltaire). Potrivit lui Bunge (1969: 139), „este vorba de o operaţiune pur conceptuală, prin care se introduce în mod formal un nou termen într-un sistem de semne […] şi se specifică într-o anumită măsură sensul termenului introdus“. Acum, după ce am clarificat în mod satisfăcător ce este traducerea, vom încerca să vedem dacă traducerea este o artă, o ştiinţă sau, pur şi simplu, o meserie. Răspunsul ni se pare evident dacă ne gândim la marile re-creaţii în alte limbi ale unor opere ca Sakuntala, Mahabharata, Kalevala sau precum poemele lui Omar Khayyam. Sau este o meserie? Asemenea schimbării unei ţevi sparte ori montării unui dulap. Ori, mai curând, a creării celui mai avansat program informatic sau a elaborării hărții genetice umane.

Dubois definește traducerea drept procesul de comunicare într-o limbă-țintă, păstrând toate echivalenţele semantice şi stilistice (Dubois et al.) sau de a reproduce „informaţii conţinute într-un text, conţinutul denotativ şi conotativ al unui text, cu mijloacele altei limbi […], o reconstruire a ceva exprimat cu alte mijloace lingvistice“ (Lewandowski 2000), deoarece se poate crede că e de ajuns să cunoşti două limbi ca să poţi face o traducere. Şi am avut ocazia să citim multe traduceri de acest fel. Datorită lor a apărut de secole ideea că o traducere nu este echivalabilă cu originalul (traducătorul trădează opera originală), că nu există traduceri care pot echivala originalul. Naturalmente, respingem categoric această opinie. Cu toate că Roman Jakobson, unul dintre cei mai lucizi lingviști ai secolului trecut, el însuşi traducător, afirma că poezia nu se poate traduce: Poetry by definition is untranslatable (Jakobson 1959: 233).

Traducerea (literară) este posibilă și este capabilă să reconstituie într-un alt sistem lingvistic ceea ce este exprimat în limba-sursă, creând un text echivalent și păstrând toate componentele deliberate, funcționale (comunicaționale) și stilistice ale textului original (Munteanu Colán 2019: 159).

Din punctul nostru de vedere, al intertextulităţii, pericolele sunt şi mai mari. Sensul textului, după părerea noastră, poate fi afectat, chiar în mod grav. Pentru că sensul textului este o categorie extralingvistică, subiectivă, care ia naştere în funcţie de activitatea comunicațională a vorbitorului într-un context, depinde de polisemia culturală şi de idiosincrazia individului şi a comunităţii din care face parte, de mentalitatea, scara de valori, credinţe etc. (Munteanu Colán 1999: 32, Lvovskaya 1997: 27).

După părerea noastră, traducerea este o formă particulară de comunicare, face parte din activitatea comunicațională. Vom încerca să dăm o definiţie a traducerii, deoarece este necesar să precizăm termenii ca să ne înţelegem, cum spunea Voltaire. Şi totodată să ţinem seama de dificultăţile inerente oricărei definiţii, operaţie pur conceptuală, prin care se introduce în mod formal un termen nou într-un sistem de semne şi se specifică într-o anumită măsură semnificaţia termenului introdus, în măsura în care se precizează semnificaţia termenilor folosiţi în definiţie (Bunge 1969: 139).

Odată răspuns în mod mod satisfăcător la întrebarea „ce este traducerea“, putem afirma că este o artă, o ştiinţă, nu o meserie. Şi argumentele nu lipsesc: Sakuntala, Mahabharata, Saga lui Njal, poemele lui Omar Khayyam, Las Soledades ale lui Góngora se pot compara cu Capela Sixtină, Pietà, Simfonia a IX-a a lui Beethoven, Imperialul. În niciun caz cu repararea unei ţevi, executarea unui dulap în perete etc.

Ca să încercăm abordarea anumitor probleme ale traducerii, trebuie să plecăm de la anumite locuri comune, cum ar fi comunicarea, coerenţa, coeziunea, intertextualitatea, precum şi de la concepte proprii traducerii, ca limba-sursă, limba-țintă şi altele. De fapt, specialiştii sunt actualmente unanimi în definirea traducerii drept procesul enunţării în altă limbă (țintă) a ceva exprimat în limba-sursă, conservând toate echivalenţele semantice şi stilistice (Dubois el al. 1979) sau al reproducerii „informaţiilor dintr-un text, a conţinutului denotativ şi conotativ cu mijloacele altei limbi […], o reconstrucţie a ceea ce s-a exprimat cu alte mijloace lingvistice“ (Lewandowski 2000).

La prima vedere, potrivit acestor definiţii, procesul de traducere este foarte simplu şi este de ajuns ca o persoană să cunoască cel puţin două limbi ca să realizeze o traducere. Complet greşit şi dăunător pentru traducere, în mod special pentru traducerea literară și pentru cei care lucrează în domeniu. Pentru că mulţi au negat şi continuă să nege posibilitatea de a egala traducerea cu originalul, spunând că traducătorul, în mod fatal, trădează originalul, ideea autorului (traduttore traditore). Din punctul nostru de vedere, traducerea literară este posibilă şi este capabilă să reconstruiască în alt sistem lingvistic ceea ce se exprimă în limba de origine, creând un text echivalent şi conservând toate componentele deliberate, funcţionale / comunicaționale şi stilistice ale textului original. Ceea ce înseamnă crearea unui text de maximă fidelitate față de planul general al autorului şi de maximă acceptabilitate în cultura destinatară.

Revenim la întrebarea pusă la începutul acestor rânduri: nu putem compara un instalator, un croitor, un mecanic etc., cu un scriitor, un poet, un muzician sau un artist plastic?

Să încercăm să pătrundem mai adânc în procesul de traducere. Potrivit definiţiilor tradiţionale și moderne ale traducerii, aceasta constă în două faze: înţelegerea textului original din perspectiva receptorului / interpretului – care nu este pasiv, nu se limitează la „primirea“ mesajului, ci îl „interpretează“ în funcţie de competenţele sale, îi infuzează coerenţă şi, în mod consecvent, acceptabilitate. Ulterior, în faza a doua, traducătorul se transformă în producător / autor pentru comunitatea lingvistică din care, în general, face parte şi care este, totodată, destinatara textului. Ambele faze implică un înalt grad de subiectivitate din partea traducătorului. Pentru înţelegerea textului şi re-crearea sa în altă limbă, traducătorul, în opinia noastră, trebuie să posede competență comunicațională [ansamblu de cunoștinţe şi aptitudini necesare unui individ, aflate la dispoziţia sa ca membru al unei comunităţi socioculturale (Lozano, Peña Marín, Abril 1982: 162)] competenţă textuală [cunoştinţe care-i permit celui ce foloseşte limba înţelegerea şi elaborarea de texte coerente într-un context extralingvistic specific (Bernárdez 1982: 162)] şi, nu în ultimul rând, competență intertextuală şi socioculturală [ansamblu de cunoştinte şi date înmagazinate în memoria utilizatorului (Munteanu 1996, 1997, 1998)]. După părerea noastră, ar trebui să posede aproximativ acelaşi nivel de competenţă ca autorul textului-sursă (mai departe: TS), ca să poată ajunge la înţelegerea totală a originalului (plan general, program conceptual, după diverşi specialişti). Pe care apoi trebuie să le textualizeze corect, adică să recreeze TS şi să-l transforme în text-țintă (mai departe: TȚ). Cu alte cuvinte, să creeze un text echivalent din punct de vedere funcţional / comunicațional, ceea ce, după părerea noastră, înseamnă maximă fidelitate faţă de sens şi maximă acceptabilitate în cultura-ţintă, destinatară.

În mod normal, înţelegerea este, de obicei, relativă, în funcţie de nivelul de competenţă textuală şi intertextuală a receptorului / interpretului. Dar acest lucru nu poate servi ca eventuală scuză pentru traducător, pentru că el, ca destinatar al TS în prima fază, ca receptor / interpret trebuie să identifice textul din punctul de vedere al funcţiei comunicaționale, să-l interpreteze unitar într-o situaţie dată şi într-un context cultural determinat, ca să ajungă la ultimele detalii ale imaginii mentale a autorului TS, fiindcă numai astfel va putea atinge stabilitatea conceptuală a mesajului şi va fi capabil să-l reconstruiască în limba-ţintă a culturii destinatare a traducerii.

Evident, nu negăm existenţa acestor competenţe, dar este greu de acceptat că doi indivizi vor reacţiona la fel în faţa aceleiaşi situaţii comunicaționale. Dar acest lucru nu înseamnă în mod necesar lipsa comunicativității. Persoanele pot avea diverse niveluri de înţelegere, de acord cu nivelurile de competenţă ale receptorului / interpretului. În cazul traducătorului, această variabilitate se va reflecta în etapa de elaborare a TȚ, ceea ce explică – după părerea unor cercetători – că niciodată nu există două traduceri total identice. Această situaţie, aceste diferenţe sunt, în opinia noastră, mai ales rezultatul textualizării planului general original în noua limbă. În această fază intervine creativitatea traducătorului, cert limitată de bine cunoscutele elemente: autor, temă, gen de text, resurse lingvistice utilizate de destinatar (Munteanu Colán, Marrero Pulido 1998–1999: 214–215).

Echivalenţa funcţională este dinamică și relativă datorită subiectivităţii actului comunicațional şi a competenţei intertextuale. Cu toate acestea, independent de existenţa mai multor TȚ echivalente ale TS, toate trebuie să reunească exigenţele menţionate mai sus: echivalenţă şi acceptabilitate pentru a produce un TȚ convenabil în cultura destinatară, care să nu „trădeze“ TS.

În toate cazurile în care traducătorul întâlneşte cuvinte care denumesc realităţi inexistente în cultura destinatară, el este obligat, când elaborează TȚ, să le explice, recurgând la diverse mijloace, dovadă că a înţeles bine TS. Dar, aşa cum am văzut, nu se poate limita la traducerea semnificatului, ci tot ceea ce comunică creatorul textului original. Autorul transmite un mesaj comunităţii socioculturale din care face parte, al cărei tezaur cultural îl cunoaşte, posedă un nivel de competenţă intertextuală aproximativ asemănător, trăieşte în aceeaşi realitate lingvistică, adică în acelaşi context, ceea ce garanteză, cel puţin teoretic, că destinatarii textului sunt capabili să reconstruiască, în anumite limite, imaginea mentală care li se propune şi să ajungă la stabilitatea conceptuală a textului. În general, participanţii la comunicare conferă mesajului textului o anumită semnificație, în funcţie de realitatea pe care o cunosc, de lumea în care trăiesc şi de o anumită „interpretare“ a acesteia. Dacă această realitate nu este coerentă din punctul lor de vedere, mesajul (verbal sau artistic) „tradus“ devine incomprensibil. Diferitele grupuri socioculturale (Munteanu 1997: 362) pot adopta relaţii deja existente sau pot crea altele, ce nu apar în viaţa reală, dar aproape întotdeauna numărul lor va fi relativ redus şi limitat.

Când destinatarul textului este monolingv şi monocultural, când nu cunoaşte alte realităţi, diferite de a sa, când nivelul competenţei sale intertextuale este relativ redus, se poate vedea confruntat cu un text ce reflectă situaţii care i se vor părea ininteligibile; cu cât este mai complexă intertextualitatea textului, cu atât va fi mai mare dificultatea de a-l înţelege, interpreta şi a-i conferi coerenţă.

Traducătorul, în calitate de creator al noului text, are foarte complicata sarcină de a transmite comunităţii socioculturale ţintă un mesaj destinat iniţial altei comunităţi socioculturale, monolingvă, cu alte cunoştinţe, obiceiuri, tradiţii etc. De aceea, nu e suficient ca traducătorul să fie bi- sau pluricultural şi să cunoască normele de comportament verbal ale comunităţii destinatare a textului tradus, ci, alături de bi- şi pluriculturalitate, să cunoască nivelul de competenţă textuală şi intertextuală a comunităţii-ţintă. Ceea ce este echivalent cu crearea unui text nou, bazat pe planul general al textului-sursă, caracterizat de echivalenţa comunicațională şi echivalenţa formală și, în măsura posibilului, şi pe acceptabilitatea sa în cultura-ţintă.

Alt aspect, legat de cel anterior, este cel al numelor proprii. Pentru a uşura înţelegerea, nu trebuie folosite numele proprii din limba-sursă, originală, în condițiile în care sunt puţin cunoscute în limba-ţintă. Avem în vedere, în cazul nostru, traducerea în limba spaniolă a unor texte de ficțiune istorică, precum, de pildă, romanele lui Ken Follet Los pilares de la Tierra (The Pillars of the Earth), Un mundo sin fin (World without End), Una columna de fuego (A Column of Fire), El umbral de la eternidad (Edge of Eternity), El invierno del mundo (Winter of the World), La caída de los gigantes (Fall of Giants), Las tinieblas y el alba (The Evening and the Morning), în care numele personajelor sunt hispanizate. Cititorul găseşte mai multe Isabel (fr. Elisabeth, engl. Elizabeth), Catalina (fr., engl. Catherine, it. Catarina), diverşi Carlos (fr., engl. Charles, germ. Karl), diferiţi Francisco (fr. François, engl. Francis, germ. Franz), mai mulţi Fernando (fr. Fernand, germ. Ferdinand), care nu uşurează înţelegerea, mai ales când acţiunea se desfăşoară de-a lungul a mulţi ani şi în diferite ţări. Dar şi la texte (ca, de pildă, romanele braziliencei Clarice Lispector, unde antroponimele, toponimele, numele străzilor, ale marilor palate, castele, biserici şi catedrale (Versailles, Notre Dame de Paris, Notre Dame de Asunción) apar, în traducere, cu forma existentă în limba-țintă. Portughezul João, franțuzescul Jean, italianul Giovanni, germanul Johann, românescul Ion, rusescul Ivan, israelianul Johanan etc. sunt – cu toţii – Juan. Cu toate că acest procedeu este utilizat de diverşi traducători sau agenţii de traducere, nu suntem de acord cu această practică, pentru motivele expuse mai sus. Dar trebuie să recunoaştem că scriitorii (creatorii) de asemenea o practică. Ca exemplu, menţionăm romanele lui Antonio Cavanillas de Blas, Isabel, la reina católica sau Yo, Carlos. 

Când nu poate îndeplini aceste exigenţe în totalitate, traducătorul trebuie să recurgă la talentul şi profesionalismul său, pentru a suplini posibilele lacune sau pierderi în înţelegerea textului din limba-țintă derivate din diferenţa de nivel de competenţă intertextuală între cultura-sursă şi cultura-ţintă, precum şi de schimbarea contextului situaţional, şi să recurgă la „resursele secrete“ ale profesiunii pentru a oferi traducerea ce se doreşte şi este dorită.

Analizăm, mai jos, câteva din aceste resurse.

Pentru a explica referinţele la realităţi necunoscute în cultura-țintă, aspecte care aparţin textualităţii culturii-sursă, dar sunt cunoscute în cultura-țintă, procedeul cel mai frecvent sunt explicaţiile în note la sfârşitul paginii. Cu toate acestea, deşi însuşi Ortega y Gasset recomandă să se recurgă la note, actualmente, mare parte dintre traducători, scriitori şi edituri consideră că notele de subsol întrerup fluiditatea lecturii şi afectează calitatea artistică a textului (Munteanu Colán, Marrero Pulido 1998–1999: 223–225). Dar obligarea unui cititor interesat să recurgă la o enciclopedie sau la internet nu întrerupe fluiditatea lecturii? Să vedem câteva situaţii concrete.

În versiunea spaniolă a romanului Jurnalul fericirii (El diario de la felicidad) de Nicolae Steinhardt (notă p. 172), cu multe referinţe la realitatea românească, la perioada comunistă, aspecte necunoscute de receptorul/interpretul spaniol, traducătorii s-au văzut obligaţi să dea numeroase note de subsol (douăzeci și trei în primele zece pagini), fără care textul ar fi fost de neînţeles: […la tierra de Ion, a lui Soarbe-Zeamă, Vlad Ţepeş, Petre Carp, regele Carol…] […aici vorbim despre viaţă şi moarte, acesta nu este un scenariu sofisticat şi delirant…].

În versiunea în limba română a romanului La Regenta de Clarín (notă p. 173), am recurs, de asemenea, la foarte multe note pentru realităţi din istoria şi cultura spaniolă: scriitori mai puţin cunoscuţi, opere la modă în secolul al XIX-lea, stiluri arhitectonice şi altele: […] la influencia del sacerdocio en su hogar […], Iezuitul! Cazuismul! […] Paraguayul! […] Caveant consules! (nota p. 173) 

Ce înţelege un cititor român care nu ştie ce fost Misiunea iezuită în Paraguay, expulzarea iezuiţilor din Paraguay din 1767, sau nu cunoaşte sensul expresiei Caveant consules?

Un caz particular de intertextualitate sunt relaţiile intertextuale, aluziile la alte texte, cu referire (parţială sau totală) la autor şi / sau la titlul operei. Que Manrique se enamora de Leonor, y que el conde también se enamora de ella y el perdulario del poeta, pe lângă ţigancă se van al otro barrio, y qué? ¿qué aprendemos de eso?, qué vamos aprendiendo?

În astfel de cazuri, considerăm că, în măsura posibilului, soluţia corectă ar fi ca traducătorul să identifice textul şi să indice într-o notă de subsol explicaţia necesară, cum a şi făcut: „Aluzie la drama Trubadurul de A. García González.“

Alt aspect interesant al relaţiilor intertextuale este metanaraţiunea. În astfel de cazuri, soluţia cea mai adecvată, profesională şi etică este, în măsura posibilului, recunoaşterea textului şi oferirea versiunii cunoscute (publicate) existente în cultura-țintă. Când această versiune „oficială“ nu există, traducătorul trebuie să traducă fragmentul, ca în romanul Sefard de Antonio Muñoz Molina, în care traducătoarea a recurs la versiunea românească a romanului Procesul de Franz Kafka („— Da, spuse aprodul, sunt acuzaţi; toţi oamenii pe care îi vezi aici sunt acuzaţi. — Adevărat?, spuse K. Atunci sunt colegii mei“), indicând într-o notă referinţa bibliografică completă. Acelaşi procedeu a fost utilizat în traducerea romanului Perto do corazão salvagem de Clarice Lispector, folosind versiunea românească a romanului A Portrait of the Artist as a Young Man / Portretul artistului la tinerețe / Retrato del artista adolescente de James Joyce, cu o obligatorie notă bibliografică completă. În versiunea română a romanului El jinete polaco de Antonio Muñoz Molina, traducătoarea a identificat toate fragmentele din „Cântarea cântărilor“ şi le-a reprodus aşa cum apar în versiunea românească oficială a Bibliei. Fragmentele din opere care nu au fost publicate în limba română au fost traduse de autoarea traducerii, ca în cazul versului Y el pie caminante pisa / la redondez del planeta, rom. „Şi piciorul drumeţ calcă / a planetei rotunjime“. În acelaşi fel am procedat cu versiunile în română ale romanului Los pasos perdidos de Alejo Carpentier, unde apar fragmente din Oda bucuriei de Schiller, din Prometheus Unbound (Prometeo liberado) de Shelley şi Odiseea de Homer. Întotdeauna am indicat în note de subsol referinţele bibliografice complete.

Evident, nu întotdeauna se poate recurge la note de subsol pentru a compensa pierderile care se pot produce în înţelegerea textului original, de exemplu descrierea straielor de cult ale preoţilor catolici sau a catedralelor, ca în romanul Pasiunea Anei Ozores (La Regenta) de Leopoldo Alas y Ureña Clarín pentru cititorii români, în majoritate ortodocşi. Traducătorul s-a văzut obligat să studieze planurile catedralelor gotice şi să manipuleze în parte textul original, ca să descrie catedrala din Vetusta:

Canonicul trecu fără să se oprească pe lângă uşa de la altar (la puerta del altar). Ajunse în mijlocul catedralei; grilajul (la reja) ce se întindea […] era închis […] Don Fermín […] făcu ocolul navei din spatele altarului (detrás del altar), străjuită de un alt rând (fila) de capele […] încastrate în pereţii absidei se aflau grupuri (grupos) de coloane […].

Sunt necesare acum câteva consideraţii privind manipulările traducătorului. Din punctul nostru de vedere, acestea se pot clasifica în:

a) eliminatorii (se elimină din textul-țintă informaţii considerate redundante din punctul de vedere al sistemului lingvistic al limbii-țintă, irelevante sau secundare pentru înţelegerea TȚ);

b) aditive (prin care se adaugă o informaţie care clarifică TS în TȚ);

c) pragmatice (care încearcă să echivaleze unele realităţi din cultura-sursă cu cele din cultura-țintă, deşi nu este vorba de o identitate absolută, cu scopul de a-i sugera receptorului / interpretului traducerea unei imagini mentale cât mai apropiate de cea a creatorului TS).

Să vedem câteva exemple. Manipulările eliminatorii sunt cele mai frecvente; în definitiv, sunt un caz particular de traducere echivalentă şi adecvată la normele de comportament verbal ale culturii-țintă. În versiunea românească a romanului Sefarad, fragmentul „tras los barrotes de una reja“ s-a tradus „în spatele unui grilaj“, fiindcă în română traducerea literară „bare de fier“ ar fi artificială şi ar fi obligat să se recurgă la o altă manipulare, aditivă, „de fier, deoarece „în spatele barelor unui grilaj“ ar viola normele de comportament verbal ale românei.

A doua categorie a manipulărilor eliminatorii o constituie cele care elimină informaţii din TS considerate irelevante sau secundare în cultura-țintă. În opinia noatră, traducătorul ar trebui să recurgă la astfel de manipulări exclusiv în cazuri-limită, când nu există altă soluţie. Totuşi, astfel de manipulări se găsesc cu oarecare frecvenţă în traduceri, cum subliniază Lvóvskaya (1997: 28): „în traducerea în rusă a poemului La isla de Tuariguanó“, traducătorul a eliminat versul clavada frente al Morón „țintuit în fața lui Morón“, considerând că informaţia nu este relevantă. Problema este ce elemente trebuie considerate nerelevante sau lipsite de importanţă. Exemplificăm afirmaţia cu un fragment din Diario de a bordo de Rafael Alberti:

La princesa es rumana
y tiene discos
hace poco comprados en Sevilla.
La Giralda.

Es una “poule” que adora el rojo y gualda
de Franco, Franco, Franco, Franco,
y alza la pantorrilla.

¡Ay, ayay, que me muero!
Manuel Torres.
Álamos en la orilla
Guadalquivir abajo.
Y en las marismas, toros
viendo pasar los barcos.

Fernando Villalón.
Sánchez Mejías.
Y bajo el olivar,
mirando el cielo,
Federico.
Y el sollozo del mar
en mi pañuelo.

Pentru un receptor/interpret englez, francez, german, chinez, indian, elementele „La Giralda“, „Manuel Torres“, „Fernando Villalón“, „Sánchez Mejías“, „Federico“ ar putea fi (complet) irelevante. Şi, în funcţie de gradul de competenţă intertextuală, chiar și „Franco“ sau rojo y gualda „roșu și auriu“. Ar afecta aceste omisiuni sensul fragmentului, intenţia comunicațională a poetului? Fragmentul ar arăta în felul următor:

La princesa es rumana
y tiene discos
hace poco comprados en Sevilla.
Es una “poule” que adora el rojo y gualda
y alza la pantorrilla.
¡Ay, ayay, que me muero!
Álamos en la orilla.
Y en las marismas, toros
viendo pasar los barcos.
Y el sollozo del mar
en mi pañuelo.

Receptorul/interpretul se va delecta cu acest text, pe care-l consideră al lui Alberti. Şi-l va înţelege cu uşurinţă, deoarece traducătorul şi-a îndeplinit sarcina de a-i facilita lectura, eliminând toate elementele „irelevante“. Elemente care, din punctul de vedere al producătorului, oferă nu numai informaţie, ci şi mesaje implicite pe care receptorul/interpretul ar trebui să le identifice şi să le demonteze, conferind textului aceeaşi coerenţă pe care a gândit-o creatorul. Nu suntem de acord cu soluţia traducătorului din aceleaşi motive care ne determină să respingem manipulările eliminatorii. Sarcina traducătorului este să creeze un text fidel al textului original nu numai din punctul de vedere al planului global (echivalenţă comunicațional-funcţională), ci şi din cel al textualizării, inclusiv caracteristicile estetice ale textului-sursă (echivalenţă formal-estetică). Traducătorului un-i este permis să colaboreze cu autorul TS. Cu toate acestea, manipulările aditive există şi, în multe cazuri, sunt pricinuite pur şi simplu de capriciul traducătorului sau de dorinţa acestuia de a crea cu orice preţ o traducere echivalentă care „să sune bine“ în cultura destinatară şi, în consecinţă, colaborează cu autorul TS fără să fie nevoie. Această categorie de manipulări pot fi dăunătoare, pentru că uneori alterează însăşi intenţia comunicațională a autorului textului original (Munteanu Colán 1999: 39–41).

Ilustrăm afirmaţia cu poemul Los niños de Extremadura de Rafael Alberti: (nota, p. 180)

Umblă în Extremadura
toţi copiii-n colb desculţi.
Cine le-a luat pantofii?
Arşiţa-i răneşte, frigul.
Cine-a sfâşiat veşmântul?

Ploaia umezi şi perna.
Cine le dărâmă casa?

Nu ştiu
câte stele sunt pe boltă,
cine le închide şcoala!

Astăzi în Extremadura
şi copiii sunt bătrâni.
Cine le răpeşte jocul?

Dan Munteanu Colan


Fireşte că nu toate manipulările aditive sunt dăunătoare. De exemplu, versul Es una „poule” que adora el rojo y gualda (Diario de a bordo de Rafael Alberti) s-ar putea modifica într-o traducere în altă limbă plecând de la varianta […] que adora los colores nacionales españoles, rojo y gualda sau […] que adora la bandera española, rojo y gualda. Cu toate acestea, pus în faţa acestei complicate dileme, se naşte întrebarea: până la ce limite se poate mişca traducătorul, respectând TS, şi în ce etapă a procesului de traducere se manifestă creativitatea sa?

Traducătoarea introduce în v. 2 las palabras “todos” y “polvo”; în v. 3, înlocuieşte robó cu cogio; în v. 5, înlocuieşte robó cu desgarró, los vestidos cu el vestido şi elimină pronumele les; în v. 6, înlocuieşte el sueño y la cama cu también la almohada, schimbă indicativul prezent cu perfectul simplu şi reduce strofa de trei versuri la două ş.a.m.d.

Ultima strofă este complet schimbată. Introduce hoy día, ceea ce schimbă sensul poemului, deoarece îl localizează temporal (probabil din raţiuni ideologice; traducerea s-a publicat în anii comunismului, când Spania era condusă de Franco şi, în acest fel, se punea în evidenţă mizeria în care trăiau copiii în acea perioadă. Nu toate schimbările sunt condamnabile. Totuşi, după părerea noastră, unele afectează sensul TS şi/sau nu aduc date care ar putea să-i uşureze receptorului culturii-țintă înţelegerea TS, şi nici nu contribuie la frumuseţea artistică a poemului. Am făcut un experiment şi am tradus varianta românească a Veronicăi Porumbacu, urmând principiul „reversibilității“ lui Eco (2003: 58): (nota p. 181)

Umblă în Extremadura

toţi copiii-n colb desculţi.

Cine le-a luat pantofii?

Arşiţa-i răneşte, frigul.

Cine-a sfâşiat veşmântul?

Ploaia umezi şi perna.

Cine le dărâmă casa?

Nu ştiu

câte stele sunt pe boltă,

cine le închide şcoala!

Astăzi în Extremadura

şi copiii sunt bătrâni.

Cine le răpeşte jocul?

După părerea noastră, o traducere bună, mai ales literară, trebuie percepută din punct de vedere lingvistic de receptor / interpret ca şi cum ar fi fost concepută în limba-ţintă. Dar, din punct de vedere comunicațional, trebuie să accepte TȚ ca traducere a unui TS, al cărui creator aparţine altei comunităţi socioculturale, având altă cultură, alte realităţi şi scări de valori şi alte sisteme conceptuale. Prin urmare, traducerea nu trebuie să piardă informaţiile din TS: culoare locală, temporală, socială, şi nici caracteristicile stilistice. Se deduce din aceste afirmaţii că o traducere echivalentă este o traducere adecvată, dar nu întotdeauna traducerea adecvată la noua situaţie comunicațională este echivalentă.

În versiunea românească a romanului La Regenta (cu titlul românesc Pasiunea Anei Ozores), fragmentul „Asta observase Palomo, slujbaş laic la catedrală, hingherul, cum i se mai spunea în batjocură meseriei lui“ primește o notă de subsol, care explică sensul cuvântului perrero; fragmentul s-ar fi putut manipula însă în felul următor: „hingherul, cum i se mai spunea în batjocură meseriei lui, pentru că era însărcinat să gonească toţi câinii vagabonzi ce intrau în biserică“. În acelaşi fel, tot în versiunea românească a romanului La Regenta, fragmentul me faltan muchos pasos, muchas moradas s-a tradus „mai am de făcut mulţi paşi, de străbătut multe sălaşuri“, cu o notă de subsol referitoare la Las siete moradas de Santa Teresa sau „multe dintre cele şapte moradas ale Sfintei Teresa de Jesús“. De asemenea, fragmentul y a su señor padre, baron de Barcaza, el barón de la deuda flotante, aludiendo al título del barón y a los muchos acreedores, s-a tradus în românește prin „iar tatălui lor, domnului baron de la Barcaza, baron de Datorie plutitoare, făcând aluzie la titlul său şi la mulţimea de creditori ai magnatului“, cu o notă de subsol pentru barcaza, s-ar fi putut manipula „iar tatălui lor, domnului baron de la Barcaza, adică barcaz, baron de Datorie plutitoare“, explicând, eventual, într-o notă ce înseamnă barcaz. În fragmentul Es fiera, fea, fantástica, furiosa, fastidiosa, floja, fácil, flaca, falsa, que solo le falta ser Francisca“ am înlocuit în versiunea românească câteva dintre adjectivele ce caracterizează personajul „E fiară, frigidă, fantastică, furioasă, fricoasă, facilă, fadă, falsă (şi) mai lipseşte doar să fie Francisca“. Adjectivele româneşti înlocuite au în română o anumită nuanţă peiorativă ca în TS şi, în acest fel, se salvează o echivalenţă stilistică; în schimb, aluzia la los cuatro efes de Francisca se explica într-o notă de subsol. În alte cazuri de manipulări redundante şi aditive, traducătorul este nevoit să accepte anumite „sacrificii“ şi să renunţe la jocuri de cuvinte, glume, implicaturi, ca să salveze echivalenţa comunicațională din structura profundă. Ar fi foarte greu, dacă nu imposibil, de pildă, să traducă un joc de cuvinte bazat pe fragmentul ¿Ud. no nada nada? No, porque no traje traje.

*

Din punctul nostru de vedere, traducătorul trebuie să ţină seama, în măsura posibilului, nu numai de echivalenţa comunicațională şi acceptabilitatea TȚ de către comunitatea destinatară a traducerii, ci şi echivalenţa formală. Koller (1983: 186–191) include între cele cinci niveluri care, după părerea lui, integrează echivalenţa comunicațională şi echivalenţa formală, care trebuie să încerce să exprime în TȚ caracteristicile estetice ale TS: jocuri de cuvinte, glume, şi toate elementele care transformă un text într-un text literar, poetic. După părerea noastră, traducătorul trebuie să recurgă în TȚ la conţinuturi semantice diferite de cele din TS numai când competenţa interculturală a comunităţilor destinatare sunt foarte diferite, sau când o impun tema, genul textului şi/sau normele sistemului lingvistic, ale comportamentului verbal din limba-țintă, adică atunci când echivalenţa formală este imposibilă sau dăunează echivalenţei comunicaționale. Se spune că un traducător al Bibliei în limba eschimoşilor din Alaska, Canada şi Groenlanda, a schimbat cuvântul „miel“, necunoscut, cu „foca“, animal mai comun: He aquí la pequeña foca de Dios, que quita el pecado del mundo (Ioan 1, 29). Găselniţa, cu toate că e încărcată de intenţii bune, nu ni se pare foarte potrivită: înlocuirea unui animal cu altul, care este mai familiar, nu funcţionează cu mare frecvenţă, deoarece este dificil ca un animal în cultura originară să aibă aceleaşi funcţii ca altul în limba-țintă. Mielul este un animal încărcat de sens cultural, simbolic şi religios, conotaţii pe care nu le are foca în limba eschimoşilor.

c) Manipulările denumite de noi „pragmatice“ sunt, de fapt, din punctul nostru de vedere, tot un caz particular de traducere echivalentă. Sunt ilustrate perfect de proverbe, zicători, metafore şi altele din cultura-sursă, care nu se pot traduce literalmente şi pentru care traducătorul este obligat să găsească un echivalent funcţional (comunicațional) acceptat în cultura destinatară. Iată câteva exemple:

sp. pensar en las musarañas, en los huevos del gallo, estar en Babia; engl. to be in a daydream; fr. être dans le nuages; it. avere il capo tra le nuvole; rom. a fi cu capul în nori

sp. galgo que muchas liebres levanta ninguna mata; fr. on ne court pas deux lièvres à la fois; it. chi due lepri caccia, l’una non piglia e l’altra lascia; rom. cine fuge după doi iepuri nu prinde niciunul

 sp. mirar de rabo, de reojo, de soslayo; engl. to look at somebody out of the tail of one’s eyes; fr. regarder à la dérobée; rom. a trage cu coada ochiului

sp. me quita el sueño; rom. nu mă lasă să dorm

sp. quítese la ropa de cintura para arriba; fr. deshabillez-vous; rom. dezbrăcaţi-vă

sp. visto para sentencia; rom. în pronunţare

Cele mai interesante cazuri sunt proverbele precum: sp. La mujer sabe un punto más que Satanás; port. O que o diabo não pode consegue-o consegue-o a mulher; fr. Femme sait un art avant le diable; it. La donna, per piccola che (la) sia, vince il diavolo in furberia; rom. Femeia e calul (lucrul, scula, sora) dracului [latin: Quod no potest diabolus mulier vincit (Munteanu Colán 2007: 468)].

Din această categorie fac parte, după părerea noastră, şi manipulările privind obiceiuri şi tradiţii în culturile-sursă şi -ţintă: sp. ¡Buenas noches! pentru a saluta şi a se despărţi; sp. ¡Hola! pentru apeluri telefonice şi/sau pentru a întreba ¿E cineva aici?; sau sp. ¡Adiós! Menţionăm şi formulele de respect care nu se folosesc în spaniolă, spre diferență de alte limbi: señor, presidente, embajador, capitán, coronel, general, doctor şi altele.

În același grup, am putea include și cazuri în care se încearcă să se echivaleze o realitate din limba-sursă cu alta, din limba-ţintă, fără ca acestea să fie total identice. În felul acesta, se încearcă să i se sugereze receptorului / interpretului o realitate necunoscută, dar de care îşi poate face o idee corectă printr-un proces de sincretism între acestea şi anumite realităţi cunoscute. De exemplu, în fragmentul:

Sin detenerse pasó el Magistral junto a la puerta de escape del coro; llegó al crucero; la valla que corre del coro a la capilla mayor estaba cerrada. Don Fermín, que iba a la sacristía dio el rodeo de la nave del trasaltar flanqueado por otra crujía de capillas.

traducătorul a înlocuit anumiţi termeni specifici (în cursive) care denumesc elemente arhitectonice ale catedralelor catolice cu termeni care denumesc realităţi asemănătoare sau apropiate în arhitectura bisericilor ortodoxe.

O problemă similară se întâlneşte în romanele istorice. Nu numai în cele din Renaştere, Baroc sau Clasicism (Paul Féval. Michel Zevaco, Walter Scott, Alexandre Dumas), ci şi la scriitori moderni şi contemporani ca Arturo Pérez-Reverte sau Antonio Cavanillas de Blas (în cursive):

[…] En aquel ambiente de gente conocedora – no hay mejor maestro, dije una vez, que el bien acuchillado – el capitan Alatriste y yo practicábamos estocadas, fintas, alcances y retiradas, golpes de uñas arriba y uñas abajo con heridas de punto o por los filos […]. (nota p. 187)

[…] el moderno cuarto de aseo […] contaba con retrete no de cajón al uso, portátil, sino fijo. (nota p. 188)

În sfârşit, nu putem uita o categorie particulară de manipulări pragmatice fundamentale, care se datorează, în parte, unor motive comercial-editoriale – în principal, titluri de opere literare, teatrale, muzicale şi cinematografice. Am menţionat mai sus romanul La Regenta, tradus în română cu titlul Pasiunea Anei Ozores, considerat mult mai comercial decât Prezidenta; Guzmán de Alfarache s-a publicat cu titlul Viaţa şi isprăvile iscusitului Guzmán de Alfarache, considerat mai atractiv, mai comercial. În schimb, romanul Gabriela, cravo e canela de Jorge Amado s-a publicat cu titlul Gabriela, deoarece s-a considerat că titlul original Gabriela, cuişoare şi scorţişoară. Cronica unui oraş de provincie este prea lung, iar cele două substantive care o caracterizează pe protagonistă păreau oarecum ciudate pentru cititorul român în acest context. Iar romanul Двенадцать стульев [Dvenadtsati stuliev] „Douăsprezece scaune“ de Ilf și Petrov s-a publicat în Statele Unite cu titlul Diamonds to sit on „Diamante pe care să stai“.

În această categorie de manipulări includem şi un caz dăunător pentru traducere, după părerea noastră, care merită câteva reflecții: manipulările ideologice. Uneori, traducătorul recurge la strategii pentru a face cunoscută „viziunea sa particulară“ despre lume, proprie sau dictată de ideologia sa, ceea ce pune în evidenţă puterea şi responsabilitatea traducătorului. În articolul „La selección léxica en los textos traducidos al español“ de Marina Díaz Peralta, Gracia Piñero Piñero şi María Jesús García Domínguez (coord. María Josefa Reyes, Léxico y cultura [Badajoz, 2009: 3–15), se analizează funcţia metapragmatică a diferitelor lexii utilizate în versiunea spaniolă a lucrării History of the Conquest of Mexico with a Preliminary View of the Ancient Mexican Civilization and the Life of the Conqueror, Hernando Cortés I (1843), semnat de Ignacio Navarro și publicat în același an. Traducătorul „îndrăzneț“ – în termenii lui Lefèvre – îşi manifestă clara preferinţă pentru Moctezuma (spre deosebire de autor, a cărui preferință pentru Cortés este evidentă), cum demonstrează analiza unităţilor lexicale folosite de traducător: gradaţia lexică a vocabulelor selecţionate, folosirea proformelor şi / sau a sinonimelor, tehnicile de suprimare, despersonalizarea.

Am lăsat spre sfârşit recursul traducătorului, ce demonstrează cel mai bine, după părerea noastră, condiţia sa de creator. Ne referim la creaţia lexicală, îmbogăţirea vocabularului limbii-ţintă. La fel ca poeţii şi scriitorii, traducătorii, stăpâni absoluţi (cel puţin teoretic) ai limbii-ţintă, pot crea noi lexii şi pot îmbogăţi vocabularul acesteia. În versiunea românească a romanului La Regenta, traducătorul creează, de la cuvântul prebendă, cuvântul „prebendat“, după modelul salariat, angajat; şi „prebendar“, persoană care în trecut beneficia de o prebendă (venit fix), acordată clericilor catolici din Transilvania, în mod particular unui canonic. În aceeaşi situaţie se află cuvântul „generaţional“, creat de acord cu normele sistemului lingvistic românesc, de la cuvântul generaţie.

Nu întotdeauna acest tip de creaţii sunt acceptabile, şi pot fi şocante din punct de vedere stilistic, ca, de pildă, „guayabişte“, după modelul porumbişte sau cânepişte („câmp de cânepă“). Construite perfect după regulile de formare a cuvintelor în română, aceste cuvinte sunt stranii din cauza rădăcinii arahuac1 şi a unui sufix românesc de folosinţă restrânsă sau foarte limitată. Considerăm, prin urmare, că normele traducerii, în totală concordanţă cu normele comunicării verbale, nu trebuie să restrângă sau să violeze creativitatea traducătorului, dar trebuie să stabilească anumite limite ale posibilelor opţiuni şi să controleze arbitrarietatea acestuia.

*

Ca încheiere a reflecțiilor noastre privind traducerea, propunem cititorului interesat compararea a trei traduceri ale aceluiaşi poem – Lacustră – de George Bacovia, în care se vor putea identifica manipulări eliminatorii şi aditive:

Lacustră (George Bacovia)

15. De-atâtea nopţi aud plouând,
Aud materia plângând…
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.

5. Şi parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbeşte-un val –
Tresar prin somn, şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se întinde

10. Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc…
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.
De-atâtea nopţi aud plouând,
Tot tresărind, tot aşteptând…

15. Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.

Lacustre (Pablo Neruda)
Por largas noches escuché la lluvia,
escuché la materia que lloraba,
mi solitario pensamiento fue
a las casas lacustres a vivir.

Sobre tablas mojadas he dormido.
Una ola del fondo me golpea:

me estremezco de miedo al despertar:
¿Retiraron el puente levadizo?

Las edades vacias se extendieron.

Este agujero negro es mi morada.

Bajo la lluvia sin cesar ccomprendo
que se hunden lentamente los pilares.

Por largas noches escuché la lluvia,
esperando en la sombra, estremeciéndome.
Mi solitario pensamiento entonces
vuelve a vivir en un rincón lacustre.

Lacustre (Darie Novăceanu)
Desde hace muchas noches oigo llover,
oigo la materia llorando…
Estoy solo y un pensamiento me arrastra
hacia las viviendas lacustres.

Y ma imagino que duermo sobre
unas baldosas húmedas.

En las espaldas me golpea una ola
me estremezco en el sueño y pienso
que no levanté el puente del foso.

Un vacío histórico se dilata.
En los mismos tiempo me encuentro…
Y siento que con tanta lluvia
las pilastras se están derrumbando.

Desde hace muchas noches oigo llover
siempre estremeciéndome, siempre esperando…
Estoy solo y un penamiento me arrastra
hacia las viviendas lacustres.

Lacustre (Dan Munteanu Colán)

Hace ya largas noches que está lloviendo,
La materia llora, la estoy oyendo…
Solo estoy; los pensamientos me van invadiendo
Y me llevan a lacustres viviendas.

Del sueño bruscamente me despierto; se me antoja
que no he levantado el puente de tablas;
Parece que en mojado suelo duermo,
Y siento olas fustigando mis espaldas.

Inmenso, un vacío histórico se extiende,
Con la lluvia que me inunda, siento
Como pesadamente los pilares se derriban
Parece que en los mismos tiempos me encuentro …

Hace ya largas noches que está lloviendo,
Mi ser espera, se está estremeciendo…
Solo estoy, los pensamientos me van invadiendo
Y me llevan a las lacustres viviendas.


1. Arahuaco/arawak este limba nativă a Americii de Sud, cu unele variații dialectale, vorbită de 99% din populație. Majoritatea acesteia vorbește și limba spaniolă, fiind bilingvă (n. red.).



BIBLIOGRAFIE

Bernárdez, Enrique. 1982. Introducción a la lingüística del texto. Madrid. Espasa Calpe S.A.

Bunge, Mario. 1969. La investigación científica. Su estrategía y su filosofía. Barcelona. Ariel.

Dubois, Jean et al. 1998. Diccionario de lingüística. Alianza Diccionarios.

Jakobson, Roman. 1959. “On linguistic aspects of translation”. În On Translation. Cambridge. Mass. Harvard University Press: 232–239.

Lewandowski, Theodor. 2000. Diccionario de lingüística. Madrid. Ediciones Cátedra S.A.

Lozano, Jorge, Cristina Peña-Marín, Gonzalo Abril 1982. Análisis del discurso. Madrid. Cátedra.

Munteanu, Dan. 1996. “Sobre el concepto de intertextualidad en la lingüística textual”. Euresis. Cahiers roumains d’études littéraires (Bucarest) 1–2: 101–112.

Munteanu Colán, Dan. 1997. “Aproximaciones al concepto de intertextualidad en la lingüística textual”. En Manuel Almeida, Josefa Dorta (ed.). Contribuciones al estudio de la lingüística hispánica. Homenaje a Ramón Tujillo. 2 vol. Cabildo de Tenerife-Montesinos. 2: 357–366.

Munteanu Colán, Dan 1998. “Comunicación verbal y comunicación plástica”. Boletín de Arte (Málaga) 19: 49–63.

Munteanu Colán, Dan. 1999. “El arte de traducir la poesía”. În Eugenio Padorno, Germán Santana. La antología literaria [Las Palmas de Gran Canaria] Fundación Mapfre Guanarteme-Servicio de Publicaciones de la Universidad de Las Palmas de Gran Canaria: 27–53.

Munteanu Colán, Dan. 2009. “Los secretos recursos del traductor”. En Sonia Bravo, Rosario García López (ed.). Estudios de traducción: perspectivas. Zinaida Lvóvskaya in memoriam. Frankfurt am Main. Peter Lang: 378–391.

Munteanu Colán, Dan, Vicente Marrero Pulido. 1998–1999. “Consideraciones sobre la intertextualidad en la lingüística textual y en la traducción”. Philologica Canariensia 4–5: 211–227.

Munteanu Colán, Dan. 2013. “La inmortalidad de Drácula: historia, leyenda, ideaciones. En Dan Munteanu Colán. Lecturas subjetivas. Afinidades selectivas. Madrid. Ediciones de La Discreta: 475–504.

Nida, Eugène A., Charles R. Taber, C. 1969. The Theory and Practice of Translation. Leiden. Brill.

Las Palmas de Gran Canaria, mai 2023

Articolul precedentLucian Scurtu,  Traducerea o a doua renaștere a originalului
Articolul următorDan Caragea, Cincizeci de ani cu Fernando Pessoa

Lasă un răspuns