De la tot ce-i excelent, aparținând tuturor – la Domnul ©

0
110
Convorbire realizată de Leo Butnaru
Leo Butnaru

Partea a II-a

Cutezătoare, memorabilă, plastic formulată doleanță – omul concurează o zeitate, chiar nutrind convingerea că ar putea-o depăși ca forță a Spiritului! Aceasta se poate întâmpla, zice Seneca în fraza de final, „dacă voi folosi tot ce învăț într-acest scop”. Varianta rusească e mai „aspră”, mai explicită: В моих силах стать выше, если к этому будет устремлено все, чему я учусь „E în puterile mele de a ajunge superior ei, dacă spre aceasta va tinde totul, ce învăț eu” (fr.: Et je puis l’être, si c’est dans cet unique but que j’apprends).

Bineînțeles, pluricomparația română–franceză–italiană–latină nu se putea fără mici diferențe de nuanță sintactică, stilistică, cerute, pe de o parte, de specificul fiecărei limbi luate separat, pe de altă parte generate de personalitatea traducătorului cu toate ale lui, dotare, preferințe, abilități, pe scurt: măiestrie (până la care e o cale atât de lungă…).

Prin timp, s-au pierdut urmele autenticității unor idei, ziceri pe care le invocă cineva, inclusiv Seneca. Să zicem, în Scrisoarea a XVII-a, îi spune lui Luciliu: „încă nu știi cât de mult ne ajută filosofia la orice și cum ea, ca să folosesc o vorbă a lui Cicero, «ne sprijină în cele mai însemnate împrejurări și coboară până la cele mai neînsemnate»”. Numai că în operele păstrate ale lui Cicero nu se găsește o atare aserțiune, detaliu menționat într-o notă din traducerea rusească, însă absent în cea românească, ceea ce nu înseamnă că a noastră e mai puțin documentată și dotată la subsolul explicativ. În Scrisoarea a XVII-a, de pildă – spre deosebire de traducerea rusească –, din volumul apărut la Editura Științifică, 1967, se precizează că scuza lui Seneca amintește de cămătarul din Horațiu (Epode, 2, 67), care laudă viața simplă, curată și fără griji de la țară, unde a decis să se retragă, dar își amână plecarea, fiindcă deocamdată „își adună la Ide, banii dați cu împrumut” etc., apoi vine cu o explicație la plocoanele obligatorii aduse regilor parți, amintite, spune nota, de Plutarh în Viața lui Artaxerxes. În Scrisoarea a XLIX-a, Seneca menționează că Cicero ar fi spus că „de-ar avea două vieți, n-ar găsi timp să citească pe liricii greci”. Însă nici acest detaliu nu s-a găsit în textele rămase de la marele înaintaș. Prin urmare, te întrebi: să se fi pierdut izvorul cunoscut lui Seneca? Sau, poate, filosoful mai pune câte ceva de la sine? O altă întrebare: dacă Cicero n-ar fi citit liricii greci, atunci pe cei latini, „ai săi”, i-ar fi citit? Sau, oarecum, ar fi fost de partea lui Platon, care jinduia să expulzeze poeții din cetate? În ce-l privește pe Seneca, nici el nu ia liricii în serios, punându-i în aceeași categorie cu dialecticienii, a căror prostie e mai tristă; „măcar aceia (liricii – n.n.) zburdă, cu bună știință, pe când aceștia socotesc că fac mare treabă”.

Firește, traducătorii, fiecare în parte, au personalitate, singularitate, de unde și opțiunile fiecăruia în a modela o frază sau alta, de a o ajusta sau a o reformula. Să exemplificăm cu varianta franceză a momentului expus mai sus: Cicéron dit que, sa vie fût-elle doublée, il n’aurait pas le temps de lire les lyriques. Je fais le même cas des dialecticiens, dont la sottise est moins divertissante. Les premiers font profession de dire des riens; les seconds croient dire quelque chose. Adică diferențele față de versiunea românească sunt ici-colo evidente, din franceză pre limba noastră sunând astfel: „Cicero spune că, dacă i-ar fi dublată viața, nu ar avea timp să citească (poeții) lirici. Eu fac același lucru și cu dialecticienii, a căror prostie este mai puțin distractivă. (În românește, accent spre… mai rău: a căror prostie e mai tristă – n.m.) Primii își fac profesie din a spune nimicuri; secunzii cred că spun ceva”.

Ar fi de semnalat și în română formularea mențiunii absenței izvoarelor – „Nu se știe în ce lucrare. Poate în Hortensius”, și, respectiv, în rusește: „În operele lui Cicero care s-au păstrat nu există atare cuvinte”. Traducătorul român e mai conciliant, rusul e mai sec, aproape categoric. Plus că al nostru pune între ghilimele (ca… autentică?) respectiva spunere, iar rusul o dă în parafrază liberă.

Apoi, e captivantă și cercetarea paralelă, comparativă a aparatelor critice, a notelor la edițiile respectivelor opere în diverse limbi. Bineînțeles, elaborarea unor astfel de registre ține de știință și pricepere de erudit, ce îmbogățesc opera la care se referă, o fac mai accesibilă și atractivă pentru cititor.

Aminteam mai sus despre aspectul juridico-etic al modului de preluare și aplicare a citatelor. Seneca lămurește situația reală din acele timpuri, când încă nu exista… dreptul de autor, nu exista prevenitorul ©!: „«O vorbă de-a lui Epicur», zici tu. «Ce tot cauți la alții?» – Tot ce este adevărat este al meu […], tot ce-i excelent este al tuturor”. La atare concluzie, Seneca revine și în alte pagini. Avea dreptate, neamenințat de „furt literar / intelectual”(atât de frecvent, azi, pe ambele maluri ale Prutului!), rămânând bine mersi în liberate.

Citatele, atribuite sau neatribuite corect, ar fi fost poate unele dintre cele mai mici „neajunsuri” în scrisul universal din Antichitate și Evul Mediu. Pentru că la mohorâtul capitol al confuziilor se adunau aluviuni de gafe provenite ca urmare a lipsei dreptului de autor. Nu doar copiștii, ci chiar autorii puteau introduce în texte „hălci“ barosane, extrase din lucrările altora, fără a indica sursele. Mai mult decât atât: schimbau, parafrazau, emiteau aprecieri arbitrare, încât, de cele mai multe ori, se precipita în gol mențiunea Non varietur „Să nu se modifice”, care însoțea operele capitale.

Antichitatea a cunoscut podmoluri de manuscrise false, atribuite autorilor celebri, după numele cărora se ascundeau, în realitate, pigmei ambițioși, dornici să-și scoată cu orice preț marfa în lume, și chiar s-o facă populară, bună de interogat. Ar fi și cazul cu scrisorile apocrife (opt la număr), pe care, chipurile, Seneca le-ar fi adresat Apostolului Pavel. Nobila… escrocherie e, și ea, mărturie a popularității și influenței etice în societatea romană, și nu numai, a scrierilor lui Seneca, inclusiv asupra creștinismului ce se înfiripa pe vremea filosofului, în opera căruia apar uneori idei similare cu cele din predicile Apostolului Pavel, de aici pornind spre concluzia că predicatorul creștin ar fi cunoscut filosofia lui Seneca sau, invers, Seneca „s-ar fi inspirat”, ocazional, din ce spunea ucenicul lui Hristos.  

Siguranța în autenticitatea provenienței manuscriselor a sporit, după ce grecii, primii la vremea lor, au atașat numele autorului la opera acestuia, în atare mod instaurându-se regula ca artiștii să lucreze și pentru un câștig bănesc, dar și de dragul gloriei la zi și a renumelui în posteritate. Un procedeu nobil, de drept, dar care nu a prea funcționat. Prăbușirea Imperiului Roman a dus, regresiv, la reîntronarea anonimatului auctorial (lat. auctor „producător, autor; întemeietor”). Astfel că în Evul Mediu au fost create nenumărate opere de pictură, sculptură, dar și balade, romane sau basme, ai căror autori au rămas necunoscuți. Dreptul de autor este reinstaurat abia odată cu Renașterea, artiștii lucrând din nou pentru câștig material, dar și pentru faima curentă și îndepărtat postumă…

Rubens, Seneca murind (1612-1613), Alte Pinakothek, München, Wikipedia Commons

În ce mă privește, încă din studenție, am început să-mi formez o cartotecă personală, pentru memorie, instruire și creație. Aveam plicuri mari, în care depozitam, până la necesara scoatere la lumină și utilizarea în texte, eseuri a citatelor, exemplelor, „imboldurilor”, stimulentelor de formulări succinte. Cea mai elocventă mărturie a îmbinării citatelor în canavaua scrierilor eseistice ar fi volumul Șlefuitorul de lentile (Prut Internațional, 2005). Temele abordate, ideația, în pluralitate și diversitate, se filează din adâncă Antichitate spre zilele noastre și, prin exemplificări multiple, ba chiar prin pasiențe de pilduiri și extrase, abordează istoria scrisului în lume, modurile în care, când și cum au debutat unele dintre geniile și marii autori ai literaturii; subiecte ca onor și onorariu, tumorile și comorile scrisului, relațiile dintre creatori și regi (sau invers), utilizarea (uite, chiar suntem în albia noastră!) a fișierelor, blocnotesului, cartotecilor; erori în opera celor mari, ultimele cuvinte rostite de celebrități înainte de a pleca spre Câmpiile Elizee etc., etc. Iar acum câteva decenii, deja, mi s-a întâmplat să scriu un poem despre logodna / nunta unui tânăr Maxim cu o… maximă (fără vârstă, probabil):

Se însoară Maxim Bărbatul cu

o maximă – cea

din câteva cuvinte înaripate. Se iau

se căsnicesc ei Maxim și maxima

dar

nu mai ieși cine știe ce familie nici

barem ca aceea pe care o pot face

un om și cu o pasăre

care trec însurați prin mazăre

precum

la alții

în alte poeme – ceva

textualism basarabean…

Și totuși se căsnicește Maxim cu o maximă – și

s-ar părea că în lume e

ceva mai puțină singurătate printre

oameni printre

cuvinte (înaripate) și

printre – printre…

În fine (care putea fi cu aceeași îndreptățire și ab initio), să ne amintim că în nuveleta Utopia unui om obosit al lui Borges protagonistul spune ceva, după care e întrebat: „Ar fi un citat?” „Bineînțeles, altceva nu ne-a mai rămas. Limba noastră e deja într-un sistem al citatelor”. Posibil să aibă dreptate, nu? Iar în discursurile scriitorilor, filosofilor, istoricilor, politicienilor (ăștia par plini de clișee!) citatele, evidente sau din substrat, subtext, sunt de neocolit. O altă explicație dând-o André Gide, în Le Traité du Narcisse: Toutes choses sont dites déjà ; mais comme personne n’écoute, il faut toujours recommencer „Toate lucrurile sunt deja spuse; dar, din moment ce nimeni nu ascultă, trebuie să o iei de la capăt”. 

Poate ar mai fi de menționat că ideile despre citate, modul lor de utilizare, apartenența etc. ale lui Borges, Gide și ale atâtor altora par a se trage de prin surse de acum peste două mii de ani, inclusiv de la Seneca. Să ne reamintim: „Dar de ce socotești că vorbele acestea sunt ale lui Epicur, și nu ale tuturor?”; „Tot ce este adevărat este al meu […], tot ce-i excelent este al tuturor”.

Bineînțeles – dacă citatele nu aduc a furt intelectual, introdus în… business, în câștig personal ilicit. Pentru că totuși Domnul © mai are ceva putere – cu legatari, copyro-uri, birouri specializate, avocați… Lucru interesant, asemenea literaturii înseși la care ne-am referit, îndeosebi, până aici și, imaginar, virtual – de aici încolo.

16 iulie 2022

Articolul precedentGâlceava traducătorului cu textele lui Didier Nordon
Articolul următorA existat o Revoluție a lecturii la sfârșitul secolului al XVIII-lea? Partea a III-a

Lasă un răspuns