O traducătoare de literatură cu program – Luminița Voina-Răuț la Cărturești Verona

|Despre traducerea literară, Nr. 29, Revista de Traduceri Literare

Librăriile Cărturești și-au făcut un bun obicei, spunem noi un bun obicei, și anume pe acela de a organiza standuri cu traducătorii de literatură, insuficient prețuiți de publicul cititor, pentru că, din nefericire, criticii literari nu-i promovează, îi amintesc arar sau deloc în cronicile lor pe acești adevărați creatori de literatură universală în limba română. În acest fel, traducătorii de beletristică rămân puțin – sau chiar deloc – cunoscuți.

Luminița Voina Răuț

Luminița Voina Răuț – © foto Peter Sragher

În această privință, Librăriile Cărturești își propun – lucru lăudabil –, cu tineri librari entuziaști, să aducă mai aproape de cititor pe acel/acea truditor/truditoare pe textele literare ale limbilor lumii, cărora trebuie să le găsească echivalența în limba română, într-o română frumoasă, dar care să nu trădeze spiritul originalului, iar scriitorul/scriitoarea să ajungă cât mai fidel în mintea și sufletul iubitorului artei scrise. Căci întâlnirea cu arta este o minune care transformă omul în mod fundamental.

Ne bucurăm că o colegă a noastră, Antoaneta Olteanu, a avut un stand cu ceva timp în urmă. Acum, alte două colege din filială au fost onorate cu invitația de a vorbi despre traducerea literară și despre cariera lor în acest domeniu.

Luminița Voina-Răuț a considerat fundamentală întâlnirea cu proza lui Julio Cortázar, din a cărui operă a și tradus prima ei carte din limba spaniolă. Înainte însă, pentru a-și însuși limba spaniolă cât mai bine, a făcut școala de ghizi. Cea mai bună școală de limbă spaniolă au fost, de fapt, înseși dialogurile cu turiștii. Care, întorși în patrie, i-au trimis și cărți și reviste literare. Așa a avut posibilitatea să învețe limba vie, „la zi”, nu cea din manuale, oricât de bune ar fi fost ele. Căci, înainte de 1989, a fost o perioadă în care nu se putea călători la burse în Spania sau în America Latină, pentru marea majoritate a studenților valoroși, onești, cinstiți.

Gestația primei cărți a durat ceva vreme, iar publicarea a avut loc la abia șapte ani după ce traducerea fusese începută, în 1994. Luminița Voina-Răuț mai publicase anterior fragmente din primul volum tradus în România literară – Cortázar bucurându-se de aprecierea entuziastă a prozatoarei Adriana Bittel –, precum și în revista craioveană Ramuri a lui Marin Sorescu. Exemplarul încredințat editurii cu manuscrisul traducerii a avut o istorie aventuroasă (empatie cu autorul argentinian?): s-a pierdut. Traducătoarea a fost nevoită să propună textul unei alte edituri, așa că traducerea a apărut finalmente în colecția „Biblioteca pentru toți” a Editurii Minerva.

Cealaltă interlocutoare a întâlnirii de la Cărturești Verona a fost Cornelia Rădulescu care a lucrat ani de zile la Televiziunea Română. Ea ne-a declarat că a început să traducă abia la cincizeci de ani: Isabel Allende, și ne amintește cu umor că nu este doar o traducătoare de femei-scriitoare, căci a tradus mai multe opere ale celebrei scriitoare peruane, fiind pe nedrept identificată drept o traducătoare de scriitoare, ci a tradus și destui scriitori, dintre care ni i-a amintit pe Carlos Fuentes și Javier Cercas. De curând, a transpus-o în limba română pe scriitoarea catalonă Care Santos. Întrebată fiind de noi dacă această scriitoare așterne pe hârtie scrierile ei în catalană, cum vine că a tradus-o din spaniolă ?!?, traducătoarea a mărturisit că ar scrie, cu rândul, ba în catalană, ba în spaniolă. N-am întrebat-o dacă a tradus-o și din limba catalană. Oricum, cu franchețea care o caracterizează, Cornelia Rădulescu ne-a spus că a tradus ce i s-a dat de la editură, fără ca ea să propună vreodată o carte.

Poate este o atitudine mai pragmatică, să lași editurile să-ți facă programul de traducere, căci atunci ai garanția că-ți și apar traducerile, sunt în planul editorial și nu traduci ”pentru sertar”. Acum nu mai este vorba de cenzura comunistă, care făcea ca unele opere ale scriitorilor neconformiști sau ale scriitorilor traduse de către traducători entuziaști să rămână nepublicate din motive ideologice. Acum, coordonatorii diferitelor colecții de la edituri mai mari sau mai mici – sau consilierii aleși de ei – decid ce consideră că ”merge pe piață”, adică ce se și vinde. Se caută nume, eventual câștigători ai Premiului Nobel sau a unor mari premii literare, dar și după listele de bestseller. Ceea ce nu garanteză mereu succesul cărții. Mai ales că puține edituri se gândesc sau fac promovarea propriilor cărți, ce să mai vorbim de invitarea autorilor în România. Așa că nu se țină seama în genere de traducătorul de literatură profesionist, care cunoaște evoluția literaturii respectivel țări în profunzime. Și citește cărțile în original. Acesta este un motiv pentru care, spre pildă, regretatul Radu Niciporuc a creat o editură, fabulator, pentru a-și publica traducerile, iar Luminița Voina-Răuț sau Antoaneta Olteanu au așteptat ani de zile ca să le apară câte o carte. Alții, au rămas cu traducerile nepublicate, cum ar fi Coman LupuHoria Florian Popescu sau Mariana Ștefănescu. Iar acestea sunt doar câțiva traducători literari de care știu că au întâmpinat mari probleme în publicarea traducerilor lor în ciuda faptului că au tradus cărți de calitate.

Avem a face cu un aspect foarte interesant. Editurile sunt cele care, de ani buni, propun traducătorilor cărți, nu invers.

Era o vreme când traducătorul descoperea câte o carte aparte – și asta se întâmpla înainte de 1989 – și se ducea la editură, convingând instituția să o publice. Trebuie spus însă că în acea vreme nu se publicau atâtea traduceri literare, dar nici nu exista un acces facil la noile cărți apărute pe mapamond. Aparițiile cărților traduse erau centralizate la Editura Univers (denumită la înființare Editura de Stat pentru Literatură și Artă) și, într-o mai mică măsură, Editura Minerva (prin ”Biblioteca pentru toți”, a cărei nouă serie a fost întemeiată în anii 1950 de către Mihai Șora) publicau traducerile din literatura universală. Iar celorlalte edituri din București și din țară li se aprobau publicarea a două sau trei traduceri, care se vindeau ca pâinea caldă și le rentabilizau celelalte genuri (mai ales poezia și critica literară).

Luminița Voina-Răuț a urmat însă o cale diferită. Este unul dintre puținii traducători „cu program” – poate mai putem vorbi despre acest lucru în cazul lui Sorin Mărculescu, al lui Bogdan Ghiu sau al regretatului Radu Niciporuc. N-a contat editura la care urma să publice cartea, importantă a fost urmărirea propriului proiect: cel de a traduce cărțile care-i trezeau interesul, dar și bucuria de a traduce, înscriindu-se, totodată, într-o serie de autor.

„Am tradus doar cărți care mi-au plăcut”, a afirmat cu personalitate, cu tărie Luminița Voina-Răuț. După prima lucrare tradusă, s-a simțit apropiată de scrierile prozatorului peruan Mario Vargas Llosa. De ce? A citit o excelentă traducere a lui Mihai Cantuniari, romanul Războiul sfârșitului lumii, lucru care a făcut-o să-și dorească să-l traducă ea însăși pe Mario Vargas Llosa. Și a tradus nu mai puțin de șapte dintre scrierile sale. A avut bucuria de a-l cunoaște pe autor – care a participat, în România, în anul 1995, la prezentarea unui cărții sale Peștele în apă, apărut la editura Universal Dalsi, în traducerea ei, dar și în anul 2005, când a revenit la noi în țară, pentru a prezenta altă traducere a sa, tot în traducerea Luminiței Voina-Răuț.

Colegul noastru de filială, domnul Mihai Cantuniari constata, cum a declarat Luminița Voina-Răuț, cu oarecare tristețe că scriitorul își poate petrece ani buni pentru a scrie un roman de anvergură, traducătorul, luni întregi, chiar un an de zile, în timp ce cititorul devorează această muncă de anvergură, cartea, în câteva zile. Sunt, însă, în opinia noastră și acei degustători de literatură, cum aș fi chiar și eu însumi, care se înfrânează de la o lectură rapidă a unei opere minunate, ci adastă la ea multe zile, limitând lectura la câte 10 sau 20 de pagini pe zi, pentru ca, ce iluzie!, cartea să nu se mai sfârșească…

Luminița Voina-Răuț a povestit cât de greu a fost cu zeci de ani în urmă, când nu existau suficiente instrumente de lucru pentru traducătorul de literatură spaniolă, ce muncă laborioasă de cercetare a fost nevoită să facă pentru a găsi echivalența câte unui cuvânt. Și, în acest context, cât de mult a însemnat Dicționarul spaniol–român elaborat, într-un efort de peste cincisprezece ani, de către Alexandru Calciu și Zaira Samharadze – un adevărat monument lexicologic dedicat limbilor spaniolă și română, cu peste 100.000 de cuvinte-titlu, devenit un instrument indispensabil pentru orice traducător de literatură din limba spaniolă.

Cornelia Rădulescu

Cornelia Rădulescu

Cornelia Rădulescu a deplâns faptul că există termene de predare stricte la editurile cu care lucrează; uneori, nu poate citi până la capăt cartea pe care trebuie s-o  traducă, obligată fiind să facă o transpunere rapidă în limba română. Ceea ce consideră că este în detrimentul actului de traducere a operelor literare asupra cărora profesionistul trebuie să aibă o vedere de ansamblu. Numai astfel, cunoscând întregul roman poți reda în limba română, în mod coerent, un opus dintr-o limbă străină. Sau, cum ar spune pe șleau Cornelia Rădulescu, graba strică treaba.

Pentru că adesea se întâmplă, inclusiv la edituri mari să te grăbească să predai iute o traducere, iar apoi, când trebuie să discuți cu redactorul de carte pot trece luni de zile și atunci vine, cu siguranță, întrebarea, de unde graba inițială ?

Luminița Voina-Răuț, în schimb, a spus că nu lucrează cu termene. I-au trebuit câteodată o lună și jumătate pentru a traduce paisprezece pagini din Julio Cortázar, simțind uneori nevoia să facă două sau chiar trei revizuiri ale textului. Una dintre metodele mai puțin cunoscute de către cei care nu se ocupă de traducerea literară este că un bun traducător își citește cu voce tare traducerea – cum ne-a mărturisit Luminița Voina-Răuț –, ca să fie sigur că textul curge bine, iar, dacă nu-i place cum sună, atunci procesul de traducere trebuie reluat, revederea continuă. În opinia ei, cel mai dificil de tradus dintre toți autorii a fost Julio Cortázar, lucru pe care-l confirmă mai mulți hispaniști, mai ales în ce privește romanul experimental Rayuela (Șotron).

Aceeași traducătoare este de părere că dificila muncă a traducătorului de literatură – atunci când este făcută la cel mai înalt nivel de profesionalism – este, de fapt, munca unui creator, în sensul că acesta dă viață unui text nou. „Traducerea este un act de creație, căci o carte nouă poartă haine noi! Traducerile rămân peste timp și dau valoarea unei epoci.”

 

ilustrație în deschiderea articolului: © Luminița Coșăreanu, Război, carte legată manual, materiale textile hârtie fabricată manual – MNLR, Bienală de carte bibliofilă și de carte obiect

Share this Post:

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.