Am primit de curând un e-mail surprinzător, în care tânărul italienist George Doru Ivan ne propunea, cu o deosebită modestie, să ne vină în ajutor. Nu-l cunoșteam, dar el citise articolul traducătoarei de pe tărâmurile Eladei,Georgia Karvunaki, în limba italiană (vezi https://www.fitralit.ro/30-09-2018-i-traduttori-sono-i-migliori-lettori/) și ne făcea propunerea de a-l traduce în limba română. Am acceptat și iată cum sună în românește. Mulțumim, George Doru Ivan! (Fitralit)
*
Rolul traducătorului a fost dintotdeauna decisiv pentru globalizarea culturii. Toți știm că traducătorul, în calitate de mediator, este răspunzător pentru trecerea mesajuluidin limba-sursă către limba țintă.
Traducătorul e supusul a doi stăpâni. Așa cum susține Paul Ricoeur în cartea sa De l’interprétation: essai sur Sigmund Freud (Éditions du Seuil, Paris, 1965), sarcina traducătorului poate fi comparată cu conceptul de „travaliu”, cu dubla importanță pe care i-o atribuie Freud când se referă la „travaliul memoriei” și la „travaliul doliului”. Traducătorul reușește să salveze anumite lucruri, pe altele însă știe că nu va reuși. Această problematică s-a fixat în conștiința noastră în două feluri: prin promisiunea de fidelitate și ca suspiciune de trădare. Traducătorul îl conduce, pe de o parte, pe cititor către poet și scriitor, iar, pe de altă parte, pe poet și scriitor către cititor. În acest proces încrucișat își găsește echivalența procesul de traducere, ce poate să fie comparat cu travaliul memoriei.
Travaliul doliului își găsește echivalența în traductologie, care, într-un mod nu plăcut, dar cu siguranță valoros, contribuie „corectiv”, făcându-ne să renunțăm la traducerea perfectă. Această renunțare devine și mai mare când e vorba de traducerea poeziei, din cauza conexiunii foarte strânse dintre semnificat și sonoritatea cuvintelor, dintre semnificat și semnificant. Conotațiile semantice implicite din limba-sursă rătăcesc, într-un anume fel, între semnele lingvistice, frazele simple sau complexe ale secvențelor textuale și cu greu își găsesc echivalentul în limba-țintă. Traducătorul „debarcă pe plajele” ospitalității lingvistice în limba de destinație.
„Materialitatea semnelor” definește esența poeziei. Orice schimbare a materialității – orice încercare de traducere a semnelor – comportă o modificare a statutului lor, în special modificarea încărcăturii lor afective, și, prin urmare, duce la modificarea întregului statut al poeziei. În traducerea poeziei, ceea ce numim transfer este un proces ce nu poate să se constituie într-o restructurare. Restructurarea este reconstruirea unei forme – cu aceleași materiale. În traducerea poeziei, materialele sunt diferite, limba-sursă e distinctă de limba-țintă. Traducerea poeziei este deci re-creare; mai exact, crearea unei noi poezii, cu materialele limbii traducătorului: un text echivalent, „izobar”, cu tonalități asemănătoare textului original (Nasos Vagenas, Poesia e traduzione, ed. Stigmi, 1989).
Din acest motiv, traducerea este considerată cea mai atentă lectură cu putință. Traducătorii sunt cei mai buni cititori.
Vorbind despre traducere, Octavio Paz afirmă: ,,Iubirea este indispensabilă. Trebuie să iubești textul pe care-l vei traduce. Trebuie să-ți cunoști bine limba maternă și trebuie să cunoști bine textul pe care o să-l traduci. Trebuie să lucrezi din greu, să ai dicționare foarte bune, o tehnică bună și, bineînțeles, inspirație. Inspirația nu e ceva ce vine din cer, ci dinăuntrul nostru, din muncă.”
Afinitățile elective cu munca poetului, a scriitorului pe care urmează să-l traducem, alături de puțină inspirație, sunt elementele indispensabile pentru o traducere bună.
