…Uneori, sunt lansate în spațiul public enunțuri tari, din panoplia curajului maxim: traducerea nu există, traducerea este originalul. Mai curând, un alt original, și ca limbaj, și ca implantare într-un mediu de emitere-percepție estetică diferit de cel în care a fost creat și propagat „originalul – original“. Mediul presupunând și dimensiunea istorică, și de istorie literară, o epocă sau alta; pentru că traducere înseamnă și transgresare cronologică, dar, mai important, transgresare de canoane, chiar cu riscul asumat de a face oarecum și oarecât abstracție de canonul bătut în cuie, de litera de Biblie, pentru că atât „starea de limbaj“, cât și cea de gust artistic contemporaneizează, parcă de la sine, lucrarea tradusă/adusă din altă epocă sau cere, implicit, a se efectua atare operațiuni delicate.
Așadar, traducerea înseamnă complicata relație de a fi în concordanță cu „originalul cela“, dar și cu „epoca ta“, a noastră. Astfel că, oricât de orgolioși-ambițioși ne-am arăta, nu putem susține curajoși că traducerea nu există, traducerea este originalul. Mai curând și mai îndreptățit, s-ar putea spune că traducerea poate fi oarecum și oarecât (ea însăși) originală. Ceea ce ar însemna și o sinonimie a traducerii ca act de creație propriu-zis. Uite, a spune că traducerea este o (re)creare a creației (prime, ca act; a creației originalului) ar fi mult mai plauzibil decât a (a)firma că traducerea nu există, traducerea este originalul. Iar a pune un „a“ între paranteze este instructiv (grație spiritului sugestiv-verbocreator), lăsându-ne a înțelege că traducătorul care spune că traducerea nu există, ci ea însăși este originalul, parcă ar vrea să treacă sub sigla firmei sale și meritele creatorului-tată-prim; adică firmând (cu propulsie de verb și, concomitent, adjectiv) ceva ce nu-i aparține chiar integral lui, traducătorului, nebun de curajul de a spune că traducerea nu există etc. E frumos, dar nu sută la sută serios să susții ce spune partea a doua a enunțului „buclucaș“: traducerea este originalul. Traducerea ca act creator pornește din har artistic, care să-l facă pe autorul-traducător egalul scriitorului adevărat; din cunoașterea remarcabilă a celor două limbi, din care și în care se traduce. Și, deloc mai puțin important, dintr-o pregătire profesională mai specială, dusă spre știința literaturii chiar, deoarece, prin natura și vocația sa, traducătorul este un (savant?) comparatist, de obicei extra-academic, plurivalent sui-generis în continuumul împlinirii și avansării sale profesionale care – să se știe! – nu sunt deloc mai puțin fascinante, înfermecătoare, înnobilator-modelatoare de destin, decât în cazul personalității implicate „de zei“ în crearea nemijlocită a literaturii (ca… original!). Unde mai punem că, de multe ori, cei mai buni traducători sunt tocmai dintre cei mai buni creatori de originale literare. Iar, dimpreună, ambii – și scriitorul, și traducătorul – sunt pur și simplu creatori de literatură (sau – literaturi). Poate că raționamentul ar trebui să continue astfel: chiar dacă doar unuia dintre ei, scriitorului-autor, îi este dată, originalitatea nu le poate fi refuzată ambilor – scriitorului și traducătorului. Dar aceasta nu înseamnă că celui de-al doilea îi este refuzat originalul. Nu, pur și simplu el dispune de originalul artei, creației sale: originalul traducerii. Iar cu cel dintâi original, pe care îl traduce, are pur și simplu relații mai speciale. Sigur, nu relații de paternitate (sută la sută!), ci de… Ei bine, fiind spirit pur, nașterea literaturii are un iminent ecart de la modelul nașterii (biologice a) omului. Și ciudățenia e că autorilor (părinților) de literatură li se întâmplă ceea ce nu li se poate întâmpla părinților (autorilor!) de… om: adică, scriitorul-traducător poate (re)naște (ca naștere a doua oară) ceea ce a fost născut o dată: originalul operei literare, fără a înceta a fi ca atare, devine și originalul traducerii. E aici o dublă „pruncie“ și creștere, dimpreună, a fătului. Sau, parafrazându-l pe Noica, am fi îndreptățiți să spunem că opera-originală-tradusă-ca-naștere-(și)-de-„alt“-original e mai curând un „dimpreună-a-fi“, ori o conviețuire în unică viețuire: cea a sufletului scriitorului și a traducătorului-scriitor. O conviețuire în unică viețuire a originalului-literar-original și a originalului-literar-traducere.
Dacă mai avem răbdarea să persistăm în a ne dumeri, ne dăm seama că și în fenomenologia creație-originală-traducere-originală sunt implicate complexe formule specifice actului artistic, cu subliminalul celor șapte părți ale aisbergului creației, artei, în general. Și să nu ne sperie, dezarmeze sau, pe unii, – de ce nu? – lehămetească eventualitatea existenței anumitor formule. Bineînțeles, ele nu pot fi deduse prin analogie cu cele din chimie, fizică, matematică… Însă nici lăsate baltă nu pot fi, barem în baza relativ noii științe a sinergeticii, care operează, zice citatul enciclopedic, precum o „asociație a mai multor organe sau țesuturi pentru îndeplinirea aceleiași acțiuni“. Firește, aici organele și țesuturile/țesăturile țin de literatură, limbaj, „țesuturile“/țesăturile pretându-se parcă predestinat a avea de sinonimie însuși textul cu care, în prezenta teorie, se pot și se vor sublima mutual. În intenția de a elucida un atare mod de analiză se potrivesc până și oarecum ciudatele noțiuni și formule ce țin de științele exacte și – se părea până mai ieri – care nu ar avea nimic în comun cu literaturologia, traducerea etc. Iată una dintre aceste intrigante „monstruozități“ întrupată din cifre, x-uri, n-uri, paranteze, semn de egalitate (=) ș.a., ea fiind propusă de Herman Haken care, prin anii ’70 ai secolului trecut, lansă (cu oarecare succes) noțiunea de sinergetică, ce denumește o (posibilă sau aievea deja?) știință din epoca postmodernității; așadar, formula e una a mulțimilor, arătând astfel: Sinergetycus = {X1, X2,… Xn}. Sinestezic operând/admițând, în cazul traducerii x-șii (la orice putere) ar reprezenta, adică, elementele, componentele (ca fragmente „topite“, „asimilate“ sau doar „ghilimelizate“ sau… nici atât) textului textualist tradus, la care ajunge autorul ce „a colaborat“, regizoral (și cu de la sine decizie, și, probabil, chiar cu… plăcere), cu autorul operei originale.
Dincolo de „exactitatea“ unor astfel de formule, traducătorul de excepție e cel care intuiește, creator-inventiv, adică… practic, eul literar universal cu unele dintre constantele sale generale, trans-epocale, translingvistice, transpersonale. Pentru că în individualismul traducătorului intră, obligatoriu, o parte din supra-individualismul universal al literaturii, ca autor și creație, de-a valma – și vorba e tocmai de constantele spiritului creator care, iată, și astăzi, este avid de noi traduceri ale elinului Homer sau ale egiptenei Cărți a morților, întru re-proiectarea/re-propulsarea lor în concepția-recepția unei lumi atât de îndepărtate, dar nu și atât de diferite – cea a contemporaneității noastre.
