fragment
traducere de Constantin Geambașu
Era o epocă ciudată, a crizelor individuale, pe fundalul unei crize sociale. Potrivit acelui blestemat Sahetan Tempe, clasa pe cale de dispariție – poate pentru prima dată în istorie – întârzia atât de mult declinul său final, apărându-se zadarnic, nu atât direct, cât prin compromisuri. Era ca și cum un condamnat la moarte ar fi implorat ultimele secunde sub ștreang. În ciuda diferențelor aparent colosale, toată societatea consta în rămășițele unei „culturi burgheze“ pe sfârșite, în fața căreia se afla doar vidul unei epuizări totale și al marasmului. Toți simțeau moartea în ei înșiși, mai mult sau mai puțin conștient, și poate acesta era motivul consolidării legăturilor ocazionale în prietenii și iubiri mai profunde. Femeile, evident mai puternice în astfel de relații decât bărbații, adulmecau noi perversiuni legate de bărbații căzuți în adâncul decadenței, chiar dacă aparent păreau puternici. Pe de o parte, un necrofilism psihologic; pe de alta, un autogalvanizator al unor cadavre deja împietrite. Nimeni nu înțelegea exact cine era, de fapt (nu metafizic, ci social), în contextul structurilor sociale complicate și efemere, iar fiecare se percepea diferit de ceea ce era cu adevărat. Chiar și Atanazy – acest individ ineficient în general, dar destul de inteligent – în ciuda abilităților sale excepționale de a înregistra stări minore, se abătea constant de la alter ego-ul său intelectual, care tindea rapid spre lichidarea completă a propriului „magazin de idei“. Toți coborau în abis – unii credeau chiar că urcă pe culmi. În spatele lor, im unbemerkten Hintergrunde al conștiinței sociale, care se stingea precum o scânteie pe cale să dispară, așa-numita „inteligență“ se zbuciuma și fierbea. În magma lipsită de gândire a viitorului se ascundeau deja posibilitățile noilor forme de existență, structuri potențiale visate de oameni buni pentru umanitate. Cu toate acestea, ce anume avea să susțină această viitoare umanitate nu știau bine acești oameni buni, dar nici nu le păsa – doreau să „aducă lumina“ altora, mascând astfel faptul că în ei nu mai aveau nicio lumină. Expansiunea înlocuise creația, propaganda – credința însăși, iar dizolvarea în mulțimea amorfă înlocuise construirea personalității. Așa descria acest proces blestematul de Tempe într-o discuție cu Atanazy, cu doi ani în urmă. Dar atunci aceste gânduri nu se lipiseră de propriile concepte ale lui Bazakbal. Astăzi, ieșeau la iveală confuz, amestecându-se într-un conglomerat cu transformările metafizico-erotice ale ultimelor zile. Atanazy se gândea: „Oare decadenții, chiar și puțin conștienți de propriul lor declin, care privesc pasiv, cu minți hipertrofiate și corupte, acest declin al lor și al lumii vechi, nu sunt un tip mai bun de «sfârșit» decât cei care încă se amăgesc și joacă roluri derizorii de stăpâni?“ Ridicolul acestei idei era atât de evident, încât chiar și Atanazy, un om inteligent, nu putea să creadă în adevărul ei nici măcar pentru un moment. Și totuși, acest gând, sau mai degrabă fundamentul lui, persista. Ce rușine! Oare era într-adevăr genul acela de om mărunt, pe care-l disprețuia, o parte din acea masă amorfă de mediocritate din care răsăreau florile slabe ale pseudoindividualismului de astăzi? Dacă măcar ar fi fost artist! „Dacă măcar“ – aceste cuvinte exprimau tot disprețul său față de o astfel de preocupare, inoculată în el din copilărie. Nu – Atanazy avea o oarecare ambiție: nu voia să fie un clovn. Dacă ar fi trebuit să devină artist, ar fi făcut-o deja. Așadar, evident, era doar ceea ce era, și nimic altceva: un avocat stagiar care, printr-o căsătorie bogată, neplanificată, se elibera fără convingere de o muncă obișnuită – dar în ce scop? Momentele singuratice, necuprinse în vreo religie sau cult, de trăire nemijlocită a Misterului Existenței, se umflau ca niște bule de gaz deasupra suprafeței mlăștinoase a vieții și, neaprinse de niciun entuziasm, se spărgeau și se pulverizau în atmosfera cenușie a întunericului iminent, a „amurgului ideologic care devorează umanitatea“, cum spunea Chwazdrygiel. Merită să facem ceva în general? Să ne lăsăm purtați de fluxul evenimentelor și să vedem ce va fi – ah, de-ar fi măcar cu putință! Dar ceea ce părea cel mai simplu lucru i se arăta lui Atanazy ca absolut imposibil. Încă ceva: să intensifici momentele ciudate ale vieții până la continuitatea completă a unei revelații metafizice, să te ridici, prin experiență directă, deasupra coșmarului întâmplării cotidiene. Și, dacă acest lucru este imposibil, să încerci măcar cu toate puterile: doar calea către ceva este cu adevărat importantă – scopul atins nu înseamnă nimic. Aici, scopul ar putea fi doar un singur lucru: o moarte frumoasă. Dar Atanazy încă nu avea chef de sinucidere. Prin urmare, rămânea doar „calea pură, în sine și pentru sine“. Dar această cale putea fi plictisitoare… La acest gând, ca de obicei în astfel de situații, o sudoare rece îi apăru lui Atanazy pe frunte și în jurul ochilor. Se zvârcolea în pat. Gândurile acestea le cântărea între o frază oarecare a lui Łohoyski și alta.
— Ce-i cu tine? îl întrebă Jędrek.
Era ușor descurajat astăzi. Forța vitală, temporar slăbită din cauza abuzurilor excesive, îi permitea măcar să gândească puțin. Atanazy începu să vorbească, dorind, în sfârșit, să afle ceva despre sine însuși.
— Nu ai idee cât de mult sufăr uneori, complet fără un motiv clar. Gândurile îmi sunt atât de ciudat încâlcite, valorile atât de încurcate, încât nu mai pot trăi așa. Am o viziune pseudo-aristocratică asupra lumii, cu religia, filosofia și arta în frunte, care încep să se prăbușească din temelii. De fapt, sunt încarnarea compromisului, unul necesar, și nimic mai mult. Dacă aș putea deveni artist cu conștiința împăcată, aș avea un punct fix din care să pot privi totul. Dar disprețuiesc arta – nu în general, ci doar formele ei decăzute de astăzi. Pictura, sculptura și poezia s-au încheiat, muzica este pe terminate, arhitectura devine strict utilitară, teatrul mai are un mic avans, așa cum spune Tempe, în legătură cu agitația socială. Dar când totul se va așeza și se va uniformiza – teatrul ca artă va dispărea și el.
(Zosia asculta încântată. Atanazy, în starea sa de tulburare și decădere, îi plăcea mai mult decât oricând. Și ea, ascultând aceste „prostii inteligente“, așa cum le numea, se hrănea cu o realitate de ordin mai înalt).
— În plus, pe de o parte nu pot suporta minciunile democrației contemporane, împreună cu egalitatea de șanse pentru toți, parlamentarismul, pseudoegalitatea în fața legii și toate celelalte, iar pe de altă parte, nu mă interesează absolut deloc soarta claselor muncitoare și lupta lor cu democrația palidă, care abia începe. Rezultatul acestui conflict va fi îngrozitor: sfârșitul celor mai înalte valori cunoscute până acum, un întuneric cenușiu al prosperității generale. Mai degrabă îmi este milă de un mușuroi de furnici, ars de păstori, sau de o pisică bătrână, flămândă și oarbă, decât de întreaga mizerie umană a lumii. Nu ai idee cât de greu este să trăiești în vid, umplut cu astfel de contradicții. Știu că undeva, ca într-o sferă de sticlă închisă pentru mine, se desfășoară o mare transformare a umanității, ceva imens se rostogolește dincolo de orizontul înțelegerii mele limitate și nu pot vedea această măreție în niciun fapt pe care să-l pot percepe. Nu pot integra ceea ce văd într-o singură idee, în care să pot trăi pe deplin pe mine însumi.
— Fii sigur că nimănui de acolo nu-i pasă de asta…
— Știu, sunt o diferențială, dar integrarea unor astfel de elemente ar da o atmosferă social specifică unei țări. Tu, cel puțin, nu ai asemenea probleme…
— Te înșeli. Dacă ai de gând să vorbești așa cu mine, mai bine s-o lăsăm baltă. N-ai vorbit niciodată cu mine în felul ăsta și crezi că eu nici nu gândesc…
— Nu te supăra, dar tu cel puțin ești conte…
— Încă un cuvânt și nu răspund pentru mine. Îmi cer scuze, domnișoară, i se adresă el Zosiei, dar el vrea să mă insulte deliberat…
— Stai puțin, să nu alunecăm în neînțelegeri fără însemnătate. Hai să vorbim deschis măcar o dată în viață, fără a considera nimic drept insultă. Nu este un lucru banal. Ești conte – asta înseamnă ceva. Aparții acelei clase care, cel puțin în trecut, a creat realitatea istorică. Poți spune cu conștiința curată că, chiar dacă ești un decadent, faci parte din ceva măreț – după Tempe, poate chiar dintr-o monstruozitate pe scară largă. Poți gândi: „Bine, să se prăbușească lumea, dar, în orice caz, eu sunt conte și gata.“ Eu nu am nici măcar asta – nu am nicio tradiție cu care să-mi pot înfrumuseța decăderea. Sunt ceva fără nume, un rebut al pseudoculturii mai tinere, care, de fapt, nu a creat nimic interesant la noi, mestecând de secole noutăți străine și, de cele mai multe ori, nefiind nici momentul, nici locul potrivit pentru așa ceva. Tu ești ceva internațional în același mod în care primul comunist a fost evreu. Așa a fost clasa ta în istorie, indiferent de războaie – naționalitatea este o invenție destul de timpurie –, dar să lăsăm asta: totul s-a sfârșit la fel de jalnic cum a început. Noblețea și convingerile nobile nu ajută la nimic. Acum ar putea apărea poate ceva măreț, la dimensiunile de odinioară, dar pentru asta nu va mai fi timp, pentru că vine un val de schimbări care va mătura totul și va nivela totul, iar alți oameni, atât de diferiți încât par de pe altă planetă, vor ieși la suprafață și vor crea o viață nouă, calitativ diferită de a noastră. Cei care încearcă să lupte împotriva ei nu sunt oamenii viitorului – e ca și cum ai încerca să oprești o locomotivă cu un băț sculptat frumos. Și lucrul cel mai înspăimântător este că, deși ceea ce începe acum are toate aparențele măreției și poate fi măreț în momentul devenirii, va cauza o monotonie și o plictiseală socială pe care nici măcar nu ne-o putem imagina, deși ne plângem deja de aceste lucruri. De aceea nu pot să mă-mpac cu această idee.
— Să vorbim deschis: socialism sau ceva similar. Eu am fost deja comunist — nu tu ești cel care să-mi vorbească despre asta. Am visat la mari explozii de energie pe care doar o revoluție le poate degaja. M-am îndoit de toate astea.
— Nu e asta, ai fost social-democrat doar cât timp a trăit tatăl tău, care nu te lăsa să trăiești așa cum doreai. Acum, când ai totul, ai schimbat tabăra. La tine, nu era vorba de un substrat ideologic. Ura față de familie și aversiunea față de aratul și fertilizarea bunurilor tale pământești le-ai transformat în vibrații generale ale umanității. Și eu, uneori, din plictiseală, din această sete nesatisfăcută de măreția a ceva, aș vrea să fiu dracu’ știe ce: un mare criminal sau chiar un spărgător de case, nu doar comunist. Aș vrea ca în lume să se facă o harababură îngrozitoare, în fața căreia toate războaiele și revoluțiile de până acum să pară o joacă de copii. Și să pier în această harababură – dacă nu chiar într-o catastrofă cosmică, interplanetară…
— Da, dar în fața puștii lui Azio ai avut un moment de teamă: ți-am văzut ochii.
Zosia se încordă ca o cobră, ascultând cu atenție.
— Și ce legătură are asta? Da, recunosc. În război mi-a fost teamă și acolo, dar altfel, și nu am fugit nici acolo, nici aici.
— Războiul este cu totul altceva, deși nici tu, nici eu – să fim sinceri – nu am luptat pentru vreo idee, iar dacă am făcut-o, a fost într-un procent foarte mic. Îți amintești cum îi invidiam pe aceia…
— Ah, lasă. Cum mă gândesc la război mă apucă un tremur de plictiseală grețoasă. Gândul că poți muri pentru orice fleac mă înspăimântă.
— Ei bine, e cam exagerat, ba chiar, să spunem deschis, megalomanie. Și cine ești tu, mă rog? Poate că nu te cunosc, poate ascunzi în tine ceva ce depășește limitele înțelegerii mele?
Aici, se uită pe furiș la Zosia. Cu ochii ațințiți spre Atanazy ca spre o pradă, ea părea să se gândească doar la un singur lucru…
— Nu contează cine sunt; indiferent de asta, toate acele lucruri sunt prea mici: prea mici pentru a trăi pentru ele și prea mici pentru a muri pentru ele. Iar cine sunt cu adevărat, nu știu, metafizic vorbind. A trăi viața fără să știi cine ești – poate că în asta rezidă o anumită măreție. În rest, sunt un fost stagiar și logodnicul Zosiei. Asta pare a fi cel mai sigur lucru, pentru că, atunci când la petrecerea de logodnă m-am îmbătat până la pierderea cunoștinței și vedeam farfuriile de pe masă nu ca farfurii, ci pur și simplu ca pe niște pete de culoare, și nici măcar nu existam cu adevărat – adică eram, conform blestematului de Chwistek, în realitatea elementelor senzoriale – mi-am spus deodată: „Ah, sunt logodnicul Zosiei.“ Am gândit asta fără să știu ce înseamnă cu adevărat și, dintr-odată, m-am întors la mine însumi, venind parcă din infinit, dintr-o nonexistență personală, și am devenit din nou eu, iar ansamblul petelor de culoare au devenit din nou farfurii. Totul e o absurditate: nu rezolvă întrebarea cum să trăiești și pentru ce să trăiești. Conceptul „pentru ceva“ și-a pierdut sensul pentru anumite tipuri de oameni. Trebuie să acceptăm că acea clasă de oameni căreia îi aparținem s-a terminat. Nu e nimic de regretat. Conversația este cel mai important mod de a trăi. Zidul pentru filosofi din vila lui Hadrian de la Tivoli – iată singurul lucru bun din această lume – merge de la nord la sud sau invers, cât timp este cald sub el dimineața și după-amiaza.
— Stai puțin! Ce clasă? Tocmai ai spus că nu te identifici cu aceeași clasă ca mine. Te contrazici. Eu sunt totuși conte…
— În fața a ceea ce vine, chiar și diferențele dintre noi vor deveni nesemnificative. – Atanazy râse. – Am depășit deja cu gândul aceste categorii. Aș numi acea clasă „clasa ființelor metafizice fără o formă de acțiune“ – în viață sau în artă – e totuna. O subclasă suplimentară ar fi conții fără aspirații înalte – cocaininiștii și alcoolicii. Cei care astăzi conduc democrația apatică sunt la fel de nepotriviți ca și partea societății pe care se bazează. Noi, democrații apatici în practică, am încetat să mai fim creatori ai vieții: nu avem loc nici în univers, nici în noi înșine. Ar fi mai bine să fim eliminați cu toții rapid. Știi, în ciuda întregului meu dezgust față de viitor, aștept cu nerăbdare o catastrofă – orice lucru măreț, doar nu această platitudine ipocrită a prezentului, această scurtătură sub masca unor pretinse adevăruri eterne. Umanitatea – un concept blestemat, dacă nu este dus la ultimele sale consecințe. Umanitatea nu există: există doar tipuri bipede atât de diferite între ele precum elefanții și girafele. Iar dacă va exista vreodată o umanitate uniformă, ea va exista sub forma unui mecanism care nu se va deosebi de un stup sau un mușuroi.
