fragment
Zypcio o iubea grozav pe Eliza în timp ce-i scotea paltonul care mirosea a cimbru de Australia. Ar fi făcut totul pentru ea, dar niciodată, niciodată n-ar fi renunţat la corpul ei. Îl zgândărea o curiozitate diabolică − era a doua femeie din viaţa lui. După câteva acţiuni preliminare, devenise soţia lui, soţia lui adevărată − ce comod, ce confortabil! −, i se dăruise în modul cel mai firesc din lume şi totul porni pe calea normală (aşa se părea − din păcate, numai părea) a unei vieţi casnice ideale, în sensul perfecţiunii. Avusese loc chiar şi un mic viol formal, care îi dăduse Elizei posibilitatea să treacă de la starea de fată la cea de femeie, fără prea multe dificultăţi, cel puţin de ordin psihic.
Dar iată că dintr-odată, la următoarea încercare de satisfacere a plăcerilor permise legal (ce simplism! ce simplism!), se petrecu ceva nemaipomenit: − quelque chose de vraiment insamovite à la manière polonaise − după cum se exprima Lebac. Pielea mătăsoasă a lui Zypcio, muşchii lui superbi şi chipul lui tânăr, à la Rudolf Valentino, bestializat de satisfacerea dorinţei, se transformau, la amintirea plăcerii de-abia trăite, nedesăvârşite din cauza repeziciunii cu care se petrecuseră evenimentele, în ceva ce depăşea orice idee putuse avea Eliza despre dragoste, în general. Nu ştia că este chiar aşa. Totul dobândea dimensiuni gigantice, supraumane, neînţelese − aproape metafizice. Stând culcată alături de el, cunoscu cea mai profundă excitare numai privind la chipul lui. Îşi dori imediat acelaşi lucru din nou, dar cu el, cu el în ea, imediat, pentru că altfel se va întâmpla ceva cumplit. Fără asta nu se poate trăi. Zypcio, întins gol şi fără vlagă în braţele ei splendide, în frumuseţea ei inaccesibilă, chinuitoare până la nebunie cu „inexpugnabilitatea“ ei, se transformase brusc pentru ea într-un semizeu, în ceva inexprimabil, care depăşea orice posibilităţi, în ceva − ah − numai să dureze mereu aşa, nicio clipă fără asta − este unicul lucru − fără asta e numai moarte − să-i ia naiba şi pe Kocmołuchowicz, şi statul, şi pe Murti Bing, Unitatea Dualistă (ca atare, şi China, transformarea socială şi războiul, numai să fie acolo EL şi ceea ce făcea el să dureze la nesfârşit! Aceasta este unitatea dualistă în ea însăşi fără niciun fel de simboluri idioate, aceasta, şi nu aiurelile lui Lambdon Tygier − aceasta e unica realitate autentică. Şi el, care o înnebunea în aşa hal, Zypcio acesta atât de drag! Eliza gemea de o fericire aproape năprasnică. Sărmana de ea nu ştia că virilitatea masculină are anumite limite − era prea bine educată şi, în plus, se păzise cu cea mai mare străşnicie de orice iniţiere. Trăise în propriul ei vid – acum, acest vid plesnise şi-i arătase care este esenţa fenomenelor vieţii neînţelese până atunci: sfâşierea printr-o plăcere extraordinară a interiorului corpului plin de nesaţ, provocată de el, băiatul-animal unic, adorat, preafrumos. Ce mai poate fi dincolo de asta? Urla înlăuntrul ei o bestie nesăţioasă după astfel de clipe − căci dincolo de ele nu era, nu putea să fie nimic − aceasta era culmea tuturor culmilor. Chiar de la prima atingere a tainicului val de plăcere (nu ştia de unde apăruse acesta), fundalul delicat al mângâierilor diafane de dinainte, sărmana Eliza se îmbolnăvise brusc de nimfomanie acută. Astfel de lucruri se întâmplă, şi acum soarta îl lovise tocmai pe sărmanul Zypcio, care atârna deasupra ultimei falii: dincolo de aceasta erau numai eul duhnind a descompunere (oribile cuvinte!), hăul sălbăticirii complete a personalităţii şi nebunia obişnuită.

Şi dintr-odată totul începu din nou, dar cu o putere şi o furie atât de infernale, încât şi Zypcio simţi cu totul altceva decât trăise vreodată cu prinţesa − etc., etc. Şi lui i se părea, la fel ca şi ei, că dincolo de aceasta nu mai este nimic. Lumea dispăruse. Nu mai era decât această unică încăpere de la Hotelul „Splendid“, un sistem izolat, antrenat, nu se ştie de ce, în câmpul de acţiune al unor forţe diabolice emanând din trupurile lor, împletite cu spiritele lor într-o singură masă de nebunie vie, bipersonală, ca unitatea lui Murti Bing, învecinată cu dorinţa de moarte de dragul vieţii, ceva contradictoriu în sine, inexprimabil. Eliza avea acea intuiţie demonică (a ieşit curând la iveală) a tot ce e stricat − înflorise într-o singură oră din acea noapte, ca floarea de agavă, făcuse implozie, ca o grenadă cu o uriaşă încărcătură de voluptate potenţială. Păreau să trăiască amândoi în acea clipă ca pentru milioane de oameni, fără să înţeleagă profunzimea metafizică a acelor lucruri, mistuiţi de flacăra unei dorinţe animalice ca de pe altă lume, de a se contopi într-o singură fiinţă incomprehensibilă. Era un proces invers faţă de diviziunea primară a celulelor − numai că aici acest lucru nu se putea realiza cu adevărat −, era o tortură asimptotică la infinit, un viol (la limită) a legii fundamentale a existenţei, în virtutea căreia indivizii sunt separaţi unul de altul precum numerele transfinite ale lui Cantor, ca acele alefuri ebraice diabolice până la C, continuum-ul, poate chiar şi mai departe, în infinitul infinit până la infinitate şi aşa mai departe şi mai departe. (Funcţii transfinite nu există şi nu pot să existe: a dorit să le inventeze răposatul Tumor Creierovici, dar şi-a frânt gâtul, adică mai degrabă şi-a răsucit căpăţâna.)
Cât de fermecător de frumoasă devenise Eliza în dezlănţuirea ei! Tot ceea ce fusese sfânt, distant şi inaccesibil în expresia ei (ochii, gura şi mişcările) devenise bestial, fără a-şi pierde nimic din sacralitatea de mai înainte − aşa ar fi putut arăta un înger bestializat brusc. Tot ceea ce i se păruse lui Zypcio rece, înălţător, intangibil de frumos, se aprinsese acum de focul mistuitor al corpului − nu mai era cel al unei statui, ci corpul real cu toate neruşinările lui, cu parfumurile ba chiar şi cu (ah!) scârboşeniile lui. Tocmai în aceasta constă farmecul diabolic al erotismului: un astfel de înger (pur şi simplu!), cu un chip frumos ca un nor luminat de reflexul crepusculului pe cerul vioriu al serii, poate avea asemenea picioare, nişte coapse atât de zvelte, minunate, din carne vie şi asemenea scârboşenii care, fără a înceta să fie ceea ce sunt, devin în acelaşi timp un miracol de neînţeles. În aceasta constă forţa diabolică a acestor lucruri şi însuşi caracterul inefabil al voluptăţii misterioase pe care o generează − o voluptate rea, disperată şi chiar sumbră, ca tot ceea ce este prea profund. Şi, cu toate acestea, există oare înjosire mai cumplită pentru un bărbat decât actul sexual? Mai de mult, când acesta era un mijloc de relaxare bestială a luptătorilor după bătălie, ca un moment de odihnă însoţit de sentimentul de superioritate al învingătorului împotriva sclavei lui, mai putea fi îndurat. Dar astăzi − o! − astăzi era cumplit! Cu totul altceva este problema copiilor şi a familiei, deşi şi aceasta s-a schimbat fundamental: masculul abrutizat şi îndobitocit de astăzi nu este echivalentul capului familiei de altădată. Putem să nu mai acordăm atenţie micilor excepţii legate de matriarhatul primitiv − adevăratul „babiarhat“ abia urmează.

Nu există triumf mai incontestabil decât triumful femeii în acea clipă asupra lumii întregi şi asupra misterului personalităţii. O, dacă ar fi putut să-i vadă în acea clipă pe Zypcio şi pe inocenta Elizka cretinul acela de Ovsiusenko, promotorul ideii de taylorizare a relaţiilor erotice! Ar fi înnebunit de deznădejde în faţa multitudinii de ingeniozităţi aparent inutile. La un moment dat, Genezyp se zvârcoli, de parcă l-ar fi muşcat un scorpion. Acum trebuie să se îndestuleze pentru toate clipele şi locurile ratate − nu va cuprinde infinitul, dar trebuie să se întâmple aici ceva care să-l înlocuiască. Pentru că nimic nu există cu adevărat, în afară de această încăpere, de Eliza şi de frumuseţea ei invincibilă. Nu se gândea la nimic, dar în el se producea ceva monstruos. Avea în faţa lui toate sensurile tainice ale visurilor de demult, în acest pat de hotel. Viaţa de după aceasta nu exista − viitorul era un cuvânt mort, fără conţinut. Familia, cunoscuţii, Kocmołuchowicz, Polonia şi războiul fără speranţă care o ameninţa − ce erau toate acestea în comparaţie cu posibilitatea de a înghiţi lumea şi pe el însuşi într-o singură doză a unei fapte nebuneşti, şi aceasta fără nicio trudă şi fără niciun efort! Doar să-şi dea drumul − restul va veni de la sine. Meandrele vineţii ale unei spirale infinite sfredeleau parcă în centrul fiinţei lui, care era în acelaşi timp punctul central al întregului univers, în timp ce se uita în ochii soţiei sale, întorşi cu susul în jos în extazul dement al voluptăţii, ochi nevinovaţi, dar acum atât de străini, aparţinând unui animal angelic − nu era soţia lui, nici iubita, ci un ciudat idol animal, întruchiparea întregii fragilităţi a tot ce există, a trecerii timpului nepreţuit, lucrul cel mai de preţ dintre toate. Şi totul era real! Ha! Cum să crezi în aşa ceva, cum să ţii în loc flacăra fugară a miracolului suprem, cum să faci din această ceaţă – atât de volatilă, încât dispărea mereu, dar dureros de otrăvitoare prin ireversibilitatea clipei insesizabile – măcar o bucăţică de veşnicie, solidificată în labele tari şi noduroase ale voinţei? Şi totul în zadar! Ce fuseseră, aşadar, visurile despre micile monstruozităţi din timpul mesei de nuntă? Nişte mici prostii. Abia acum, eul uman, format în el cu atâta anevoinţă de-a lungul a milioane de generaţii, începea să mişte, să tremure, să fornăie, să ţâşnească, să spargă, să sfărâme, plesnind într-o explozie lentă şi dureroasă, dizolvându-se în vidul fără fund, unde rânjea moartea pură. Vedea în faţa lui gâtul tresărind într-un spasm − alb, mlădios, ispititor şi simplu sub mâinile înnebunite –, formele preafrumoase, veşnic perfecte ale emisferelor din partea opusă a corpului încordat ca un arc. Le despică violent şi se afundă cu toată fiinţa în întruchiparea voluptăţii, care parcă nu avea un sediu precis, căci cuprindea toate cercurile infernului pământesc, şi ale adevăratului Cer al Neantului, nicicând accesibil în timpul existenţei. Dar nu putea să moară. N-o iubea în acel moment − mai curând o ura cu o forţă de neconceput pentru raţiune. De ce? Pentru durerea de a se simţi anihilat de viu, pentru că nu putea fi concomitent ea însăşi şi el însuşi şi pentru acea plăcere cumplită şi insuportabilă, din care participarea ei făcea un mister diabolic, pentru că tot ce va face nu va putea niciodată s-o distrugă, nu va învinge această frumuseţe insuportabilă. Arterele şi tendoanele se rupeau în el, oasele şi muşchii se răsuceau, iar în creier nu mai rămăsese decât răcnetul monstruos, ucigaş şi arzător al extazului în faţa Neantului Existenţei. Dădu drumul feselor şi îşi înfipse mâinile în acel gât care îl umplea de ură. Ochii Elizei ieşiră din orbite şi deveniră astfel încă şi mai frumoşi. Nu se apără, se afunda şi ea în extazul suprem. Durerea se contopea în ea cu voluptatea şi moartea cu viaţa veşnică în preamărirea Misterului Universului care se lumina. Suspină adânc, dar oftatul nu mai ieşi viu din ea. Trupul ei fremăta în convulsiile morţii, oferind cumplitului învingător îndestularea supremă − ştia că o distrusese − fusese ultima scânteie de conştiinţă înainte să se stingă. Genezyp înnebunise definitiv, irevocabil. Adormi aşa, cu cadavrul în îmbrăţişarea lui, fără să mai înţeleagă nimic din ceea ce este pământean. Oare fusese o crimă? Probabil că nu, deoarece în acea clipă cumplită Zypcio nu era conştient de faptul că ia viaţa cuiva. O iubise pe Eliza în felul lui, voise să se unească pe vecie cu ea.
* Roman apărut la Editura Universității din București, în anul 2021. Textul prezent este revăzut minimal.