Leo Butnaru: ”La cărțile traduse eu țin ca la propriile mele scrieri”

0
141

Dle Leo Butnaru, ați tradus imens! De nespus. Ce sentiment încercați, când contemplați această imensitate?

Dacă e permis, o să schimb registrul, de la sentiment la vecinul lui de mai sus, la gând. Vreau să zic că, dacă ar fi să fac o ochire retrospectivă, negrăbită, asupra zecilor de antologii, cărți de autor și sutelor, poate chiar miilor de publicații în reviste a traducerilor pe care le-am dat, ar putea să apară una din două situații. Prima: să se sparie gândul, cum zicea cronicarul. Sau: să se bucure gândul. Dar, sigur, aș încerca, precum încerc și acum, un adânc sentiment (și gând!) de recunoștință pentru pronia care m-a îndrumat în aceste spații mirifice ale altora și mi-a dăruit intenția, inspirația și forțele necesare întru a persevera, a duce la bun sfârșit cele propuse.

Când traduci, mai și înțelegi ceva, mai și înveți lucruri necesare acestei arte. Dvs. ce ați înțeles, ce ați învățat?

Multe. Și ceea ce mi se pare de căpeteniei din „multe” e că traducătorul trebuie să aibă un simț acut și intuiție subtilă în perceperea textului și contextului în care se află originalul acestuia, dar și a contextului lingvistic, literar în care intenționează să-l transpună. Repet: simț și intuiție, care se fundamentează pe profesionalism. Sau, poate, aici e o fundamentare reciprocă, de ai putea spune că e vorba de două… fundamentări. Și jos fundament, și sus fundament. E construcție unitară.

Apoi, profesionalismul ce mai înseamnă, pe lângă multe care se pot spune despre el? Însemnă acutizarea conștiinței și autoimpunerea de a urma dezideratele acestei conștiințe augmentate. Profesionalismul traducătorului nu se poate limita doar la o parte sau câteva părți ale problemei. Iar înainte de toate, el  trebuie să fie la fel de responsabil în conștientizarea faptului că traduce o operă nu doar dintr-o limbă în alta, ci și dintr-o epocă în alta.

Sunteți de partea celor care consideră că traducerea nu ar fi atât „imitație”, cât creație. Prin  ce se exprimă contribuția creatoare a unui traducător în transpunerea creației altora?

Uneori, să zicem, în cazuri cu adevărat benefice artei, traducătorul nu e doar ingenios, ci de-a dreptul radical-curajos în renunțarea, parțială sau totală, la căutarea, stricto modo, a echivalentului unei sintagme, unor versuri din limba din care traduce în limba în care traduce, conducându-se de cu totul alte raționamente, apelând la sugestii și asociații „depărtate” de context, dar izbutind incontestabil să nu fie un traducător… trădător, ci un traducător-creator. E cazul rusului Grigori Krujkov, care, căutând echivalente versurile poetului american Wallace Stevens „The river is moving./ The blackbird must be flying” (al XII-lea subcapitol din poemul „Treisprezece moduri de a vedea mierla neagră”), ce s-ar traduce ca: „Râul este în mișcare./ Mierla neagră trebuie să zboare”, parcă le-ar fi… dezaxat, le-ar fi abătut de la albia lor inițială, ducându-ne cu gândul hăt spre Heraclit din Efes, cel cu Panta rei, traducându-le textual(ist)-aforistic, extrem de laconic (și de plastic, ar fi de adăugat): „Totul curge./ Mierla neagră nu se schimbă”. Traducătorul a „jertfit” ceva din original, pentru a ajunge la foarte sugestiva sa traducere? Sigur, „infidelitatea” este evidentă. Dar oare ar fi mai scumpă exactitatea ideii că „mierla trebuie să zboare” în comparație cu aproape antipodul ei: mierla rămâne neschimbată? Sigur, aici, mi se pare, poezia a câștigat mult, trimițându-ne cu gândul sintetic spre celebrul și infinit-citatul Παντα ρει και ουδεν μενει (Totul curge, totul se schimbă). Curajul traducătorului e unul perfect… poetic, când ne propune opusul, ca și cum, originalului: mierla neagră nu se schimbă. Însă în această „neschimbare” se subînțelege, bineînțeles, că mierla totuși zboară, rămânând statornică în ceea ce-i este dat de la natură: să zboare. În fine, îl poți „admonesta” (foarte… ușor, jucăuș) pe dl Grigori Krujkov, pentru că nu a fost fidel originalului englez, însă, neamânat, trebuie să-l lauzi că, prin curajul și harul său, parcă unei poezii i-ar mai fi plusat poezie. Și ceva filosofie, să zicem, odată ce, în context, apare și presocraticul Heraclit.

Ce raport sau interacțiune există între lucrările dvs. și cele traduse?

În primul rând, vreau să spun că la antologiile pe care le-am realizat din  literatura avangardismului rus și ucrainean sau la cărțile traduse din creația lui Hlebnikov, Țvetaeva, Maiakovski, Krucionîh, Mandelștam, Ahmatova, Pasternak, Bahterev, Dobîcin, Harms etc. eu țin ca la propriile mele scrieri. În interacțiunea literară original-traducere nu poate exista „separatism”, precum se întâmplă în politică. Ca să fiu laconic, citez dintr-un poem al meu, intitulat chiar așa: „Din experiența unui traducător”, în care există și următoarele versuri: „când traduc din poezia lumii/ mă gândesc naiv că/ și libera circulație a poeziei/ ar putea modifica oarecum/ starea de spirit din vămi – mereu/ apăsătoare/ pentru bietul ins cu pașaportul în mână”…

Lasă un răspuns