De la tot ce-i excelent, aparținând tuturor – la Domnul ©

0
151
Convorbire realizată de Leo Butnaru
Leo Butnaru

Partea I

Problema importanței citatelor, a preluărilor, a utilizării lor este invocată spre finalul multora dintre cele o sută douăzeci și patru de scrisori ale lui Seneca adresate lui Luciliu, în fiecare caz autorul căutând o formulă, o figură de stil, o frază alegorică, prin care se referă la ele. În Scrisoarea a V-a, zice: „Dar vreau să împart cu tine și micul meu câștig de pe ziua de azi, găsit la Hecaton al nostru, că limitarea dorințelor servește și ca leac împotriva dorințelor. «Vei înceta să te temi, zice el, dacă vei înceta să speri».”1 În scrisoarea următoare, gândul despre ce ar însemna un citat îl formulează astfel: „…fiindcă-ți datorez micul tain zilnic, să-ți spun ce mi-a plăcut astăzi, citind pe Hecaton”.

În traducerea rusească, tainul e… „mic dar” (ежедневный подарочек) și sunt demne de a fi reținute,  deopotrivă,  tainul și darul (în dependență de preferințele și meșteșugul traducătorilor, român și rus), „micul tain” fiind explicat printr-o întrebare și un răspuns: „Mă întrebi până unde am ajuns? Am ajuns să-mi fiu prieten”. „Frumos rezultat!”, comentează Seneca. Iar în Scrisoarea a VIII-a, ceea ce era tain, câștig, cadou devine, în românește, „să te plătesc cu ceva”, iar în rusește – „conform regulii mele, să mă achit cu ceva / să-mi lichidez socotelile cu tine și în această scrisoare”. (E de remarcat și de accentuat că diferențele de traducere românească și rusească există la nivel stilistic, frazeologic, de noțiuni utilizate, ceea ce e firesc, când se transpune din latina de acum două mii de ani, ce avea o sintaxă mai specială, cu lipsa unor semne de punctuație ordonatoare de astăzi, deci cu mai multe… subînțelesuri, presupuneri pentru tălmacii lumii.) Iar datoria pe care și-o întoarce Seneca este din „vistieria” lui Epicur: „Trebuie să devii sclavul filosofiei, ca să ai parte de adevărata libertate”. Rusul formulează astfel: „Să devii robul filosofiei, pentru ca să obții libertatea adevărată”. (Стань рабом философии, чтобы добыть подлинную свободу.) În continuare, Seneca explică – aproape… juridico-etic – „consecințele” preluării citatelor: „M-ai putea întreba de ce citez atât de mult cugetări din Epicur… Dar de ce socotești că vorbele acestea sunt ale lui Epicur, și nu ale tuturor? Cât de multe vorbe spun poeții, care au fost spuse sau care s-ar fi căzut să fie spuse de filosofi!”. În Scrisoarea a X-a, „să te plătesc cu ceva” devine, și în românește, ca în rusește – dar: „…ca să nu-ți trimit scrisoarea fără obișnuitul dar”. Sau în a XVI-a: „chiar de la început, dacă te cunosc bine, cauți să vezi ce mic dar ți-a adus scrisoarea aceasta. Scutur-o și-l vei găsi… deocamdată sunt generos dintr-al altora. Dar ce zic «dintr-al altora»? Orice s-a spus frumos de către cineva îmi aparține”. În Scrisoarea a VII-a, mai apare o modalitate de… răsplată benevolă, generoasă, Seneca spunându-i prietenului Luciliu: „De la tine nu-mi pot lua rămas-bun fără un dar. De unde darul? Am să mă împrumut de la Epicur…”

(Sau poate ar fi aici ceea ce s-a spus mai târziu la noi și chiar pare expresie… autohtonă: dar din dar se face rai… Ei bine, proverbul / zicătoarea în cauză a stimulat și argumente opozante, că, chipurile, ea ar fi apărut, în semnificația curentă, după ce în utilizarea ei social-pilduitoare s-a insinuat o greșeală, la origine ea fiind: dar din dar se face rar. Ar fi fost la mijloc și atitudinea religioasă a românilor, care a(u) schimbat forma și semnificația, ca și cum înnobilându-le: că, chipurile, raiul se face împărțind darurile pe care le primește cineva…)

Seneca a prins firul, cum se mai spune, că poate crea și formule în jocul sau ecuația dar, împrumut, datorie, achitare, răsplată, taxă, vamă etc., ele apărând în mai multe rânduri și formule oarecât sinonimice. De exemplu, în Scrisoarea a XVIII-a, lămurindu-l pe Luciliu: „Am să te trimit la Epicur. Plata o va face el”. Alteori, pentru Seneca „achită” Epicur: „Ar fi timpul să-mi achit datoria. Ți-aș putea, de fapt, cita o vorbă de-a lui Epicur și mi-aș plăti pentru scrisoarea asta” (XXIII). Plata în… citate, aforisme… În valuta spiritului, inteligenței, nu? În discurs, Epicur este poate cel mai „generos” chezaș și binefăcător (nu… cămătar!) al lui Seneca (acesta, în Scrisoarea a XXV-a, îl sfătuiește pe Luciliu: „Fă totul astfel, de parcă te privește Epicur”), totdeauna gata să plătească în locul autorului epistolarului, când acestuia nu-i ajunge ce a luat / împrumutat și de la alții: „Cu vorba asta a lui Maecenas puteam să mă socotesc plătit, dar, pe cât te cunosc, o să-mi cauți pricină și ai să zici că nu mă achit în bani noi și buni. Lucrurile stând așa, va trebui să fac împrumut de la Epicur” (Scrisoarea a XX-a). Sau zice optimist, încurajator: „Mai așteaptă puțin și am să-ți plătesc din banii mei; până atunci, mă înlesnesc cu Epicur”.

Alteori, adagiile înțelepților, transcrise și trimise lui Luciliu, sunt numite „bani de drum” – „trebuie să-mi aduc prinosul și să pun în scrisoare banii de drum” (it.: preparare il denaro e darlo come viatico a questa lettera; fr.: et que ma missive ait de quoi faire sa route).

Stinsul, achitarea datoriei e în formularea rusească  în Scrisoarea a IX-a хотя сегодняшний мой долг уже погашен „chiar dacă datoria mea de azi am achitat-o deja”, în varianta românească fiind folosită sintagma: „cu toate că ștersesem de pe răboj ziua de azi” (lăsându-se în seama cititorului relativ cultivat să-și amintească de menirea unui răboj de demult: „se însemnau, prin crestături, diferite calcule, socoteli (zilele de muncă, banii datorați, numărul vitelor etc.” – DEX).

Numai că Seneca nu exagera importanța multiplelor citate, pe care le culegea de la înaintași sau contemporani, precum reiese din Scrisoarea a XXVI-a către Luciliu: „…oricâte discuții savante ai anima tu, oricâte fraze moralizatoare ai aduna de pe la înțelepți… – nimic nu va demonstra forța spiritului tău”. Decât viața ta, propriul exemplu în concordanță cu înțelepciunea, cu ideile pe care le culegi de ici, de colo.

Scrisoarea a XXIX-a pare a fi ultima, dintre cele o sută douăzeci și patru, în care Seneca se mai referă la datorie: „Dacă ai avea cât de cât rușine, m-ai ierta de ultima rată a datoriei. Dar nici eu n-am să fiu atât de meschin acum, la lichidarea datoriei, și am să-ți plătesc tot ce-ți datorez”. De aici încolo, spre finaluri de răvașe, nu mai apar termenii „pecuniari” ca: plată, dar, împrumut, (pe) datorie, achitare, răsplată, taxă, vamă… Autorul abandonează procedeul și căutarea figurilor de stil, a formulelor, prin care să joace, în continuare, respectivele noțiuni. Bineînțeles, o face și din considerentul că, insistând pe strună, ar putea deveni repetitiv, monoton, poate chiar supărător. Astfel că, mai preluând din vreme în vreme din ideile altcuiva, mai „recrutând” vreun citat, în mare filosoful moralist își dezvoltă propriile considerente. Apoi dă pagini de-o aleasă distincție literară sau note și meditații de călătorie, cum ar veni, ca în Scrisoarea a LXVII-a, în care descrie revenirea sa de la Baiae la Neapolis; „…mă lăsai repede convins că vremea se strică, spre a nu mă mai urca din nou pe corabie. Dar drumul a fost atât de noroios, încât aș putea zice, cu toate acestea, am mers pe apă”; „Nimic nu întunecă mai mult vederea decât acele torțe care îți ajută nu să vezi în întuneric, ci să vezi întunericul”. În mare măsură, renunță să mai împrumute, parcă urmând sfatul lui Cato: „Împrumută-te de la tine însuți” (Scrisoarea a CXIX-a). Seneca mai constată că: „Oricât de puțin avem, avem destul, dacă vom căuta la noi orice ne-o lipsi”.

Iar Scrisoarea a XXXIII-a o dedică integral maximei ca gen, ca importanță, ca circulație etc., motiv sugerat, implicit, de Luciliu: „Dorești să pun și în aceste scrisori, ca și în cele de mai înainte, unele maxime de-ale maeștrilor noștri”; „Poeziile și povestirile istorice sunt pline de asemenea maxime. De aceea, să nu crezi că sunt ale lui Epicur: sunt ale tuturor și, mai ales, ale noastre”.

Szabó Dorrotya – Mâini și torace (2023) – foto în expoziție de Peter Sragher

Seneca alege și îi trimite lui Luciliu cele mai pertinente maxime, din care ne-am putea imagina un florilegiu sau un caleidoscop care, în generalitate, ar reprezenta o pledoarie pentru principii de moralitate ideală, ceea ce însă pe mine unul mă face să definesc opțiunile sale drept un gen de delicată, evanescentă scriere SF în etică, despre etică. Or, poate, FF, adică Fantastică filosofică sau Filosofie fantastică… În ale lumii și omului, „Pentru că unele chestiuni ce țin de raționalitate se întrepătrund cu cele de morală” (Quaedam enim, ut scis, moralibus rationalia inmixta sunt), menționează Seneca în Scrisoarea a CII-a. Toate se află în sfera lume-spirit (suflet / gândire), în care idealitatea nu poate fi atinsă. Idealitatea rămâne doar în parametri filosofic-teoretici, în realitate și în firea omului fiind exclusă. Chiar dacă, la un moment dat, însuși Seneca o dă în ușoară umbră de scepticism – „Ținta noastră nu trebuie să fie aceea de a dezbate subtilități și a târî filosofia de pe culmile ei în aceste înfundături”. Existențiale, înfundăturile ar fi de concretizat sau doar de presupus. Pentru că, în mare, „aceste discuții nu sunt altceva decât niște savante jocuri de-a prinselea”.

Așadar, să revenim: maximele, dictoanele, în genere cuvintele înaripate fiind ale tuturor, adică în lipsa… dreptului de autor, Seneca folosește în deplină libertate, creator, ideile altora, ajungând a-și elabora o adevărată tehnică în preluarea, abilitatea și măiestria comentării maximele, pentru a le descoperi nuanțele sensurilor și a le dezvolta conform propriei viziuni filosofice. (De altfel, pasiunea pentru maxime și eficienta lor aplicare Seneca le-ar fi avut încă din fragedă junețe, preocupare încurajată chiar de sistemul educațional din acele vremuri, după cum se înțelege din Scrisoarea a XXXIII-a: „De aceea dăm copiilor de învățat sentențe și ceea ce grecii numesc χρείαι (chreiai) (culegeri de maxime sau cuvinte celebre, despre care scrie Quintilian, în Institutiones oratoriae [l.b.], fiindcă pe acestea le pricepe mintea copilului”). Într-o retro-proiecție, din avangarda începutului de secol al XX-lea spre anticul început de secol I e.n., am putea spune că, pe atunci, maximele, cuvintele înaripate țineau avant la lettre de ceea ce avea să proclame manifestul futurist al lui Marinetti: cuvinte în libertate! Seneca: „Să zicem că am vrea să extragem, dintr-atâtea, anumite maxime. Cui să le atribuim? Lui Zenon, lui Cleante, lui Grispin, lui Panaetius, lui Posidonius? Nu suntem sub conducerea unui rege; fiecare să-și afirme dreptul său”. Dreptul și talentul în preluarea ideilor altora, care sunt, zice Seneca, ale tuturor; dreptul, dar și talentul în prelucrarea, îmbogățirea și continuarea ideației filosofice din circuitul general. „Totul cere continuitate. Lucrarea spiritului e întrețesută cu liniile construcției”, mai menționează Seneca. În aceste acțiuni și interacțiuni ideatice, recrearea, reinterpretarea, reformularea, „reînnoirea” sunt sine qua non, pentru că „pentru un om care a făcut un anumit progres e rușinos să aleagă floricele, să se sprijine pe câteva formule foarte cunoscute și să se prezinte numai cu ce-și amintește. Să se bizuie pe sine, să formuleze el asemenea cugetări, nu să le țină minte! […] Până când te vei mișca sub comanda altuia? Recomandă și formulează lucruri demne să fie ținute minte; dă ceva și de la tine”. Prin urmare, în libertatea ta și a „cuvintelor în libertate” trebuie să ai curajul de a te implica și de a reformula, dar, mai ales, de a da ceva nou: „Cei care au frământat aceste probleme înaintea noastră nu ne sunt stăpâni, ci călăuze. Adevărul este deschis tuturor. Nimeni încă nu l-a luat în stăpânire. O mare parte dintr-însul a rămas și pentru urmași”.

E captivantă și comparația variantelor de traducere ale scrisorilor în diverse limbi, uneori anumite diferențe nefiind, parcă, doar de nuanțe. În românește (Scrisoarea a XXIII-a): „Am să-ți scriu despre un lucru care ne poate folosi și mie, și ție”, ceea ce este oarecum cu alt sens decât sună în rusește: „Nu, eu voi scrie astfel, pentru a fi de folos și ție, și mie”. În cazul al doilea, nu se merge spre particular („despre un lucru”), ci e vizat modul general de a scrie bine, benefic (ca să nu zic: profitabil…), însă el e oarecum mai depărtat de original, odată ce – ca să luăm un arbitru! – rezultatul francez e: j’entends que toi et moi nous profitions de ce que je vais t’écrire. Ceea ce e mai aproape de traducerea lui Gheorghe Guțu (București, 1967), decât de cea realizată de S. A. Oșerova (Moscova, 1977). (Cea franceză?… oho, zisă „noua traducere”, semnată de J. Baillard și editată la Paris în 1861 – deci până la ea existase vreuna sau chiar mai multe.) Iar în limba italiană, descendentă directă din latină, fraza e următoarea: Ti scriverò invece, qualcosa che possa essere utile a entrambi „În schimb, îți voi scrie ceva care să ne fie de folos ambilor”. Iar, cu toate astea, împreună mergem spre matricea latină: Ego vero aliquid, quod et mihi et tibi prodesse possit, scribam „Dar voi scrie ceva care ar putea fi de folos mie și ție”.

În finalul Scrisorii a CXVII-a, traducătorul român recurge la sinonimia latinescului Fortuna cu soartă, conform uneia dintre accepțiile din dicționar. Iar dacă apelăm și la alt sens – Fortuna a fost zeița sorții, reieșind că soarta propriu-zis ar fi… subordonată zeiței, nu? Adică, soarta depindea de zeiță. Dacă ar fi să aplicăm în românește această variantă, momentul tradus ar apărea parcă mai complex, necesitând, poate, și o explicație de subsol.

 Traducătorul rus nu a folosit noțiunea sud’ba (судьба) „soartă”, ci a păstrat termenul originalului: сделай равным фортуне, сделай выше нее! „fă-mă egalul Fortunei” (zeiței sorții – l.b.), „fă-mă mai presus de dânsa!” (lat.: Fac me fortiorem, fac securiorem, fac fortunae parem, fac superiorem.)

Eu unul aș lua de „arbitru” varianta franceză, în care este păstrat numele zeiței Fortuna: fais-moi légal de la Fortune, fais-moi plus grand qu’elle. Probabil era mai eficient dacă și în textul românesc apărea numele zeiței Fortuna, cunoscut multor cititori, iar ca argument implicit ar veni parcă o remarcă a lui Seneca (Scrisoarea a CXX-a) despre noțiunea greacă analogie: „Deoarece gramaticii latini au acordat drept de cetățenie acestui cuvânt, nu cred că trebuie condamnat și constrâns să se reîntoarcă la locul lui de baștină”.   

16 iulie 2022


 1. Aici și în continuare, extrase din volumul: Seneca, Scrisori către Luciliu, trad. Gheorghe Guțu, Ed. Științifică, București, 1967.

Articolul precedentColocviile de traduceri literare 51 – Marius Dobrescu, traducătorul lui Kadare
Articolul următorBernadette Babáková, Nahnilá jablka věčné touhy / Merele putrede ale eternei dorințe

Lasă un răspuns