Despre traducerea literară

0
1088

Jarmila Horáková (născută în 1980 la Praga, Cehia), profesoara de literatura română la Universitatea Carolină din Praga și traducătoare din limbile română și polonă. A susținut teza de doctorat despre Petru Popescu și este specializată în limba și literatură română. Din română în cehă a tradus Cartea șoaptelor de Varujan Vosganian (2015, ed. Havran) și a publicat numeroase alte traduceri din literatura română (S. Popescu, F. Lăzărescu, L. Antonesei, L. D. Teodorovici, O. Nimigean, S. Cârstean, A. Rosetti, V. Zografi etc.) în reviste literare din Cehia. Din polonă a tradus București. Praf și sânge de Małgorzata (Margo) Rejmer (2015, ed. Dokořán), o carte de reportaje literare despre România. (Dan Mircea Duță)

Jarmila Horáková
Jarmila Horáková

Traducerea unui text literar, dar nu numai, nu înseamnă doar schimbarea cuvintelor dintr-o limbă într-o altă limbă, dar este un proces foarte complex, care necesită cunoștințe mult mai ample decât doar cele lingvistice. Da, mă gândesc la istorie, cultură și la alte aspecte legate de viață în țările respective (adică țara limbii sursă și țara limbii țintă). Din comparația mea personală reiese că România este țară unde comunicația este mult mai dezvolată decât în Cehia, chiar sprijinită de sistem însuși.

Mă refer nu numai la faptul că în România într-un sfert de oră după ce întri în tren te găsești discutând cu ceilalți pasageri, în timp când în Cehia poți să călătorești ore în șir cu aceeași oameni într-un compartiment doar dând „bună ziua” și luându-ți „la revedere”, dar mi se pare că inexistența informațiilor oficiale este un fel de îndemn pentru oameni din partea sistemului de-a comunica între ei. De aceea este așa de greu de găsit stația de autobuz în România, uneori chiar nu există nici un semn că aici oprește un mijloc de transport public, uneori este un marcaj ascuns, aproape invizibil, în orice caz fără program de circulație. Ce să faci? Trebuie să întrebi, să vorbești cu oameni, ei știu.

Acest aspect a culturii românești, adică comunicativitatea dezvoltată și temperamentul unui popor din sud-estul Europei se oglindesc în limbă și creează situații care sunt pentru mine – ca traducător de literatură – enorm de greu de redat. Acum mă refer anume la vulgarisme și înjurături care apar cu abundență în filme și literatură contemporană. Bineînțeles că acest strat lingvistic îl avem și în limba cehă, dar totuși există anumite diferențe care merită menționate, pentru că dezvăluie ceva mai mult despre caracterul popoarelor noastre.

Nu vreau să iau în discuție dacă și în ce măsură avem nevoie de vulgarisme sau dacă sunt sau nu sunt folosite abundent în ultima vreme; pur și simplu, fac parte din texte și eu ca traducător de literatură trebuie să mă descurc cu ele. Cea mai complicată și pitorească înjurătură românească pe care am citit-o vreodată a fost în cartea lui Margo Rejmer despre România, în textul dedicat înjurătorilor enorm de plastice de tip „o să le-o trag tuturor sfinților maică-tii pe gheață”. Bine, mă rog, în mod normal nu dai peste asemenea creativitate, dar pot să pornesc de la exemplul de mai sus să demonstrez câteva caracteristici.

Se zice că popoarele europene din nord au înjurături legate de eliminarea excrementelor/a urinei (cuvinte coprolalice), în schimb ce popoarele din sud folosesc mai mult cuvinte cu caracter sexual (cuvinte pornolalice). Ceea ce în cazul Cehia – România pare corect. În Cehia ne trimitem cel mai des unul pe altul în cur (jdi do prdele) sau dacă renunțăm la ceva zicem că căcăm la treaba respectivă (seru na to). În română stau lucrurile diferit: românii sunt extrem de sensibil la cacofonie legată cu repetarea silabelor „ca” și stabilesc liste cu cacofonii tolerate de tip Ion Luca Caragiale, Biserica Catolică etc.

În cehă există, bineînțeles, denumirile vulgare pentru părțile corpului cu funcția sexuală, dar ceea ce nu apare deloc în înjurăturile cehe este cuvântul „mamă, maică”, pe care îl auzim nu numai în română, dar și în limbi slave de sud (de exemplu: jebem ti mať), în italiană sau engleză (motherfuck). Renumitul boemist ceh Oldřich Uličný explică această moderație a cehilor prin faptul că poate mai simțim sensul originar al înjurătorilor sau poate mamele sunt mai cinstite și în general nu suntem așa lipsiți de moderație ca italienii ce folosesc în vulgarisme numele lui Dumnezeu și a Mamei lui Dumnezeu (Madona). Situația asemănătoare este cu personajul popular „drac” care în mediul cultural ceh apare doar în basme pentru copii, în înjurături acest cuvânt ar suna arhaic sau ridicol.

Concluzia pentru traducătorul de literatură este că în acest caz traducerea fidelă (adică mot-a-mot) nu este posibilă, ceea ce înseamnă o pierdere, varianta în limba țintă (adică cehă) nu mai este așa de mustoasă sau picantă ca în originalul românesc și acest fapt este greu de compensat sau recuperat prin alte mijloace lingvistice sau stilistice. În cazul vulgarismelor, traducătorul trebuie să aleagă varianta care funcționează cel mai bine în textul tradus, adică ce nu sună artificial și se potrivește în situația respectivă.

Un alt aspect comunicativității menționate la început sunt fraze de politețe, foarte dezvoltate în limba română. Bineînțeles, și noi folosim „te rog” și „mulțumesc”, dar problema începe cu simplul „sărut mâna”. Bărbații cehi au sărutat mâinile ultima dată în perioada interbelică și traducerea fidelă (rukulíbám) sună cam arhaic. În plus, s-a folosit doar ca un fel de salut, nu ca expresie de mulțumire. Din nou, pierderea pentru textul tradus este evidentă.

Mi se pare că românii tot timpul urează ceva, și mă refer la fraze ca „să vă fie de bine”, „să vă trăiască” sau (culme pentru mine) „serviciu ușor”. În cehă frazele de acest tip uneori lipsesc de loc, sunt arhaice sau cel puțin nu sunt așa de formalizate. Pentru „să vă fie de bine” putem să găsim un echivalent așa și așa de fidel „ať vám slouží”, dar fraza „să vă trăiască” în cehă „ať (vám) žije” aduce minte doar la lozinci propagandiste de tip „să trăiască tovărușul cutare și cutare”. Despre sensul frazei „serviciu ușor” am îndoieli până acum, pentru că explicația „să nu muncești prea greu” nu mi se pare prea veritabilă.

Nu am avut intenția să ajung la concluzii general valabile, numai am reflectat asupra câtorva aspecte diferite între limba română și cehă cu care m-am confruntat în traducerea textelor literare și a filmelor din română în cehă. Dar totuși aș zice că textul meu într-un fel ilustrează clișeul de multe ori repetat că traducerea este ca o femeie. Dacă este frumoasă, nu este fidelă. Dacă este fidelă, nu este frumoasă. În ceea ce privește femeile, nu sunt în stare să apreciez veridicitatea a acestei afirmații, dar pentru traducere se pare că este profund adevărată.

Lasă un răspuns