Leo Butnaru.Occidentul și limba… moldovenească. Discuții cu Anni-Lorei Mainka

0
31

Din Jurnal

Printre colegii cu care am corespondat, virtual, a fost și Anni-Lorei Mainka. În 1981, a absolvit Universitatea din București, cu teza „Zwischen Dinggedicht und Christusvisionen – Rainer Maria Rilke. Ein Versuch”. Locuia, alternativ, la București și Köln. Din textele sale autobiografice: „Bunica din partea mamei era o femeie mică, cu o față ca o lună plină, tăcută, iar când totuși vorbea, săseasca ei scotea și mai tare la iveală blândețea dialectului din Marienburg (Feldioara, județul Brașov – nota red.), ceea ce nu pot să spun despre dialectele auzite în fața bisericii luterane din București, duminică de duminică după terminarea slujbei.”

Miercuri, 6 august 2014, cenușa scriitoarei Anni-Lorei Mainka a fost depusă la Cimitirul evanghelic Bellu din București.

19.I.2012

Ieri și azi, scurt dialog pe facebook.

Butnaru: Dragă Anni-Lorei, mulțumesc pentru semnele pe care mi le dai. Dar, iată, mă miră faptul că, la limbi cunoscute, tu pui Romanian, dar și – pardon! – Moldave… Chiar așa? Crezi că există l[imba] moldovenească?…

Convorbire realizată de Leo Butnaru
Leo Butnaru

Anni: Eu evident că nu cred, dar aici, în acest mare vest, este o limba străină și, ca traducător, trebuie să o pui, nici nu știi cât m-am luptat să nu o pun, sigur că cine are ochi și știe – știe, dar pe cartea de vizită nu am pus-o. Da, asta e trista poveste din vest despre inexistenta limba moldovenească. Îmi pare rău să-ți spun această veste.

Butnaru: Regret și eu că ai cedat atât de ușor (inclusiv… oportunist). Cariera mai presus de adevăr?…

Anni: Nu are cu cedatul nimic, este un formular, și sigur că ei vorbesc românește… dar formularul – asta e. Și nu am cedat, ci am fost dată afară cu interdicție de muncă pe trei ani, asta așa, dacă doriți amănunte… Iar restul nu cred că doresc să le…

Butnaru: Asta e… obtuzitatea occidentală și… Păi, pentru limba „moldovenească” nu se mai pedepsește nici pe aici… Sau pe colo mai continuă vânătoarea de vrăjitoare?… Apoi, aia e o anchetă de birou, nu știu de ce afișezi eroarea și pe facebook…

Anni: Pentru că, având atât de puțin de lucru, cei de aici își caută pe FB liber-profesioniștii… Am șters. Oricum, sper să ajung să-mi fac un blog civilizat, căci lobby-urile nu mai dau de lucru decât celor care fac parte strict din ele. Și eu mai am de crescut și un copil, ea cu proiectele ei, însă reușește cel puțin să-și plătească măcar cărțile.

24.I.2012

Am postat pe blog unele păreri referitoare la decizia colegului Lu. V. de a se lăsa de poezie; cel puțin, de a nu mai publica. Iar opiniile mele au făcut-o pe Anni-Lorei, rezidentă în Germania, să-mi scrie:

„M-a pus tare de tot pe gânduri. Tare. Acum un an, o doamnă n-a avut bani să-mi plătească o traducere, mi-a adus în schimb o peniță din Murano, un caiet din piele vechi, o brățară din nu știu ce pietre de prin lume… Avea lacrimi în ochi, se despărțea greu, dar nu dorea să rămână datoare… La ea a trebuit să mă gândesc acum, nu știu de ce. Cred că și prietenul dumneavoastră o duce așa, o apăsare mare îl face să se închidă în carapacea prin care noi cititorii îi vedeam «perlele» de gânduri scrise cu penița. Vă admir pe toți pentru puterea de a hotărî.”

Eu: „Înduioșător ceea ce spuneți despre onorariul material pe care l-ați primit. Și despre situațiile mai speciale în care poate nimeri vreun poet…”

Lorei: „Știți, cu gândul la facturi, mi-am făcut o pungă și pun în ea ce-aș putea vinde. Dar acele lucruri, de la acea doamnă, care parcă mi-ar fi dat bucăți din zidurile vieții ei, pe care aș lua un ban, nu pot să le dau… Ciudat, sau? Sunt lucruri care pentru mine nu au amintiri, dar să fi văzut ochii aceia de nedescris de plini… Parcă o vedeam în depărtările deceniilor cum a fost tânără și fericită și purta pietrele, poate le-a cumpărat personal din Asia, poate caietul i-a fost dăruit să-ți aducă aminte de mine, îi va fi șoptit o voce… Acum era o femeie nălucă, nevăzută, transparentă, cum sunt cei în vârstă… Un număr pe o cartolină a unei asigurări… Ce ar dori ar fi să-i poată asculta, înregistra și reține ce au ei de spus din ultimele decenii, dar sunt atât de temători…”

Eu: „Dragă Anni, ceea ce ai scris atât de aplicat realității triste e un fragment excelent, foarte dramatic de proză… Asta e, arta se naște și din suferință… Sunt vibrante detaliile pe care le dai… Să ne gândim cum am putea să ne susținem mai cald oarecum, mutual, atunci când împrejurările ne reduc la muțenie…”

Lasă un răspuns