Amos Oz: „Traducerea – ca și cum ai interpreta la violoncel un concert de pian“

0
99

Am rugat-o pe excelenta traducătoare Any Shilon să ne spună câte ceva despre ce înseamnă traducerea literară pentru ea, care a tradus mai multe opere ale regretatului prozator israelian Amos Oz – nu numai un mare scriitor, dar și o conștiință vie și echilibrată într-un stat care, de când există, este amenințat și în care, din nefericire, violența este la ea acasă –, dar l-a și cunoscut personal și a purtat mai multe discuții cu el, una chiar despre traducere. Am îndrăznit să dăm titlul acestui material al lui Any Shilon dintr-un citat al mentorului ei, Amos Oz. În plus, traducătoarea a ales două fragmente care să ilustreze opțiunea sa privind traducerea literară din opera prozatorului israelian. Vom reda întâi textul în ebraică, apoi cel în limba română. (Fitralit)

Vreau să amintesc aici ceea ce consider eu a fi cea mai concisă și cea mai importantă lecție de traductologie pe care am primit-o vreodată. Dar, întrucât mă aflam la începutul carierei de traducătoare și, mai ales, pentru că mentorul era Amos Oz, îmi vine mereu în gând, în timp ce lucrez și, în special, când mă lovesc de vreo problemă.

Sună cam așa: „Fără îndoială că traducerea este o artă. E ca și cum ai interpreta la violoncel un concert de pian. Ceea ce e perfect posibil, cu o singură condiție: să nu folosești violoncelul ca pe un pian.”

Complicat. Să faci ca un text să rămână fidel autorului, să-l redai cât mai aproape de textul original, cel din limba-sursă, dar să sune ca și cum ar fi fost scris în limba-țintă implică rezolvarea multor probleme. Concertul trebuie să sune ca și cum ar fi fost compus pentru violoncel. M-am confruntat în decursul traducerilor la care am lucrat cu probleme referitoare la expresii, proverbe sau regionalisme, lozinci și sloganuri, cărora a fost necesar să le găsesc echivalente sau expresii/termeni comparabili ca sens. Aceasta este o problemă generală a traducătorilor, indiferent de limba din/în care traduc.

Traducere de Any Shilon
Traducere de Any Shilon

Traducerile din literatura ebraică sau română, în ambele direcții, implică o problemă suplimentară de rezolvat. Probleme specifice. Moduri de viață diferite. Religii diferite, destul de ermetice pentru cititorul limbii-țintă. Trebuie explicat cititorului român elementele de religie iudaică, pe care se axează textul, iar cititorul israelian trebuie să primească informație despre religia creștină, în special cea ortodoxă. Deși personal, fără a fi o persoană religioasă, am varii cunoștinte atât despre iudaism cât și despre creștinism, cunosc bine atât Vechiul, cât și Noul Testament, mi s-a întâmplat de multe ori, în timp ce traduceam, de exemplu, Cartea șoaptelor de Varujan Vosganian în limba ebraică, să telefonez prietenilor mei din București, bunăoară, pentru informații suplimentare referitoare la arhitectura interioară a bisericilor. Sau eventual să scotocesc prin dicționare după termeni biblici. În marea majoritate a cazurilor, am rezolvat problema prin text neutru și note de subsol. (Mulțumesc lui Dumnezeu că atât în România, cât și în Israel se acceptă notele de subsol!)

Din alt punct de vedere, una dintre marile probleme ale traducătorilor – de obicei, persoane sensibile, de mare spiritualitate – este identificarea sufletească, intelectuală cu eroii romanului în lucru și cu situațiile prin care aceștia trec. Mi s-a întâmplat de multe ori să nu pot adormi vizualizând situații, transpunându-mă în ele, identificându-mă cu eroii cărții. Traducând cartea lui Aharon Appelfeld Povestea unei vieți, am trecut prin capitolele referitoare la deportarea copilului de opt ani în Transnistria. Nepotul meu cel mai mic avea atunci opt ani. Nu-l puteam privi fără a revedea scena. Sau, tot în Cartea șoaptelor, au fost multe scene care m-au trimis înapoi în timp la ceea ce mi s-a povestit despre familia mamei mele, suprapunând personaje. Mi se suprapunea în minte Holocaustul evreilor peste cel al armenilor. Cred că, dintre toate traducerile acestei cărți, cea în armeană și cea în ebraică au fost cel mai greu de realizat. Nu poți porunci sufletului, dar este imperativ ca traducătorul să-și creeze un fel de imunitate, de distanță, de neimplicare, la fel ca medicul care tratează un pacient.

Poezia. Poezia clasică. Eminescu, de pildă. Rimă, ritm, păsărele somnoroase, lac albastru, sute de corăbii, stea pe care o vezi după ce s-a stins… Toate trebuie păstrate, toate trebuie transformate. Misiune (aproape) imposibilă. Dar realizabilă cu multă, multă trudă, rezolvând vers după vers, intercalând, combinând.

Ultima (dar nu cea de pe urmă) problemă pe care aș dori s-o menționez se referă la texte umoristice. Am tradus cartea domnului avocat Yoel Rippel De-abia ieri a fost alaltăieri. O culegere de povestiri umoristice, aleasă din trei cărți scrise în limba ebraică, dintre care prima a fost Anahnu haromanim („Noi, românii”), bazate pe amintiri și personaje din comunitatea evreilor din România, atât în România, cât și în Israel. Problema esențială de care m-am lovit a fost faptul că baza comică a povestirilor, ceea ce le face inegalabile și provoacă râsul continuu, sunt jocurile de cuvinte. Aproape intraductibile. A renunța la ele ar transforma povestirile în niște memorii banale. Am modificat, păstrând tot ce se putea și am transferat accentul pe prezentarea personajelor, comicul de situație și pe nota nostalgică. Combinația acestor elemente a dat un rezultat cald, amuzant, ușor melancolic și a rafinat textul.

Deci cam așa am făcut concertul de pian să pară compus pentru violoncel.

Pentru a da o „aromă” rezolvării unora dintre problemele sus-menționate și întrucât articolul a fost oricum axat pe modul în care percepe Amos Oz traducerea literară, atașez un fragment din volumul de
proză scurtă Muntele Sfatului Rău în varianta originală din limba ebraică, precum și din traducerea apărută în limba română la Editura Humanitas Fiction, în 2012.

Ecaterina Vrana - Autoportret cu părul roz și vaca mare – ulei pe pânză, colecția MARe/Muzeul de Artă Recentă, foto – Alexandru Paul
Ecaterina Vrana – Autoportret cu părul roz și vaca mare – ulei pe pânză, colecția MARe/Muzeul de Artă Recentă, foto – Alexandru Paul

הר העצה הראה

עמוס עוז

היה חושך. בחושך אמרה אשה: אני לא מפחדת. איש ענה לה: את מפחדת מאוד. ואיש אחר אמר: שקט שיהיה.

    אחר-כך נדלקו אורות עמומים בצדי הבימה, המסך נפתח, והיה שקט.  

בחודש מאי בשנה ארבעים ושש, כאשר מלאה שנה אחת לנצחון בעלות-הברית, ערך הועד הלאומי נשף גדול באולם  הקולנוע “אדיסון” . הכתלים היו מקושטים בדגלי אנגליה והתנועה הציונית. בקדמת הבימה העמידו  אגרטלים ובהם פרחי גלאדיולות. ותלו סיסמה הן התנ”ך: ” יהי שלום בחילך שלוה בארמונותיך”.

    מושל ירושלים טיפס אל הבימה בצעדים צבאיים נמרצים והשמיע נאום קצר. הוא שילב בנאומו הלצה מעודנת וגם קרא שורות אחדות מאת ביירון. אחריו קם משה שרתוק והביע באנגלית ובעברית את רחשי לבו של הישוב היהודי. בפינות האולם וליד הכניסות והבימה עמדו חיילים אנגלים  אדומי-כומתות ובידיהם תת-מקלעים, מפחד המחתרת. מן היציעה ניבט בישיבה זקופה הנציב העליון סר אלן קנינגהם ועמו פמליה קטנה, גבירות וקציני-צבא. בידי הגבירות היו משקפות-תיאטרון. מקהלת חלוצים בחולצות כחולות השמיעה שירי-עמל. השירים היו רוסיים, ולא בהם גם לא בקהל לא היתה שמחה כי אם געגועים.

    אחרי הופעת המקהלה הקרינו סרט על דהרת שריוני מונטגומרי במדבר המערבי. השריונים האלה העלו תימרות-אבק, רמסו בשרשראותיהם שוחות וגדרי-תיל, דקרו בחודי האנטנטת שלהם את שמי-המדבר האפורים. והאולם נמלא רעמי תותחים וצהלת שיר-לכת.

    באמצע הסרט עבר רחש קל ביציעי הכבוד.

    לפתע נפסקה ההקרנה. באולם הודלקו כל האורות. מישהו הרים את קולו, ונשמעה גערה או פקודה נמרצת; היה צורף דחוף ברופא.

    בשורה מספר עשרים ותשע קם אבא ועמד מיד על רגליו. הוא רכס את הכפתור העליון של כותנתו הלבנה, לחש אל הלל  שישמור על אמא וירגיע אותה עד שיתבהר המצב, וכמו קופץ בהירוף-נפש אל תוך בית בוער פנה כרגע לפלס  לו דרך אל מדרגות היציע.

    התברר שהליידי ברומלי, גיסתו של הנציב הליון, חשה פתאום חולשה. היא היתה לבושה שמלה ארוכה לבנה וגם פניה היו לבנים. אבא הציג את עצמו בקיצור נמרץ לפני  ראשי השלטון ובתוך כך הניח את זרועה הרפה על כתפו. כמו קאואלר אנין המוביל יפהפיה נרדמת הוליך אבא את הליידי ברומלי אל  מלתחת הגבירות. שם הושיב אותה על שרפרף מרופד והגיש לה כוס מים קרים. שלושה פקידים  אנגלים גבוהים בחליפות-ערב חשו אחריו, הקיפו את החולה מימינה, משמאלה ומאחוריה ותמכו בראשה כאשר גמעה בכבדות לגימת-מים אחת. והיה קולונל  ישיש במדי האויריה  אשר הוציא את מניפתה מתוך נרתיק-היד הלבן שלה, פרש בזהירות והשיב על נפיה רוח.

    הליידי פקחה את עיניה היגעות. בכמו-אירוניה הסתכלה רגע בכל האנשים הטורחים סביבה. זקנה היתה מאוד, גרומה, מחודדת כענף צמא, אפה דק ומושחז, פיה קפוץ בהעויה של עלבון ורשע.

    “ובכן,דוקטור” פנה הקולונל אל אבא בקול חריף, “ובכך, מה יהיה עכשיו?”

    אבא היסס מעט, התנצל פעמים, ופתאום הגיע לידי החלטה. הוא רכן והתיר באצבעותיו הדקות והיפות את קישורי המחוך המהודק, אז הוטב ללידי ברומלי. כף-היד הצפודה שהיתה דומה לרגל-תרנגולת  היטיבה מחדש את אמרת השמלה. בין השפתים הקפוצות נבעה חריץ , מעין חיוך נשחת, היא שילבה את רגליה הזקנות וקולה בדברה היה נוקב ועוין, קול פח:

    “זה רק האקלים” .

    אחד הפקידים הגבוהים אמר בנימוס:

    “גברתי-“

    אבל הליידי ברומלי התעלמה ממנו. היא פנתה בקוצר-רוח על אבא:

    “התואיל בטובך, איש צעיר, לפתוח את כל החלונות, גם את זה, אני רוצה קצת אויר. הנה, זהו נער נחמד.”

    היא דיברה כך אל אבא מפני שבכותנתו הלבנה שהיתה יורדת על מכנסי-החאקי, בצוארונו הפתוח, בסנדלים התנ”כיים, דומה היה בעיניה לנער-שירות ולא לרופא. שנות נעוריה עברו עליה בין קופים גנים ומזרקות-מים בעיר

ההודית בומביי.

    אבא ציית דומם ופתח חלון אחרי חלון.

    אויר-הערב הירושלמי בא פנימה ועמו ריחות כרוב, אורנים ואשפה.

    הוא הוציא מכיסו חפיסה קטנה של “קופת חולים” , תלש בזהירות רבה את המכסה שהיה מסומן בקוקוים  קטועים והגיש ללידי טבלת אספירין. את המילה “מיגרנה” לא ידע אבא לבטא באנגלית ועל-כן הגה אותה בגרמנית. אותה שעה ודאי זרחו עיניו הכחולות באור לבבי ואופטימי מאחורי משקפיו העגולים.

    כעבור עשרה רגעים ציותה הליידי להחזירה אל מקומה ביציע-הכבוד. אחד הפקידים הגבוהים  רשם בפנקסו את שמו של אבא ואת כתובתו וביטא הוקרה מאופקת. חייכו. היה היסוס קל. פתאום הושיט הפקיד את ידו. והחליפו לחיצות-יד.

    אבא פנה לשוב אל מושבו בשורה עשרים ותשע, בין אשתו לבנו.

הוא אמר:

   “לא קרה כלום. זה רק האקלים.”

   האורות באולם כבו. שוב נראה הגנרל מונטגומרי רודף את הגנרל רומל בלי רחמים על-פני כל המדבר. אש ותימרות-אבק מילאו את המסך, רומל נראה מקרוב נושך בחזקה את שפתיו וברקע הריעה חמת-חלילים נלהבת עד סף האכסטזה.

    לבסוף נוגנו ההמנונים, הבריטי והציוני. הנשף תם. התושבים יצאו מאולם “אדיסון” ופנו לשוב איש לביתו. על ירושלים נפלו פתאום דמדומי הערב. מרחוק נראו הרים קרחים ועליהם, פה ושם, מגדל בודד. במדרונות הרחוקים היו בקתות פזורות. הסימטאות רחשו צללים ואושה. כל העיר נכבשה געגועים קשים. אורות-חשמל ראשונים עלו בחלונות. היתה ציפיה מתוחה כאילו בכל רגע עומד להישמע קול חדש. אבל רק הקולות הישנים נשמעו  מכל עבר, גערת אשה, חריקת תריס, צוחת  חתול מיוחם בין פחי-האשפה באחת החצרות. ופעמון רחוק מאוד.

    מול החלון בחנותו הריקה עמד לבדו ספר בוכארי יפהפה בחלוק לבן, מגלח את סנטרו ושר. אותה שעה חצה את צומת-הרחובות ג’יפ-פאטרול אנגלי ועליו מכונת-יריה רתומה לשרשרות- כדורים של נחושת בוהקת.

    אשה זקנה ישבה לבדה על שרפרף-עץ ליד כוך של מכשירי-כתיבה. שתי כפות-ידיה המחורצות ככפות טייח נחו כבבדות על ברכיה. אור-הערב האחרון הקיף את ראשה ושפתיה נעו דומם. מתוך הכוך דיברה אשה אחרת:

    “ס’איז א פשוטע זאך, ס’איז א שלעכטע זאך”.

    הזקנה לא השיבה דבר. גם לא נעה. 

    ליד מעגילת ארנפרייז ניגש אל אבא קבצן אדוק, ביקש וקיבל מטבע של שני מיל, הודה לאלוהים בזעם, קילל פעמים את הסוכנות היהודית ובקצה מקלו גירש חתול-רחוב.

    ממזרח תכפו קולות הפעמונים , פעמונים גבוהים ופעמונים עמומים, פעמונים, פעמונים פראבוסלאביים, פעמונים אנגליקאניים, פעמונים יווניים, פעמונים חבושיים, רומאיים, ארמניים, כאילו הוכתה העיר במגפה או בשריפה. אבל הפעמונים האלה לא התכוונו אלא לקרוא ללילה לילה. וגם רוח קלה באה מצפון-מערב, אולי מן הים, הרגישה מעט את צמרות  עצי הנוי החיורים שנטעה עירית ירושלים במעלה רחוב מלאכי ונגעה לטובה בתלתלי הילד. ערב היה. עוף לא-נראה נתן קול מוזר ועקשני. בחגוי קירות-האבן פרחו אזובים. חלודה פשתה על תריסי-הברזל הנושנים ועל מעקות הגזוזטראות. ירושלים עמדה שקטה מאוד באור האחרון.

    בלילה שוב התעורר הילד בהתקף של מחלת הקצרת. אבא בא יחף לשיר לו שיר מרגיע: ” גם טלה וגדי נרדם/גם אתה, עצום עינים/שך הרוח ונרדם/ישנה ירושלים “.

    לפנות בוקר צעקו התנים בואדי לרגלי שכונת תל-אזרה. דייר-המשנה מיטיה החל ליבב בשנתו מעבר לקיר:”עזבו

אותו! הוא עוד חי! י-א נ-ייי זנא-א-יו!” והשתתק. אחר-כך קראו תרנגולים רחוקים מכיוון שכונת סנהדריה ומעבר הכפר הערבי שועפאת. עם אור ראשון לבש אבא מכנסי-חאקי ארוכים, סנדלים, כותונת כחולה מגוהצת ולה כיסים רחבים, ויצא לעבודתו. אמא הוסיפה לישון עד שהחלו נשים שכנוה להכות בכל כוחן בכסיתות ובמזרונים. אז יצאה מהמיטה בחלוק-המשי, הגישה לילד ביצה רכה, דייסת-קואקר, קקו בלי קרום ורקה לו את התלתלים.

הלל אמר: אני לבד. ודי. “

זגג זקן עבר ברחוב וצעק: “זגג פרופרסיונל! אמריקה! מתקן כל דבר!”

כעבור שלושה ימים הופתע אבא לקבל הזמנה זוגית מוזהבת לנשף-מאי בארמון הנציב העליון שעל הר העצה הרעה. על גב ההזמנה כתב הלבלר באנגלית כי הליידי ברומלי מבקשת בזאת להעביר אל הדוקטור קיפניס את רחשי-תודתה וכן את התנצלותה העמוקה, וכי סר אלן עצבו הביע הערכה.

    אבא לא היה רופא ממש, כי אם רופא-בהמות.

                                                                ב.

הוא נולד וגדל בשלזיה. חנס ולטר לנדאואר, הגיאוגרף המהולל, היה דוד-אמו. בנעוריו למד אבא במכון הוטרינרי בלייפציג והתמחה בעיקר במחלות הבקר הטרופי והסובטרופי. 

    בשנת שלושים  ושתים עלה לארץ-ישראל,  כדי ליסד חות-בקר בהרים. עלם אדיב היה, שתקן, חדור תקוות ועקרונות. בחלומותיו ראה את עצמו משוטט בתרמיל ובמקל בין הרי הגליל, מגלה ומברא בכוחות-עצמו חלקת יער ומקים לו במו ידיו בקתת-קורות על שפת אחד הפלגים ולה גג משופע, עליה ומרתף.  הוא התכוון לכנס רועים ועדר-בקר, להרחיק נדוד מדי יום על שדות-מרעה חדשים ומדי לילה לשבת מוקף ספרים בחדר מלא ראשי צבאים מפוחלצים ולחבר מחקר או פואמה גדולה.

    שלושה חדשים התגורר בפנסיון בעיירת יסוד-המעלה והיה מסתובב ימים תמימים לבדו מבוקר עד ערב בגליל המזרחי וחפש את ג’אמוס בין בצות החולה. גופו הלך ורזה, הלך והשחיר, ומאחורי המשקפים העגולות דמו עיניו הכולות לשני אגמים בארץ צפונית מושלגת. הוא למד לאהוב את  שממת ההרים הרחוקים ואת ריח הקיץ: קוצים חרובים, גללי עזים, אפר מדורות, רוח מזרחית מאובקת.

    בכפר הערבי חסלה הזדמן לו צפר גרמני מתבודד מבאואריה, איש ערירי ואדוק מאוד באוואנגליזם אשר האמין  בכך ששיבת היהודים לארצם מבשרת את ישועת העולם והיה אוסף חומר לספר-מחקר גדול על צפרי ארץ הקודש. שניהם נהגו להרחיק נדוד עד בקעת מארג’-עיון, עד הרי נפתלי ובין בצות החולה. פעמים אחדות הגיעו בנדודיהם אל מקורות הירדן הנידחים. שם היו יושבים כל היום בצל הצמחיה העבותה, קוראים יחדיו מתוך הזכרון שירים אהובים מאת שילר ומכנים כל חיה ועוף בשמם הנכון.

כאשר החל אבא לחשוש מה יהיה כשיתמעט הכסף שנתן לו דוד-אמו הגיאוגרף המהולל, החליט לנסוע לירושלים כדי לבחון אפשרויות מעשיות אחדות. הוא נפרד איפה לשלום מן הצפר הבאוארי המתבודד, אסף את חפציו המעטים והופיע בבוקר-סתיו בהיר במשרדו של הדוקטור ארתור רופין בועד הלאומי בירושלים.

    הדוקטור רופין חיבב מראיה ראשונה את העלם השזוף והשתקן שבא אליו מן הגליל. הוא גם נזכר כי בנעוריו למד על הארצות הטרופיות מתוך האטלס הגדול של הגיאוגרף לאנדאואר. כאשר פתח אבא בדברים ותיאר את תכנית חות-הבקר בהרי הגליל, רשם הדוקטור רופין אי-אלו רשימות חפוזות על כמה פתקים קטנים. אבא סיים את דברי במלים:

    “זהו רעיון קשה מאוד להגשמה, אבל נדמה לי שאין הוא בלתי אפשרי.”

    הדוקטור רופין חייך בעצבות:

    ” לא בלתי-אפשרי, אבל קשה להגשמה. קשה מאוד.”

    והוסיף וציין שתים-שלושה עובדות מרות.

    הוא שכנע את אבא לדחות לפי שעה את הגשמת התוכנית, ובינתים – להשקיע את כספו ברכישת פרדס צעיר ליד המושבה נס-ציונה, וכן לקנות בלי דיחוי בית קטן בשכונה החדשה תל-אזרה, שהיתה הולכת ונבנית בצפון ירושלים.

    אבא לא התוכח.

    כעבור ימים אחדים סידר הדוקטור רופין לאבא משרת וטרינר ממשלתי משוטט ואף הזמינו לקפה בביתו שבשכונת רחביה.

    שנים אחדות היה אבא משכים לקום לפני זריחת השמש ויוצא באוטובוסים מפויחים לנפת בית-לחם, לרמאללה, לסביבות יריחו, ללוד, ומשגיח היה מטעם הממשלה על הבקר הכפרי.

    הפרדס ליד המושבה נס-ציונה החל להניב לו הכנסה צנועה שאותה הפקיד עם חלק ממשכורתו הממשלתית בבנק אנגלו-פלשפטינא. את ביתו הקטן בשכונת תל-אזרה ריהט  במיטה, שולחן, ארון ואצטבות. מעל לשולחנו תלה תמונה גדולה של דוד-אמו, הגיאוגרף המהולל. הנס ולטר לאנדאואר היה מביט אל אבא מגבוה, במבט  ספקני ובכמו תמיה  קלה. בעיקר בשעות הלילה.

    בנדודיו בכפרים אסף קוצים נדירים. ליקט כמה מאובנים וקצת חרסים עתיקים. סידר הכל במחשבה רבה. והמתין.

    בינתים ירדה שתיקה על אמו ועל אחיותיו בשילזיה.

    עם חלוף השנים למד אבא לדבר מעט ערבית. למד בדידות. את הפואמה דחה לימים אחרים. מדי יום למד דבר חדש על-אודות הארץ ויושביה, ולעתים גם על-אודות עצמו. עדיין ראה בחלומותיו חות-בקר בגליל, אם כי המרתף ועליית-הגג נראו לו עכשיו מיותרים וכמעט גם ילדותיים. פעם אחת, בלילה, אמר בקול אל תמונת הדוד:

    “נחיה ונראה. אני  אדם עקשן לא פחות ממך. אתה צוחק, אבל לי לא איכפת. תצחק לך כל כמה שאתה רוצה. בבקשה.”

    בלילות לאור מנורת–שולחן רשם אבא דפי יומן שבהם נתן ביתוי לחרדתו לאמו ולאחיותיו, לתלאות החמסינים, לאי-אלו זרויות קטנות של אחדים ממכריו, לטעם הנדודים בין כפרים שכוחי-אל. שירטט במלים זהירות כמה לקחים מקצועיים שלמד בעבודתו. העלה על הכתב מחשבות אופטימיות  על התקדמות הישוב היהודי בארץ בתחומים שונים. גם ניסה אחרי מחיקות רבות שתים-שלוש הערות בעד ונגד הבדידות וכן תקוה מבישת לאהבה אשר יום אחד אולי תתרחש גם לו. אחר כך תלש בזהירות את הדף וקרע לקרעים קטנים. חיבר ופירסם בעתון “הפועל הצעיר” רשימה בזכות שתיית חלב-עזים.

    יש שהיה בא לפנות-ערב אל בית הדוקטור רופין בשכונת רחביה ושם כיבדו אתו בקפה ועוגות-קרם. או מבקר אצל בן-עירו  הפרופסות הישיש יוליוס ורטהיימר שאף הוא התגורר ברחביה לא רחוק מדוקטור רופין. מרחוק נשמעה לפעמים נגינת-פסנתר  עגומה, עקשנית כמו תחנוני גאוה נואשת. מדי קיץ בערו הסלעים במדרון  ומדי חורף התעטפה ירושלים ערפל. פליטים וחלוצים הוסיפו להגיע ממקומות שונים ומילאו את העיר תוגה ותמהון. אבא קנה ספרים מידי כמה מן הפליטים האלה, בהם ספרים ריחניים בכריכות-עור ובכותרות-זהב,  ומפעם לפעם התחלף בספרים עם הדוקטור רופין או עם הפרופסור הישיש יוליוס ורטהיימר שנהג לקדם את פניו בחיבוק מהיר ומבויש.

לפעמים היו הערבים משקים אותו עסיס-רמונים צונן באחד הכפרים. יש שהיו מנשקים לו את כף-ידו. הוא למד לשתות מים מכד-חרס נטוי ומוגבה בלי לגעת בשפתיו בפי הכד. פעם אחד נתנה בו אישה מרחוק מבט-גחלים אפל, והוא נרעד כולו ומיהר להסב את עיניו.

    ביומנו כתב כך:

    “אני  גר בירושלים שלוש שנים וממשיך להתגעגע אליה כאילו הייתי עדיין סטודנט בלייפציג. הלא יש כאן מעין פרדוכס. ובכלל” הוסיף  אבא ורשם   ביומנו עוד כמה משפטים מהורהרים וסתומים קצת,”יש הרבה מאוד סתירות. אתמול בבוקר בכפר ליפתא  מוכרח הייתי להרוג בחפזון סוס בריא ויפה מפני שהפרחחים שפכו את עיניו במסמר בלילה. אכזריות לשם אכזריות היא בעיני ענין תפל ומיותר עד מאוד. בו-בערב, בקיבוץ קרית-ענבים, ניגנו החלוצים בגרמופון סויטה מאת באך עד שהתעוררו רחמים  רבים על החלוצים האלה, על הסוס, על באך, על עצמי. וכמעט שהופיעו דמעות. מחר הוא  יום-הולדת המלך וכל עובדי המחלקה יקבלו תשורה ממשלתית אחידה. סתירות יש הרבה.

וגם האקלים לא קל.”

Muntele Sfatului Rău de Amos Oz , traducere și note: Any Shilon,, Humanitas Fiction, 2012
Muntele Sfatului Rău de Amos Oz , traducere și note: Any Shilon,, Humanitas Fiction, 2012

Amos Oz, Muntele Sfatului Rău

1.

Era întuneric. În beznă, o femeie a spus: Nu mi-e teamă. Un bărbat i-a răspuns: Ți-e frică. Iar alt bărbat a zis: Liniște.

Apoi s-au aprins luminile slabe din laturile scenei, cortina s-a deschis și s-a făcut liniște.

În luna mai a anului 1946, când se împlineau douăsprezece luni de la victoria aliaților, Comitetul Național a organizat o mare petrecere în sala cinematografului „Edison”. Pereții erau împodobiți cu steagurile Marii Britanii și ale Mișcării Sioniste. La marginea scenei, se aflau vaze pline cu gladiole. Atârnaseră și un panou pe care era scris un citat din Biblie: „Să fie pace între zidurile tale și prosperitate în palatele tale.”

Guvernatorul Ierusalimului a urcat pe scenă pășind repede, militărește și a ținut un scurt discurs, presărat cu o glumă puțin cam rafinată și câteva citate din Byron. Apoi, s-a ridicat Moshe Shertok,[1] dând glas, în ebraică și engleză, sentimentelor populației evreiești. În colțul sălii, la intrare și alături de scenă, se aflau soldați englezi cu berete roșii, înarmați cu puști automate, de frica grupărilor care activau în ilegalitate.[2] Înaltul-comisar,[3] sir Alan Cunningham, privea de la balcon, șezând țeapăn, cu spatele drept, însoțit de mica lui suită, alcătuită din doamne și ofițeri. Doamnele aveau binocluri mici de teatru. Un cor de pionieri îmbrăcați în cămăși albastre[4] interpreta cântece muncitorești. Cântecele erau rusești, dar nici din ele și nici din public nu răzbătea bucurie, ci mai degrabă nostalgie.

După reprezentația corului, a rulat un film despre blindatele lui Montgomery înaintând prin deșert. Tancurile ridicau în urma lor trâmbe de praf, sfărâmau sub șenile tranșee și garduri de sârmă ghimpată, împungând cu vârful antenelor cerul cenușiu al deșertului. Iar sala se umplea de tunetele obuzelor și bucuria triumfătoarea a marșurilor.

În mijlocul filmului, se auzi un freamăt ușor trecând printre oaspeții de onoare.

Pelicula a fost brusc întreruptă. În sală, se aprinseră toate luminile. Cineva spuse cu voce puternică, sunând a dojană sau a ordin: „E nevoie urgentă de un medic.”

În rândul 29, tata se ridică imediat în picioare. Își încheie nasturele de sus al cămășii sale albe, îi șopti lui Hillel să aibă grijă de mama până când se vor lămuri lucrurile și, parcă sărind cu eroism într-o casă cuprinsă de flăcări, își croi drum spre treptele care duceau la balcon.

Reieși că lady Bromley, cumnata înaltului-comisar, leșinase brusc. Era îmbrăcată într-o rochie albă, lungă și avea fața foarte palidă. Tata se prezentă scurt și energic conducătorilor guvernamentali, iar în timpul acesta așeză brațul ei moale pe umărul său. Ca un cavaler gentil purtând o frumoasă adormită, tata o conduse pe lady Bromley spre garderoba doamnelor. Acolo, o așeză pe un taburet capitonat și-i întinse un pahar cu apă rece. Trei înalți funcționari englezi îmbrăcați în haine de seară se grăbiră să-i urmeze și o înconjurară pe bolnavă, unul în dreapta, altul în stânga și ultimul în spate, sprijinindu-i capul în timp ce ea sorbi cu greutate o singură picătură de apă. Un colonel vârstnic, purtând uniforma aviației, îi deschise poșeta, scoase evantaiul și începu să i-l vânture prin față.

Înălțimea Sa deschise ochii obosită. Îi privi o clipă cu ușoară ironie pe toți oamenii care se agitau în jurul ei. Era foarte bătrână, osoasă, ascuțită ca o pasăre însetată, nasul îi era subțire și tăios, gura strânsă într-o expresie sfidătoare și răutăcioasă.

— Deci, doctore, i se adresă colonelul tatei pe un ton sever, ce se va întâmpla acum?

Tata ezită o clipă, își ceru de două ori iertare, apoi se hotărî brusc. Se aplecă și, cu degetele lui subțiri și frumoase, desfăcu șireturile strânse ale corsetului. Lady Bromley se simți imediat mai bine. Palma ei stafidită, care amintea de piciorul unei găini, aranjă ușor marginea de dantelă a corsajului. Între buzele încrețite apăru o crăpătură, ceva ce voia să sugereze un zâmbet, își încrucișă picioare bătrâne, iar când vorbi, vocea îi era ascuțită și ostilă, ca un scârțâit de tablă:

— E numai din cauza climei.

Unul dintre înalții funcționari începu să spună cu politețe:

— Doamna mea…

Dar lady Bromley nu-i acordă nici o atenție. I se adresă tatei pe un ton nerăbdător:

— Fii atât de bun, tinere, și deschide ferestrele. Și pe aceasta. Am nevoie de puțin aer proaspăt. Da, asta numesc eu un băiat simpatic.

Îi vorbea tatei astfel, pentru că, în cămașa albă pe care o purta peste pantalonii de culoare kaki, încălțat cu sandale romane,[5] i se părea mai degrabă un om de serviciu decât un medic. Iar ea își petrecuse adolescența printre maimuțele, grădinile și fântânile arteziene din orașul indian Bombay.

Tata îi execută ordinul în tăcere și deschise toate ferestrele.

Aerul serii ierusalimitene pătrunse în încăpere, iar, împreună cu el, și mirosul de varză, pini și gunoi.

Scoase din buzunar o cutiuță cu medicamente, deschise cu atenție capacul pe care apărea însemnul casei de sănătate și îi întinse lui lady Bromley o aspirină. Tata nu știa să pronunțe în engleză cuvântul „migrenă”, drept care îl pronunță în germană. N-am nicio îndoială că, în clipa aceea, ochii albaștri ai tatei străluciră cu căldură și optimism în spatele ochelarilor lui rotunzi. După zece minute, lady Bromley ordonă să fie însoțită înapoi la locul ei din loja de onoare. Unul dintre înalții funcționari își notă în carnețel numele și adresa tatei, apoi își exprimă recunoștința în cuvinte reținute. Urmă o ușoară ezitare. Pe neașteptate, funcționarul întinse brațul. Urmă o strângere de mână.

Tata se întoarse la locul lui din rândul 29, între soția și fiul său. Spuse:

— Nu s-a întâmplat nimic. E doar din cauza climei.

Luminile din sală s-au stins, iar generalul Montgomery fu din nou văzut fugărindu-l fără milă pe generalul Rommel prin tot deșertul. Focul și trâmbele de praf umpleau ecranul, Rommel își mușca cu putere buzele în prim-plan, pe fondul muzical al cimpoaielor care cântau cu pasiune, aproape extatic.

La sfârșit, se intonară imnurile, cel britanic și cel sionist. Festivitatea se încheiase. Publicul ieși din cinematograful „Edinson” și începu să se împrăștie, oamenii îndreptându-se spre casele lor. Umbrele înserării se lăsară pe neașteptate peste Ierusalim. În depărtare, se vedeau munții despăduriți, și pe ei, ici-colo, câte un turn singuratic. Pe versanții pietroși, erau răspândite căsuțe din piatră. Umbre și foșnete umpleau străduțele. Orașul era cuprins de nostalgie. Primele lumini se aprinseră la ferestre. În aer, se simțea un fel de așteptare încordată, ca și cum urma să se audă foarte curând o voce nouă. Dar din toate părțile nu se auzeau decât vocile cele vechi, strigătul unei femei, scârțâitul vreunui oblon, țipătul vreunei pisici în călduri printre lăzile de gunoi din câte o curte. Și un clopot răsunând la mare depărtare.

În fața vitrinei unei prăvălii goale, stătea un frizer originar din Buhara, o frumusețe de bărbat în halat alb, bărbierindu-se și cântând. Intersecția era traversată de un jeep engezesc pe a cărui capotă se afla o mitralieă de care erau legate benzi pline de cartușe din aramă strălucitoare.

O bătrână ședea pe un taburet din lemn lângă ușa chioșcului ei strâmt, cu articole de papetărie. Mâinile ei zbârcite ca ale unui tencuitor i se odihneau grele pe genunchi. Ultimele raze de lumină ale amurgului îi scăldau chipul, iar buzele i se mișcau în tăcere. Dinăuntre se auzi vocea altei femei, spunând în idiș:

— E limpede, n-o să fie bine.

Bătrâna nu răspunse. Nici nu se mișcă.

Un cerșetor religios îl acostă pe tata lângă călcătoria de pantaloni a lui Ernpreis, ceru și primi o monedă de doi mili,[6] îi mulțumi lui Dumnezeu, înjură de două ori Agenția Evreiască[7] și alungă cu vârful bastonului o pisică de stradă.

Din partea răsăriteană, se auzeau clopotele, clopote cu sunete înalte și clopote cu sunete grave, clopote pravoslave, clopote anglicane, clopote grecești, clopote abisiniene, latine, clopote armenești, era ca și cum orașul ar fi fost lovit de o epidemie sau de un incendiu. Dar tot ce voiau aceste clopote era să numească noaptea noapte. O adiere de vânt ușoară veni de la nord-vest, poate dinspre mare, simți tremurul ușor al coroanelor copacilor palizi pe care îi plantase primăria Ierusalimului în partea de sus a străzii Malachi și mângâie încetișor buclele copilului. O pasăre nevăzută scoase un țipăt ascuțit, persistent. Lichenii răzbăteau prin crăpăturile pereților din piatră. Pe oboanele vechi din fier și pe balustradele balcoanelor se întinsese rugina. Ierusalimul era foarte tăcut în ultimii stropi de lumină.

Băiatul se trezi din nou în timpul nopții din pricina unei crize de astm. Tatăl veni desculț lângă patul lui și îi cântă un cântecel pentru copii, care îl liniștea:

Doarme mielul, doarme iedul,

Dormi și tu, închide ochii.

Vântul tace, ațipește,

Ierusalimul se-odihnește.  

Spre dimineață, șacalii țipau în wadi,[8] la poalele cartierului Tel Azra. Mitia, subchiriașul, începu să plângă în somn îndărătul peretelui: Lăsați-l în pace ! Încă trăiește ! I-a n-ie zn-a-iu![9]  

Apoi, tăcu. Mai târziu, se auzi cântecul cocoșilor venind din depărtare, din direcția cartierului Sanhedria și a satului arăbesc Shuafat. Când începu să se lumineze, tata își îmbrăcă pantalonii lungi de culoare kaki, își încălță sandalele, își puse o cămașă albastră, proaspăt călcată, cu buzunare largi, și plecă la serviciu. Mama continuă să doarmă până când femeile din cartier începură să bată din toate puterile în saltele și perne. Atunci se ridică din pat, în halatul ei de mătase, îi pregăti copilului un ou fiert moale, griș cu lapte, cacao fără caimac, și îi pieptănă buclele.

Hillel spuse:

— Ajunge. De aici, mă descurc singur.

Un geamgiu bătrân trecu pe stradă strigând:

— Geamgiu profesionist! America! Repar orice!

Iar copiii strigau după el: „Nebunul”.

Trei zile mai târziu, tata fu surprins să primească o invitație aurită pentru două persoane la Balul de mai, care urma să aibă loc la palatul înaltului-comisar, pe Muntele Sfatului Rău. Pe spatele invitației, secretarul scrisese în engleză că lady Bromley dorește, cu acest prilej, să-i transmită doctorului Kipnis recunoștința și scuzele sale, precum și faptul că însuși sir Alan și-a exprimat aprecierea la adresa domniei sale.

Tata nu era chiar doctor. Era medic veterinar.

2.

Se născuse și crescuse în Silezia. Hans Walter Landauer, faimosul geograf, fusese unchiul mamei sale. În tinerețe, tata studiase la Institutul Veterinar din Leipzig, iar specializarea sa principală o constituiau bolile tropicale și subtropicale ale bovinelor.

În anul 1932, a emigrat în Palestina, cu intenția de a pune bazele unei ferme de vite în munți. Era un tânăr amabil, tăcut, plin de speranțe și de principii. Se vedea rătăcind prin Munții Galileii cu rucsacul în spate și cu un toiag în mână, descoperind și despădurind doar cu forța brațelor o bucată de pământ și construind cu propriile sale mâini o cabană din lemn cu acoperiș înclinat, mansardă și pivniță, pe malul unui pârâiaș. Intenția lui era să adune văcari și o turmă de vite, să umble ziua căutând pășuni noi, iar noaptea se vedea stând într-o odaie cu trofee de vânătoare pe pereți, înconjurat de cărți și lucrând la o monografie sau compunând un poem.

A locuit vreme de trei luni într-o pensiune din orășelul Yesod Hamaala, rătăcind zile întregi singur, de dimineață până seara, prin Galileea răsăriteană, căutând bizoni printre mlaștinile Hulei. Trupul său devenea din ce în ce mai slab, mai bronzat, iar din spatele ochelarilor rotunzi, ochii săi păreau două lacuri albastre dintr-o țară nordică, înzăpezită. Învăță să iubească pustietatea munților îndepărtați și mirosul verii: scaieții arși de soare, excrementele caprelor, cenușa focurilor, praful vântului din est.

În satul arab Halsa, întâlni un ornitolog originar din Bavaria – un om singuratic și foarte credincios, evanghelist convins că întoarcerea evreilor în țara lor vestește apropierea mântuirii omenirii –, care rătăcea prin împrejurimi și strângea material pentru un studiu dspre păsările din Țara Sfântă. Se plimbau împreună până în valea Marj-Ayiun, la poalele munților Naftali și prin mlaștinile Hulei. În drumurile lor au ajuns de câteva ori până la izvoarele îndepărtate ale Iordanului. Rămâneau acolo zile întregi la umbra vegetației luxuriante, recitând din memorie poemele lor favorite de Schiller și învățând împreună numele corect al fiecărui animal și al fiecărei păsări.

Când tata a început să se îngrijoreze în legătură cu ce se va întâmpla atunci când se vor termina banii pe care îi primise de la unchiul mamei sale, celebrul geograf, a decis să plece la Ierusalim pentru a verifica alte posibilități concrete. Și-a luat deci rămas-bun de la solitarul ornitolog bavarez, și-a strâns puținele lucruri și, într-o dimineață luminoasă de toamnă, și-a făcut apariția în biroul doctorului Arthur Ruppin,[10] la Comitetul Național din Ierusalim.

Doctorul Ruppin îl îndrăgi imediat pe tânărul bronzat și tăcut care venise din Galileea. Își aminti că și el studiase în tinerețe despre țările tropicale dintr-un atlas al geografului Landauer. Când tata aduse vorba despre proietul fermei de bovine din Munții Galileii, doctorul Ruppin notă câteva idei pe niște bilețele.

Tata își încheie discursul cu următoarele cuvinte:

— Este un proiect foarte greu de realizat, dar nu imposibil.

Doctorul Ruppin zâmbi cu tristețe:

— Nu e imposibil, dar e greu de realizat. Foarte greu.

Apoi adăugă și accentuă două-trei adevăruri amare.

Îl convinse pe tata să amâne pentru moment concretizarea proiectului și, între timp, să-și investească banii într-o livadă nouă de citrice lângă așezarea agricolă Nes Tzyiona, precum și să achiziționeze fără întârziere o casă mică în noul cartier Tel Azra, care tocmai se construia în nordul Ierusalimului.

Tata nu-l contrazise.

În câteva zile, doctorul Ruppin obținu pentru tata postul de veterinar guvernamental itinerat, ba chiar îl invită la o cafea în casa lui din cartierul Rehavia.[11]

Timp de câțiva ani, tata continuă să se trezească înainte de răsăritul soarelui și să călătorească în autobuze prăfuite spre Betleem, Ramallah, spre împrejurimile Ierihonului sau spre Lod, supraveghind vitele în calitate de reprezentant guvernamental.

Livada de citrice de lângă Nes Tzyiona începu să-i asigure un venit modest, pe care, împreună cu o parte din salariul său guvernamental, îl depunea lunar la banca Anglo-Palestiniană. Mobilă căsuța din cartierul Tel Azra cu un pat, o masă, un dulap și rafturi. Hans Walter Landauer îl privea pe tata oarecum sceptic și cu o umbră de mirare parcă, de la înălțimea tabloului său. Mai ales în orele nopții.

În drumurile sale prin sate, aduna tot felul de plante țepoase rare. Găsi și câteva fosile pietrificate, precum și cioburi de ceramică antică. Le sortă cu multă băgare de seama. Și așteptă.

Între timp, se lăsă o tăcere grea, nemaiauzind nimic despre mama și surorile sale, rămase în Silezia.

De-a lungul anilor, tata învăță puțină arabă. Și ce înseamnă singurătatea. Amână pentru zile mai bune poemul pe care visa să-l compună. Învăța zilnic câte ceva nou despre țară și despre locuitorii ei, uneori chiar despre sine. Mai visa din când în când la ferma cu bovine din Munții Galileii, deși mansarda și pivnița i se păreau acum inutile, chiar un pic puerile. O singură dată, într-o noapte, se adresă cu voce tare fotografiei unchiului:

— Vom trăi și vom vedea. Nu sunt mai puțin încăpățânat decât tine. Poți să râzi cât vrei. Chiar te rog.

La lumina lămpii, tata scria un jurnal în care-și exprima temerile referitoare la soarta mamei și a surorilor sale, povestind și despre chinuitoarele hamsinuri, vânturi uscate și fierbinți care veneau dinspre deșert, despre micile ciudățenii ale unora dintre cunoscuții săi, despre gustul călătoriilor prin cătunele uitate de Dumnezeu. Descrise cu multă atenție concluziile științifice la care îl condusese munca sa. Adăugă câteva note optimiste despre progresul comunității evreiești în diferitele direcții de dezvoltare. După multe ștersături, adăugă chiar două-trei gânduri pro și contra solitudinii, precum și o speranță sfioasă că într-o zi va găsi și el iubirea adevărată. După care desprinse foaia cu atenție și o rupse în bucățele. Scrise apoi un articol în favoarea consumului laptelui de capră, pe care îl publică în ziarul Tânărul muncitor.

Uneori, seara, se ducea acasă la doctorul Ruppin, în cartierul Rehavia, unde îl serveau cu cafea și prăjituri cu cremă. Alteori, vizita un concetățean, pe bătrânul profesor Julius Wertheimer, care locuia și el în Rehavia, nu departe de casa doctorului Ruppin. Din depărtare, se auzea uneori un pian – sunete plăcute, stăruitoare, ca o rugăciune orgolioasă, disperată. În fiecare vară, versanții munților ardeau și, în fiecare iarnă, Ierusalimul se acoperea cu ceață. Refugiați și pionieri continuau să sosească, umplând orașul de tristețe și dezorientare. Tata cumpără cărți de la câțiva dintre aceștia, printre ele și volume legate în piele, cu miros puternic și litere aurii imprimate pe coperte, iar uneori făcea schimb de cărți cu doctorul Ruppin sau cu bătrânul profesor Julius Wertheimer, care avea obiceiul să-l întâmpine cu o îmbrățișare rapidă și jenată.

Unii arabi îi dădeau să bea suc rece de rodii. Alții chiar îi sărutau mâna. Învăță să bea apă dintr-un ulcior din ceramică înclinat, fără să atingă cu buzele gura acestuia. O femeie îi aruncă odată o privire întunecată, arzătoare, și un fior îi cutremură trupul. Privi în altă parte.

În jurnalul său scria: „Trăiesc deja de trei ani în Ierusalim și continuă să-mi fie dor de el de parcă aș fi încă un student tânăr din Leipzig. Nu e oare un paradox? Și în general”, adăugă tata notând în jurnal câteva propoziții meditative și oarecum vagi, „sunt multe contradicții aici. Ieri dimineața, în satul Lifta, am fost nevoit să eutanasiez urgent un cal sănătos și frumos, pentru că derbedeii îi scoseseră noaptea ochii cu un cui. Cruzimea de dragul cruzimii mi se pare dezgustătoare și total inutilă. În aceeași seară, în kibuțul Kiriat Anavim, pionierii ascultă la gramofon o suită de Bach, și eram plin de compasiune față de oamenii aceștia, față de cal, față de Bach, față de mine însumi. Aproape că m-au podidit lacrimile. Mâine e ziua de naștere a regelui, și toți salariații vor primi un bonus din partea guvernului. […]


[1]  Moshe Shertok și-a ebraizat mai târziu numele în Sharet (1894–1965), om politic, al doilea prim-ministru al Israelului.
[2] Etzel (Irgun Tzvai Leumi, prescurtat uneori Irgun) și Lehi (Lohmei Herut Israel, cunoscut și ca „grupul lui Stern” sau „Banda lui Stern”) erau grupări care promovau lupta prin metode radicale, chiar teroriste. Cele două grupări se aflau în ilegalitate.
[3] Reprezentantul Marii Britanii în coloniile sale, în cazul de față Palestina, conducătorul local suprem.
[4] Îmbrăcăminte specifică organizațiilor muncitorești, aparținând, în general, stângii politice.
[5] Sandale confecționate din curele de piele.
[6] Monedă din timpul mandatului britanic, emisă în 1927, reprezentând a mia parte din lira locală.
[7] Organizație care în trecut a reprezentat poporul evreu în relația cu guvernul britanic, iar azi se ocupă de asimilarea noilor imigranți.
[8] Wadi, valea uscată a unui râu (în general, în afara sezonului ploios), termen folosit în Orientul Mijlociu.
[9]  Nu știu (în rusă, în original).
[10] Activist politic sionist, economist și sociolog, a îndeplinit diverse funcții de conducere în cadrul mai multor organizații evreiești în timpul mandatului britanic (1876–1943).
[11] Cartier elegant din Ierusalim.

Lasă un răspuns