Rareș Moldovan: „Traducerea a devenit a doua mea natură“

0
883

De ce trebuie retradus Ulise

Rareș Moldovan s-a născut în 1976, la Cluj. Este conferențiar universitar, director al Departamentului de Limba și Literatura Engleză, Facultatea de Litere a Universității „Babeș–Bolyai” și director al revistei Echinox.
A primit Premiul Uniunii Scriitorilor în 2011, pentru traducerea romanului Curcubeul gravitației de Thomas Pynchon.
A fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor în 2009, pentru traducerea volumului Anxietatea influenței de Harold Bloom.Din 2017, lucrează la o nouă versiune în limba română a romanului Ulise de James Joyce, ce urmează să apară la Editura Polirom.

Doina Borgovan: Când ați început să traduceți?

Rareș Moldovan: Am început, cred, prin 2003-2004, cu un proiect inițiat de profesorul meu de atunci de la facultate – mă rog, coleg, pentru că eram tânăr asistent – Liviu Cotrău. În mod oarecum insolit, nu a fost o traducere de literatură, ci o carte faimoasă de filosofie, de Hans Vaihinger, Filosofia lui Ca și Cum. Profesorul Cotrău a dorit ca acest proiect să fie făcut în echipă, așa că am tradus părți din ea, alături de câțiva colegi. Volumul a apărut, în cele din urmă, la Editura Nemira. Asta a fost prima publicație ca traducător.

D.B.: Vă atrăgea această meserie?

R.M.: Până atunci, nu. Mai făcusem traduceri sporadic, pentru facultate, de poezie în principal, dar nu vedeam traducerea ca pe ceva ce aș fi făcut în viitor.

Interviu de Doina Borgovan
Interviu de Doina Borgovan

D.B.: Și cum a fost? Primul proiect, după care ați spus DA, vreau să continui?

R.M.: Mă rog, vreme de vreo doi ani după aceea n-am zis că e pentru mine. După aceea, am avut nevoie de bani, în niște vremuri care nu erau tocmai ușoare, așa că m-am gândit că este o sursă de venit pe lângă slujba de asistent. Așa că am dat o probă la Editura Polirom. Mi-au dat un prim roman de tradus. Era vorba despre Transmission de Hari Kunzru, titlul românesc este Virusul și a apărut prin 2005. Am prins gustul încet, încet. Nu de la bun început. A fost inițial o treabă pragmatică.

D.B.: Iar acum ce-a devenit?

R.M.: Acum, traducerea a devenit a doua natură – într-un sens. (Râde.) Mi-e greu să mă imaginez ca netraducând. E probabil ceva ce voi face pentru tot restul vieții, cu o frecvența mai mică sau mai mare.

D.B.: Ați țintit foarte sus încă de la început. Păreți să aveți o apetență pentru scriitori dificili. Thomas Pynchon, pentru traducerea căruia ați și luat un premiu, nu este o scriitor ușor de citit, cu atât mai puțin de tradus.

„MĂ ATRAG CĂRȚILE CARE MĂ PUN ÎN DIFICULTATE CA TRADUCĂTOR”

R.M.: Da, am făcut un fel de ucenicie cu două-trei cărți care au fost, poate, progresiv, tot mai dificile, iar Pynchon a fost o traducere pe care am propus-o eu Editurii Polirom. Din fericire, mi-au acceptat-o, deși știau foarte bine că nu e vandabil, tocmai pentru că este atât de dificil. E și o carte foarte mare, are 800 de pagini.

De la un punct încolo, mă atrag cărțile dificile, care mă pun în dificultate ca traducător, care îmi produc dificultăți și la lectură. Încerc să mi le închipui în limba română, cu toate dificultățile lor.

D.B.: Faceți un pariu foarte dificil acum, pentru că lucrați la Ulise, o nouă versiune în limba română a romanului lui James Joyce. Citeam pe Goodreads un comentariu al unui cititor care spunea că viața e prea scurtă ca să citești Ulise. Nu e prea scurtă ca să-l mai și traduci?

R.M.: Dacă bine-mi amintesc, Ulise era în capul acelei liste de romane celebre pe care nimeni nu le citește. Și apare constant și pe cealaltă listă, a celor mai mari romane ale modernității. E o provocare la fiecare frază, la fiecare sintagmă, aproape la fiecare cuvânt. E o muncă extrem de laborioasă și la care, într-un târziu, după ani de ezitări și după un NU inițial, m-am înhămat.

D.B.: De cât timp lucrați la el?

R.M.: De la începutul anului 2017, dar în sistem on and off, adică când da, când nu.

D.B.: Ce pregătire a necesitat îmbarcarea în acest demers?

R.M.: Pregătire constantă și continuă, pentru că n-am fost deloc un expert în Ulise, nu era domeniul meu academic și a trebuit – și trebuie în continuare – să mă pun la punct. Pe lângă munca de traducere, trebuie să citesc foarte multă critică și exegeză joyceană, ca să-mi dau seama de unele lucruri, pentru că altfel te simți cu totul pierdut. Sunt, de fapt, două eforturi paralele concurente. Și e prima dată când fac asta. Mă rog, și la Pynchon a trebuit, într-o oarecare măsură, dar acolo era mai puțin volum de exegeză de parcurs.

D.B.: De câte ori ați citit Ulise, înainte să începeți efectiv să traduceți?

R.M.: Îl citisem o dată în studenție și l-am mai citit o dată în anii în care ezitam. Acum, îl citesc a treia oară, traducându-l. De fapt, asta e adevărata lectură, pentru că, într-un fel, sunt de acord cu ideea aceea care spune că traducătorii sunt cei mai adevărați cititori într-un fel, pentru că sunt atenți la tot pasul, la orice mică expresivitate a originalului.

„TREBUIE SĂ RETRADUCEM CAPODOPERELE”

D.B.: Multă lume e de părere că nu este nevoie să retraducem capodoperele. Ce părere aveți?

R.M.: Am părerea exact opusă. Trebuie să retraducem capodoperele. Și asta nu e doar părerea mea, e cea a teoriei traducerii, care spune că există cicluri de retraducere necesare și, dacă ne uităm în istoria ei, aceste cicluri se scurtează, adică era odinioară de patruzeci-cincizeci de ani, acum ciclurile de retraducere sunt din ce în ce mai scurte, adică douăzeci-douăzeci și cinci de ani. Literatura noastră se urnește greoi în această muncă importantă a retraducerii, dar văd din ce în ce mai multe cărți apărând cu sintagma „într-o nouă traducere”. E important, pentru că limba literară și cea vorbită evoluează și pentru că toată dinamica culturală se schimbă din ce în ce mai repede. Și atunci și traducerile trebuie să dea seama de momentul cultural în care se plasează.

Asta e o idee importantă, pentru că traducerile, ca și literatura, se perimează. Dacă citim unele traduceri de acum cincizeci sau șaizeci de ani, ele sunt obosite și ideologic, și lingvistic, și din alte unghiuri dacă le privim.

D.B.: Foarte interesant dacă stai să te gândești că textul original nu obosește.

R.M.: Da, și textele originale obosesc – unele dintre ele. Sunt unele care sunt mereu la maximul energiei lor. După mine, deși e un text obosit, de fapt împovărat de foarte multă exegeză, Ulise este încă un text foarte sprinten, și asta cumva mă și împinge la traducerea lui, ideea de a oferi un text în care cititorul să poată intra fără să fi citit enorm despre Ulise. Nu știu dacă voi reuși, dar este una dintre intenții.

D.B.: Există o versiune în limba română a lui Ulise, care îi aparține lui Mircea Ivănescu. Cum vă raportați la ea? O consultați, vă copleșește, este numele lui Mircea Ivănescu o piedică?

R.M.: Numele lui Mircea Ivănescu este eminent atât în poezie, cât și în traducere. A lucrat la Ulise mai multe decenii. Primele fragmente erau traduse deja la sfârșitul anilor ’60, deci acum cincizeci de ani. A fost un eveniment al culturii noastre și a fost, de altfel, și foarte surprinzător că a putut să apară în anii ’80. Ea a marcat o etapă foarte importantă de receptare a lui Joyce în România. E o traducere bună, extrem de plastică, extrem de literară. Nu mă copleșește, pentru că nu mă prea uit la ea.

D.B.: V-ați făcut așa o strategie?

R.M.: Nu e o strategie, e un fel de principiu. Pe care l-am încălcat, pentru că scriu și niște articole despre traducere, în general, și atunci mi-am permis să deschid, pe ici, pe colo, traducerea lui Ivănescu, ca să văd niște soluții. Mi-am încălcat acest principiu punctual, dar mă țin departe de traducerea lui. Nu vrei nici tu să te uiți peste umărul lui, și nici să simți că duhul lui Mircea Ivănescu se uită peste umărul tău în timp ce traduci.

Traducerea lui Mircea Ivănescu este o traducere remarcabilă, din păcate sunt multe imprecizii, iar astea le-am remarcat deschizând ici și colo. Aceste imprecizii nu se datorează atât traducătorului, cât lipsei de literatură critică la vremea respectivă. Evident, Mircea Ivănescu lucra cu mult mai puține surse secundare și, ca atare, nu avea cum să știe anumite lucruri care au fost elucidate între timp. Puține sunt impreciziile de traducere, multe sunt de context, de cultură factuală, de istorie. Acesta este un alt motiv pentru care Ulise trebuie retradus. Pentru a corecta unele imprecizii tacit – evident, nu facem aici competiție.

Ecaterina Vrana - Autoportret sirena – ulei pe pânză, colecția MARe/Muzeul de Artă Recentă, foto Alexandru Paul
Ecaterina Vrana – Autoportret sirena – ulei pe pânză, colecția MARe/Muzeul de Artă Recentă, foto Alexandru Paul

D.B.: Ce este traducerea? Vocație, meserie, artă?

R.M.: Este toate acestea și ceva pe lângă, probabil. E o meserie, dar e ingrată din mai multe puncte de vedere. Pentru că este extrem de prost plătită. Suntem țara care-și plătește traducătorii – și traducători buni – cu sumele cele mai mici, nu numai din Europa, dar și din zona noastră. Este oarecum rușinos ce se întâmplă.

Este ingrată și pentru că numele tău de traducător e pe pagina de gardă, dar e mai rar, uneori chiar deloc amintit atunci când se vorbește despre o carte. E o meserie a modestiei și a creativității oarecum modeste.

D.B.: Domnul profesor Liviu Cotrău spunea că încearcă să nu-și lase deloc amprenta propriei personalități în textul pe care îl transpune în românește.

„INEVITABIL, EXISTĂ O VOCE A TRADUCĂTORULUI”

R.M.: Da, are dreptate. Domnul profesor Cotrău este un traducător eminent al lui Poe, mai cu seamă. Este și aceasta o plăcere oarecum perversă, să dispari în spatele altuia, a fi evanescent ca traducător. Pe de altă parte, nu poți să nu te bucuri când găsești soluții frumoase, inteligente, „șmechere” la o anumită problemă de traducere. Sau nu poți să nu ai mulțumirea aceea, oricât de modest ai fi, că o carte se află în cultura noastră și prin vocea ta. Pentru că inevitabil există o voce a traducătorului. E o combinație de orgoliu și modestie în care una îl acoperă pe celălalt.

D.B.: Aveți modele printre traducători, oameni care v-au inspirat, care v-au ajutat, care v-au format?

R.M.: Modelele mele au fost profesorii mei în primul rând, Liviu Cotrău, profesorul Virgil Stanciu, un extraordinar traducător, cu nenumărați autori din literatura britanică. Oarecum, am crescut ca traducător uitându-mă spre ei sau încercând să fiu la fel de bun, sau să mă ridic la înălțimea lor. E un motiv de mândrie că universitatea din Cluj-Napoca a dat un număr de traducători foarte buni. Nu doar cei doi pomeniți din engleză, dar să nu-l uităm pe Marian Papahagi – italiană, Tudor Ionescu – franceză, și așa mai departe. E un loc ce a format traducători de-a lungul deceniilor, și asta e foarte bine.

D.B.: Se poate învăța meseria de traducător?

R.M.: Da, se învață, dar se învață făcând-o și furând de la ceilalți. Dar, de la o vreme încolo, eu, de pildă, citesc puține romane în traducere, pentru că prefer să citesc originalul, iar orizontul traducerii mi-e oarecum necunoscut. Citesc traduceri în românește din alte limbi, pe care nu le cunosc.

D.B.: Ce planuri aveți după ce terminați Ulise?

R.M.: Am doar planul să termin Ulise. (Râde.) O să iau o pauză, bănuiesc, după Ulise. Sunt stors în fiecare zi, pentru că încerc să lucrez în fiecare zi. E ca o menghină care te strânge câte un pic, câte un pic.

D.B.: Este nevoie de consecvență în meseria asta de traducător?

R.M.: Ar fi nevoie, e un atu, eu nu sunt o persoană foarte consecventă, dar încerc să mă strunesc. Dacă poți lucra în intervale bine definite și fără întreruperi e grozav.

D.B.: V-ați propus un număr de pagini sau de caractere pe zi?

R.M.: La alte traduceri care nu ridică atâtea probleme da, poți să-ți impui o limită. La Ulise, nu, pentru că stau o zi întreagă la un paragraf de șase rânduri. Sau altă dată pot să fac o pagină și jumătate sau două. Mai mult de două pagini și jumătate n-am făcut niciodată într-o zi. Cel mai des mă găsesc în situația opusă, în care stau pe un rând chiar și o oră. Deci nu are rost să-ți propui o anumită limită cantitativă, pentru că nu vei reuși să te ții de ea.

D.B.: Aveți termen de predare?

R.M.: Am, dar, din fericire, editorul este îngăduitor și mă păsuiește. Mulțumiri!

”TRADUC CAPITOLE DIN ULISE ÎN ORDINE ALEATORIE”

D.B.: Cât sunteți dispus să vă păsuiți dumneavoastră cu traducerea lui Ulise?

R.M.: De obicei, încep mai lent și apoi prind viteză, pe măsură ce traducerea se apropie de final. La un moment dat, și răbdarea mea față de mine însumi se va sfârși și voi încerca să mă grăbesc.

Un mod de a nu simți cumva povara masivității romanului de 732 de pagini în original este faptul că nu îl traduc de la primul la ultimul capitol. Îl traduc într-o ordine aleatorie. Atunci când am terminat un capitol, îmi vine o idee la care să sar, iar asta ține mereu suspansul. De altfel, nici Ivănescu nu a tradus liniar, de la început la sfârșit. E prima oară când procedez așa la o traducere. Cu o carte cum e Ulise, care e modulară, adică nu e formată atât din capitole, cât mai degrabă din episoade, dacă o știi îți permiți să sari de colo-colo, dar e periculos și-mi dau seama de acest pericol. Joyce lucrează cu concordanțe între episoade și va trebui să fiu atent să fie aceleași sintagme, să nu schimb dacă o sintagmă apare în capitolul 7 și mai apare în capitolul 14, să folosesc același cuvânt, la rândul meu, în traducere. Există, din fericire, pe internet „Ulysses concordance”, care îți dă toate cuvintele, în toate ocurențele din carte, și atunci e mai ușor de găsit, dar trebuie atenție la chestiile astea.

E unul dintre romanele mari în toate sensurile cuvântului.

D.B.: Alți scriitori care v-ar tenta, dacă vă veți gândi la o altă întreprindere îndrăzneață…

R.M.: O altă himeră de-a mea este ca, la un moment dat, să încep un alt Pynchon, care se numește Mason & Dixon, un roman apărut în 1997, nu chiar la fel de lung, are „doar” 600 de pagini. E scris aproape în întregime în stilul romanelor de secol XVIII. E roman istoric, dar Pynchon își și arogă, preia o voce de secol XVIII. Cred că ar fi foarte interesant să vedem dacă se poate traduce așa ceva în română. E o altă întreprindere de ani de zile, nici nu vreau să mă gândesc deocamdată la ea.

D.B.: Ce scriitori vă plac, în general? Să o luăm pe rând: americani, irlandezi, englezi.

R.M.: Dintre americani, îmi place mult Donna Tartt, care n-a scris mult, a scris doar trei romane, începând din 1992. Sticletele e cel mai recent roman al său, care a luat Premiul Pulitzer. Și primul ei roman, Istoria secretă, mi-a plăcut foarte mult. Dintre irlandezi, l-aș aminti pe celălalt modernist care n-a plecat nicăieri, Flann O’Brien, cu primul său roman, At Swim Two Birds, a fost tradus în limba română foarte bine de Adrian Oțoiu, un alt traducător bun. Mai nou, îmi plac scriitori cum ar fi Kevin Barry, un scriitor contemporan mai puțin cunoscut la noi. Dintre englezi, toată generația lui Julian Barnes, Kazuo Ishiguro, Ian McEwan, poate cel mai mult. Dar și Will Self. Am și scris ceva despre unul dintre romanele lui. Cred că ar fi interesant de tradus. Mai ales că are o trilogie de romane de reîntoarcere la modernismul dur.

”CA SĂ TRADUCI FINNEGANS WAKE TREBUIE SĂ INVENTEZI O LIMBĂ CARE SĂ SUNE CAM CA ROMÂNA”

D.B.: Scrieți și poezie. Alternați traducerea cu scrisul?

R.M.: Nu le fac în același timp. E ca și cum ai jongla cu mai multe mingi în aer și te uiți la una care îți cade în mână și zici: acum asta. Dar, după o perioadă intensă de traducere, simt nevoia să fac altceva. Orice altceva. În nici un caz să scriu poezii. Să ies la o plimbare prin pădure, să joc un joc video, să mă uit la un film. Să părăsim incinta complet, ca să avem mai multă energie să ne întoarcem. Și ca să-ți cureți neuronii de prea multe scăpărări petrecute în sesiunile de traducere.

DB: Ați luat în calcul posibilitatea ca într-o zi să vă apucați de Finnegans Wake?

R.M: mi s-a propus Finnegans Wake acum câțiva ani. Am râs. Ca s-o traduci trebuie s-o rescrii într-o limbă inventată care să sune cam ca româna. Deocamdată nu mă încumet la așa ceva.

Lasă un răspuns