Colecționarul de sunete

0
723

Catalanul Fernando Trías de Bes, reputat economist, autor de studii și cărți pe teme de interes în materie, premiate și apreciate la scară internațională, se face remarcat, de vreo 10 ani încoace, și ca un talentat scriitor de literatură de ficțiune, concurând pe piața editorială spaniolă cu o serie de romane de succes, traduse deja în peste 30 de țări.

Traducere de Liliana Pleșa Iacob
Traducere de Liliana Pleșa Iacob

Colecționarul de sunete, publicat în 2007,  este unul dintre acestea. Cititorii Parfumului lui Süskind vor descoperi aici același tipar, dar de data aceasta cu sunete. Thrillerul încărcat de mister chiar de la primele pagini îl atrage pe cititor într-o poveste plină de suspans, în care se împletesc har și blestem, elixir și antidot, dragoste și moarte. Într-un interviu autorul mărturisește că întotdeauna a fost interesat, din punct de vedere filozofic, de relația iubire absolută – moarte. Motiv pentru care și-a ales ca sursă de inspirație pentru romanul său străvechea legendă medievală Tristan și Isolda, pe care a transpus-o în realitatea Germaniei de la mijlocul secolului al XIX-lea, când Richard Wagner compunea nepieritoarea sa operă cu același nume, despre a cărei premieră aflăm amănunte interesante.

Romanul îl are ca protagonist pe Ludwig Schmitt, care din fragedă copilărie își descoperă capacitatea de a capta toate sunetele din natură și a le tezauriza în interiorul ființei sale. Mai mult decât atât, el are darul de a reproduce la perfecție toate aceste sonorități, printr-un glas unic, extrem de apreciat. Totuși simte că vocea sa nu va fi pe deplin împlinită decât atunci când va reuși să descopere sunetul care să-i confere o vibrație anume, a cărei lipsă e percepută numai de el. Îl va găsi de-abia la vârsta maturizării sale sexuale, când va înțelege că sunetul pe care îl căuta cu atâta frenezie nu provine din mediul exterior, ci din propriul său corp. Este sunetul care dă naștere vieții, sunetul pentru care bărbații și femeile și-ar vinde sufletul diavolului,. De acum înainte, vocea sa inegalabilă, îmbogățită  cu senzualitatea și căldura ultimului sunet descoperit, îi va conferi calități de mare cântăreț, iar prin  desăvârșirea studiilor muzicale va deveni cel mai mare tenor al Germaniei. Însă acest ultim dar aduce cu sine un blestem. Sunetul ascuns va deveni stăpânul său, îi va domina viața, obligându-l să se transforme într-un amant sălbatic ce provoacă moartea oricărei femei cu care face dragoste. Incapabil să-și pună în practică gândul de a se sinucide, se lasă în voia blestemului, omoară femeie după femeie, până ce se va îndrăgosti… de viitoarea sa parteneră de scenă, soprana aleasă de Wagner să interpreteze rolul Isoldei alături de el, inegalabil în rolul lui Tristan. O iubire unică, absolută, care le va aduce același destin tragic ca al personajelor interpretate.

În realizarea variantei în limba română a romanului Colecționarul de sunete nu am întâmpinat aproape nicio dificultate de traducere propriu-zisă; căci scriitura fluentă, expresivă, ornamentată din plin cu elemente stilistice specifice romantismului, care constituie cadrul de desfășurare a acțiunii, mi-a creat, mai degrabă, o reală stare de încântare, din care parcă n-aș mai fi dorit să mă desprind. Situație solicitantă însă, întrucât strădania obținerii unei versiuni care să se apropie de exigențele originalului n-a fost chiar mică. Și dacă traducerea mea a reușit să capete aprecierile colegilor – fapt demonstrat prin acordarea  premiului special pentru anul 2015 din partea Filialei București – Traduceri Literare -, nu pot decât să mă bucur.

Ar merita, totuși, semnalate câteva aspecte intervenite pe parcurs, care mi-au întrerupt curgerea lină, obligându-mă să caut unele informații în domeniul muzical ce constituie suportul întregii acțiuni. Majoritatea pasajelor referitoare la tehnici muzicale instrumentale sau vocale nu mi-au pus probleme de înțelegere sau de traducere. Am întâlnit, însă, două care vorbesc despre inovația adusă de Richard Wagner în componistica vremii, prin introducerea primelor elemente atonale în opera Tristan și Isolda, importante tocmai prin faptul că reprezintă marea noutate în epocă. Fiind vorba despre o tehnică de compoziție în esență necunoscută mie, am recurs mai întâi la ajutorul dicționarului de specialitate, am căutat lămuriri pe wikipedia, încercând să-mi deslușesc semnificația anumitor sintagme și termeni muzicali folosiți în aceste fragmente, am ascultat apoi preludiul la primul act al operei, străduindu-mă să sesizez acordul atonal menționat, însă urechea mea de meloman de secol XXI neinițiat în tainele compoziției, nu mi-a semnalat ceva deosebit. În cele din urmă, dorind să mă conving că textul tradus de mine este corect, am fost nevoită să consult un prieten compozitor, care mi-a explicat mai pe larg în ce consta acea excepțională inovație și mi-a indicat termenul consacrat pentru respectiva tehnică: ʺcromatism acordicʺ și nu ʺcromatism sub formă de acorduriʺ, cum tradusesem eu, mot-à-mot, textul original.

Redau mai jos pasajele respective:

Ei bine, maestrul maeștrilor adresa o provocare concepției armonice a muzicii. Mi-au fost de-ajuns câteva măsuri din uvertură ca să-mi dau seama. Un nou acord, magic, fără tonalitate, fără un punct de referință: un nou pas în muzică, o ruptură totală, un acord imposibil, o tonalitate indescifrabilă. Acest acord e ca o hieroglifă, ca o limbă moartă, un mister indescrifrabil, la fel de imposibil precum Misterul Sfintei Treimi: fa, si, re diez și sol diez. Un acord diabolic, o figură armonică singulară, imposibil de analizat pe baza principiilor teoretice ale armoniei tonale. De-a lungul operei acordul sună fără continuări melodice, este laitmotivul operei, dobândind condiția de ʺrezultat sonor absolutʺ.

Ascultătorii nu înțelegeau nimic. Criticii începeau să șoptească între ei: Și tonalitatea unde e?”se întrebau.”Nu există tonalitate! răspundeau cei care înțelegeau, este cromatism acordic pur!”Și publicul se agita în scaune. Lumea muzicii se schimbase pentru totdeauna.

O altă dificultate, ceva mai greu de depășit de data aceasta, a constat în traducerea ariei morții lui Tristan, cântată de Isolda în ultimul act al operei. Varianta în limba spaniolă nu mă satisfăcea câtuși de puțin, astfel că m-am văzut nevoită să caut pe Internet alte posibile versiuni ale libretului; am găsit, desigur, libretul original, în germană și o traducere a acestuia în limba italiană, la fel de nestilizată ca și cea din spaniolă. Normal, într-un fel, căci opera nu se cântă decât în germană, astfel că nu este nevoie ca traducerea să se încadreze perfect în măsura muzicală (cum se întâmplă în orice piesă vocală), să respecte metrica și rima versurilor libretului original. Exigența pe care mi-am impus-o, așadar, nu s-a referit la aceste detalii, însă mi s-a părut necesar să realizez o versiune cât mai poetică, mai romantică și mai melodioasă – și credeam că am reușit. Dificultatea cea mare, însă, a venit exact când ajunsesem la ultimele pagini ale cărții, unde am descoperit aria respectivă redată, pe aceeași pagină, în două coloane paralele, perfect simetrice: în stânga textul în germană, în dreapta cel în spaniolă (până aici ea fusese de mai multe ori folosită ca laitmotiv, însă numai în varianta spaniolă, căreia eu mă străduisem să-i dau acea formă ʺliterarăʺ pe care o consideram reușită). Problema de data aceasta era că numărului de versuri ale ariei în germană trebuia să-i corespundă exact același număr de versuri în română, pentru ca cele două coloane să fie simetrice. Or, se știe că topica limbii germane diferă radical de cea a limbilor latine, astfel că a fost destul de greu să real

Felix Lupu, SEX & the CITY, ulei pe pânză
Felix Lupu, SEX & the CITY, ulei pe pânză

izez o a doua versiune, care să corespundă întocmai, ca sens, cu originalul, să-și păstreze stilul romantic, și să se încadreze perfect, în oglindă, cu acesta.

 

Pentru exemplificare, am transcris mai jos cele trei versiuni (germană, spaniolă, română):

Mild und leise
wie er lächelt,
wie das Auge
hold er öffnet,
seht ihr’s, Freunde?
Seht ihr’s nicht?
Immer lichter
wie er leuchtet,
Stern-umstrahlt
hoch sich hebt?
Seht ihr’s nicht?
Wie das Herz ihm
mutig, schwillt,
voll und hehr
in Busen ihm quillt.
Wie den Lippen,
wonnig mild,
süßer Atem sanft entweht.
Freunde! Seht!
Fühlt und seht ihr’s nicht?
Höre ich nur
diese Weise,
die so wunder voll und leise,
wonne klagend,
alles sagend,
mild versöhnend
aus ihm tönend,
in mich dringet, auf sich schwinget,
hold erhallend, um mich
klinget?
Heller schallend, mich
umwallend,
sind es Wellen sanfter
Lüfte?
Sind es Wogen wonniger
Düfte?
Wie sie schwellen, mich
umrauschen,
soll ich atmen,
soll ich lauschen?
Soll ich schlürfen,
untertauchen?
Süß in Düften mich
verhauchen?
In dem wogenden Schwall
in dem tönendem Schall,
in des Weltatems
wehendem All
ertrinken,
versinken,
unbewußt,
höchste Lust!
Cuán dulce y suave
sonríe,
sus ojos
se entreabren con ternura...
¡Mirad, amigos!
¿No lo veis?..
¡Cómo resplandece
con luz creciente!
Cómo se alza
rodeado de estrellas.
¿No lo veis?
¡Cómo se inflama su corazón
animoso!
Augustos suspiros
hinchan su pecho.
Y de sus labios
deleitosos y suaves
fluye un hálito dulce y puro.
¡Amigos, miradlo!
¿No lo percibís? ¿No lo veis?
¿Tan sólo yo oigo
esa voz
llena de maravillosa suavidad,
que cual delicioso lamento
todo lo revela
en su consuelo tierno?
Es cual melodía
resonando en mí sus ecos
deliciosos.
Esa clara resonancia que
me circunda,
¿es la ondulación de
blandas brisas?
¿Son olas de aromas
embriagadores?
¡Cómo se dilatan y me
envuelven!
¿Debo aspirarlas?
¿Debo percibirlas?
¿Debo beber o
sumergirme?
¿O fundirme en sus dulces
fragancias?
En el fluctuante torrente,
en la resonancia armoniosa,
en el infinito hálito
del alma universal,
en el gran Todo...
perderse, sumergirse...
sin conciencia...
¡supremo deleite!
Ce dulce și suav
surâde,
deschide ochii
cu blândețe...
Priviți, prieteni,
nu vedeți
cum strălucește?
Cum tot mai limpede
se-nalță,
înconjurat de stele?
Nu vedeți
se-aprinde?
Cerești suspine
îi umflă pieptul,
iar de pe buzele catifelate
o blândă răsuflare
cântul acesta
ce despre tot grăiește-n
E-o dulce melodie
Cu tainice ecouri.
Să fie oare acesta
un susur diafan
ce-n jurul meu plutește?
Să fie oare vântul
cu-a sa călduță
briză?
Ori iz de dulci arome
ce-mbietor se-ntind.
Să le ascund în mine?
Să mă scufund în ele?
Să mă topesc
în valuri
unduioase,
în sunet
armonios,
în boarea infinită,
în miezul sufletului lumii
palpitând?
Să mă scufund
și să mă pierd,
inconștientă...
Suprem extaz!

 

Aș mai spune ceva, în încheiere, despre metoda de lucru pe care o folosesc în procesul de traducere, metodă ce ține de respectul și grija deosebită față de cuvântul tipărit. Întotdeauna, fără excepție, recitesc pasajul cu ʺglasul mințiiʺ, ʺascultându-lʺ, ca și cum ar fi citit cu voce tare, atentă ca acesta să curgă lin și firesc, ca nu cumva să existe cuvinte repetate – nici măcar la mare distanță unul de altul -, ori silabe identice fonetic conținute în cuvinte alăturate (excepția o fac situațiile în care se intenționează un efect anume). În felul acesta, reușesc să fac modificările necesare pentru ca traducerea în limba română să ʺsuneʺ fluent, natural, și să corespundă stilului, ritmului și muzicalității cerute de original.

Dar într-o zi, când aveam aproape doi ani, doica m-a dus în Schrannen Platz, piața principală a Münchenului. Niciodată n-aș putea uita această primă ieșire a mea. Obișnuit cu sunetele repetitive din casa noastră de pe Josephspitalstrasse, m-am trezit scufundat dintr-o dată în cea mai haotică dintre bacanalele zgomotului: în cea mai mare piață a celui mai mare oraș din cel mai mare regat al Confederației Germanice. Voci de negustori, oferte de mărfuri, pași și iar pași, a zeci de picioare călcând, sute…mii! Răsunau unii după alții, ca aplauzele într-un teatru, ca picăturile de ploaie… Chirăială de găini decapitate, gemete de iepuri închiși în cuști, răgete de măgari, tot mai multe voci, tot mai multe strigăte, zornăit de monede, mâini strânse, îmbrățișări între prieteni, saluturi între cunoscuți, râsete exagerate, șuierul roții tocilarului, bufnitura surdă a sacilor trântiți la pământ, hârșâit de coșuri înghesuite spre a face locul încă unuia, bătăi din palme pentru a atrage atenția clienților, o plesnitură de bici pe spinarea unui cal rebel, zornăitul unui pahar de tablă cu care un vagabond încearcă să trezească mila trecătorilor, fâșâitul țesăturilor de mătase răscolite de mâini frenetice în căutare de chilipiruri, bastoane pocnind sec pe pavaj, prelatele de pe tarabele din piață umflate de vânt, șuierul ascuțit al lămpilor cu gaz clătinându-se în aer, strigăte și iar strigăte de negustori…

Interiorul meu nu mai făcea față. Parcă o întreagă herghelie de cai trecuse peste mine într-o cavalcadă nebună. Nu puteam să-mi imaginez că sunetele pe care le mai aveam de cunoscut erau atât de multe. În noaptea aceea n-am putut să adorm. Fierbeam pe dinăuntru, pentru că mă străduiam să rețin toate sunetele pe care le descoperisem într-o singură dimineață, trebuia să le separ până la natura cea de pe urmă a fiecărui zgomot din Schrannenmarkt: metal, piele, lemn, vânt, prelate, voci, piatră, sticlă, frunze, blană, lână… Nimic din toate astea nu puteam încă să recunosc cu vederea, dar n-avea importanță, fiindcă deja le auzisem, erau ale mele, le memorasem, deci îmi aparțineau….

 Între doi și patru ani, atât mama cât și bonele mele m-au tot dus, așa cum se proceda cu orice copil, prin diverse locuri din oraș și din împrejurimi. Am cunoscut astfel noi sonorități: susurul apei râului Eisbach, când mă scoteau la plimbare în Englischer Garten; scheunatul pisicilor împerechindu-se pe acoperișurile palatului regal; clipocitul ploii în apă, când ne plimbam la lacul Starnberg; tusea unui bolnav de tifos, când mergeam să-l vizităm pe unchiul Johann; zumzetul albinelor sorbind nectarul florilor de pe câmpiile de dincolo de râul Isar; scârțâitul cabanelor de scânduri ale pădurarilor bavarezi; gemetele femeilor în timpul nașterii; pocnetul salvelor de pușcă ale Gărzii Regale; urletele nebunilor dintr-un ospiciu; muzica orgii din Frauenkirche; lamentările exagerate ale bocitoarelor la înmormântările ce defilau pe Neuhauserstrasse; trosniturile jăraticului în focurile aprinse la petrecerile populare germane…Mă umpleam de sonoritățile pământului: infinite în aparență, dar puține în esență; complexe ca frecvență, însă diafane ca structură…..

Am disecat zgomote, am descompus voci, am separat rumori, m-am scăldat în șoapte și m-am îmbibat în tunete… Așa a fost viața mea, Padre: un amestec permanent, o combinare, o exagerare și o minimizare, o transpunere, o inversiune de octave, sunete încâlcite, vacarm amplificat, larmă diluată, șuierături agitate și vuiete potolite.

Dar nu-mi era de-ajuns, lăcomia sau dezmățul era un păcat scuzabil în comparație cu satisfacția pe care o simțeam desfăcând sunetele lumii. Mi-am imaginat tortura la care aveam să mă supun. Căutarea acelui sunet a devenit o obsesie bolnăvicioasă. Nu puteam lăsa nimic deoparte, fiindcă orice zgomot era susceptibil de a conține sonoritatea necunoscută. Cea mai mică abatere ar fi însemnat pierderea definitivă a acelui secret maiestuos și perfect pe care-l căutam la întâmplare. M-am transformat într-o santinelă aflată permanent de pază, fără vreun schimb. Existența a ajuns să-mi fie tot mai zbuciumată; obsesia, mai puternică decât a unui soț gelos. Trăiam într-o tulburare continuă, într-un coșmar. Căci în străfundul meu, în interiorul meu cel mai profund, în mijlocul acelui vârtej de zgomote ce-mi răsunau în tâmple, se căsca un abis, un gol care nu-mi lăsa o clipă de liniște: îmi lipsea sunetul pentru care bărbații și femeile și-ar fi vândut sufletul diavolului, sunetul care dă naștere vieții, originea tuturor sunetelor, cheia tuturor secretelor.

Felix Lupu, Fără titlu, ulei pe pânză
Felix Lupu, Fără titlu, ulei pe pânză

Era întâia oară când practicam actul sexual cu o femeie, așa că mișcările mele au fost bruște, precipitate, exagerate. Mă simțeam invadat de o dublă și contradictorie senzație. Pe de o parte, urgența; pe de alta, o ciudată reținere. Voiam, însă îmi era teamă. Mă aflam într-o situație incomodă. Nu știam unde să-mi pun mâinile, căci oriunde le-aș fi pus mi se părea că greșeam: prin exces sau prin neatenție; prin nerușinare sau prin trufie. M-am purtat stângaci. I-am zgâriat cu unghiile pielea fină, mișcările mele contraziceau suava intenție a degetelor. Oricine ne-ar fi văzut ar fi crezut că ne luptăm unul cu altul, nicidecum că facem dragoste. Martina interpreta rolul celei care se opune, dar de fapt și-o dorește; acea respingere prefăcută, obligatorie în jocul dragostei. Mai erau și ochii ei, ochii aceia verzi, vioi, mari și voluptuoși. Și-i îndrepta în toate direcțiile, doar spre ai mei nu, ferindu-se parcă să pot citi în ei, să-i pot recunoaște adevărata esență. Fiindcă în acele minunate și magice clipe, în acea înlănțuire, Martina nu se mai înfățișa ca o țărancă, orfană, pervertită sau violată, autentica sa identitate, care, în fond, ar fi putut-o face să se simtă sigură pe ea. Nu. În momentul acela era pur și simplu femeie, iar esența ei de femeie i se citea în  ochi, de aceea și-i ascundea de mine. M-a învăluit cu trupul său. Picioarele ei deveneau brațele cu care mă cuprindea strâns, ca într-o îmbrățișare puternică, de felul îmbărbătărilor ce se primesc la moartea unei ființe dragi. Beția clipei m-a îndepărtat complet de realitate, iar realitatea era că puteam fi surprinși de oricine, în mijlocul acelei păduri. Știm cu toții că nu așa se procedează, că acele momente intime sunt destinate odăilor închise, cu obloanele trase. Dar toate își pierdeau din importanță, căci clocotul din noi, provocat de sunetul iubirii emis de mine și absorbit de ea, transforma realitatea, deformând riscurile. Eram gata să irup, dar nu găseam poarta. Peștera părea să nu aibă un prag, pipăitul era confuz. Mă simțeam ca un englez dezorientat într-un oraș arab. Sau ca un minotaur căutând-o pe Venus într-un labirint. În acel punct, brațele Martinei m-au condus spre unica intrare posibilă, mi-au indicat întortocheatele poteci care-l aduceau pe englez înapoi la hotel, traseul labirintului… Eu mă gândisem mult la acel moment. Toți băieții și-l imaginau la nesfârșit, cu obsesie bolnavă și spaimă neîntemeiată. Ce surpriză, Padre! Ce surpriză plăcută! Cât de diferită de ceea ce-mi imaginasem! Întotdeauna mă temusem că acea împreunare avea să fie aspră, zbuciumată, dureroasă. Și, cu toate astea, ce perfecțiune absolută! Aveți idee cum se îmbrățișează sunetul unei viole cu cel al unei violine? Viola emite o frecvență gravă și răgușită; violina, o alta penetrantă și ascuțită. Dar împreună formează un singur corp, un corp perfect, simplu, viguros, căci sunt făcute una pentru alta. Bărbat și femeie; violină și violă. Arcușurile violinei și violei se mișcă în sus și în jos la unison, paralele, cu același balans. Tot la fel ne balansam eu și Martina, ca niște arcușuri dansante, topiți la unison. Însă eu eram încă un violonist fără experiență, un începător, iar mișcările mele erau prea bruște, ca și cum le-aș fi aplicat o forță excesivă și inutilă. Ca un ucenic de tâmplar, care plimbă mult prea apăsat rindeaua pe scândură, ca să o netezească, și obosește repede, chiar dacă e tânăr și puternic. Arta nu e o chestiune de forță. Tot așa, nici arta amorului. Însă atunci eu nu știam acest lucru și cizelam cu violență lemnul pielii ei, smuceam agitat arcușul pe corzile violinei, împingeam purtat mai curând de actul în sine decât de simțuri. Pe Martina n-o deranja lipsa mea de delicatețe, căci era cuprinsă de o stare aflată dincolo de bunul sau răul meu mod de acțiune. Era a mea pe de-a-ntregul, voința ei îmi aparținea. S-a trântit pe spate și și-a răsfirat părul în frunziș. Frunzele verzi și maronii i-au devenit pat, în timp ce eu urcam spre culme, punctul culminant al acelui du-te-vino perpetuu. Ca într-un vibrato, am accelerat mișcările arcușului spre a mări tensiunea. Am accelerat mai mult decât trebuia și, fără să mai aștept crescendo-ul ei, am atins climaxul de unul singur. În acel punct orb, acel punct în care ochii și mintea se înnourează, stăpâniți de neant și de o întreagă lume, m-am simțit interpretând o arie perfectă, o partitură necunoscută, inedită, fără note, dar plină de sunete eterne. Muzica răbufnise în mine. Sunetul iubirii părea să-mi țâșnească prin fiecare por, inundând totul. Ce senzație ciudată! Râsul alternând cu plânsul, minciuna deghizată în adevăr, două extreme aflate într-un punct central și perfect, poli ce se atrag și se resping în același timp.

* Te iubesc! am suspinat.

Liliana Pleșa Iacob este absolventă a Facultății de Limbă și Literatură Spaniolă a Universității București. Pasiunea pentru literatură și buna cunoaștere a acestei limbi datorată activității desfășurate timp de 45 de ani în cadrul unei ambasade latino-americane i-au înlesnit orientarea spre munca de traducător, grație căreia nume importante ale literaturii latino-americane și spaniole au devenit sau vor deveni cunoscute în curând cititorului român: Miguel Angel AsturiasOameni de porumb (Univers, 1978); Arturo Uslar PietriLăncile însângerate; Insula lui Robinson (Univers, 1974, 1990) ; Guillermo ArriagaEscadron Ghilotina; Retorno 201 (Vellant, 2008, 2010); Guillermo Cabrera InfanteNimfa nestatornică; Trupuri divine (Curtea Veche, 2008, 2014); Julian RiosCortegiul umbrelor (Vellant, 2012); Alan PaulsTrecutul (Vellant, 2013); Fernando Trias de BesCerneala; Colecționarul de sunete (Baroque Books§Arts, 2014, 2015); Alvaro PomboEroul de la mansardă; Juan José MillasLaura și Julio (ambele în curs de publicare în 2017 la Ed. Vellant)

Lasă un răspuns