Gabriela Lungu, De la coafor la hair stylist sau redactarea în dorul lelii

0
553

Deși textul de mai jos este despre „zbenguielile” unor redactori pe paginile traducerilor mele, încep prin a-i aminti cu plăcere pe cei cu care, de-a lungul anilor, am avut o excelentă colaborare.

În primul rând, pe Vlad Russo, căruia, dacă aș putea, i-aș ridica o statuie, minunat traducător la rândul său, un om de o cultură și de o finețe excepționale, de la care am învățat multe. Mă socotesc norocoasă că am colaborat cu el la vreo șapte-opt cărți, toate pentru Editura Humanitas Fiction. Așa cum mă socotesc norocoasă că am avut parte de ajutorul lui Dan Croitoru, și el un excelent traducător, cu care, după un mic incident inițial – nu-mi mai aduc aminte pentru ce anume, cu siguranță un lucru fără importanță –, am lucrat în continuare pentru Editura Polirom într-o atmosferă minunată. A fost pentru mine o bucurie să deschidem împreună uși spre literatura italiană.

Dar, în afara acestor experiențe pozitive, mi s-a întâmplat uneori să rămân efectiv siderată în fața „zelului” cu care unii redactori au intervenit în textul tradus de mine, zel care m-a costat, la recitire, multe ore de muncă în plus pentru a corecta „corecturile”.

Gabriela Lungu

Am pornit întotdeauna, în munca mea de traducător, de la premisa că nu există traducere perfectă. Ni se întâmplă tuturor, cred, să greșim, uneori din grabă, alteori din oboseală, alteori, cum e cazul italienei, din cauza limbii, atât de apropiată de română, încât te „fură”, dându-ți falsa impresie că un anumit cuvânt, extrem de familiar în limba din care traduci, există și în română. De aceea, am acceptat întotdeauna cu inima deschisă orice corectură făcută cu știință, inteligență și cu o bună cunoaștere a limbii române. Dar, din păcate, s-a întâmplat să am parte și de câteva „ciocniri” cu redactorii de carte, cărora nu le-am înțeles „înverșunarea” împotriva unora dintre nevinovatele mele cuvinte și faptul că le-au schimbat fără nici o noimă.

Prima amintire neplăcută, legată de intervenția nejustificată a redactorului (de fapt, redactoare) de carte în traducerea mea, a fost cu mulți ani în urmă, când am descoperit că fusese înlocuită formula de adresare „voi”, cu „tu”. Răspunsul doamnei în chestiune la întrebarea mea nedumerită a fost că „protagoniștii sunt soț și soție”, ignorând astfel faptul că lumea căreia îi aparțineau cei doi era cea a nobilimii siciliene din secolul al XVIII-lea, unde soții își vorbeau unul altuia cu „voi”! Nu cu „tu”, nu cu nepotrivitul (pentru mine) „dumneata”. Cu „voi” și, evident, cu verbul la persoana a doua plural. Ca și francezii, de altfel.

Dar redactarea care mi-a creat cele mai multe probleme a fost la cartea Venit pe lume. Am primit manuscrisul direct în PdF. Plin de greșeli de redactare. Teoretic, nu mai puteam face nimic, decât să dau bunul de tipar. Am refuzat, evident. Și, până la urmă, printr-un efort extraordinar, am primit textul pe hârtie și a trebuit efectiv să lucrez zi și noapte la el. Și totuși, mână prea lungă a redactoarei a mai „intervenit” puțin, și cartea a apărut tot cu câteva greșeli (pe care, întotdeauna, din păcate, cititorul atent i le va imputa traducătorului). Dau un singur exemplu: într-un dialog dintre o fată și un băiat, cel din urmă îi spune prietenei sale – în glumă, evident – un cuvânt pe care am găsit de cuviință să-l traduc cu „șulfă”. În prima fază, el a fost corectat cu „curvă”. Iar în carte a apărut „târfă”!!! Îmi este imposibil să cred că un băiat îi spune vreodată unei fete „mare târfă ești!”, înțelegând prin asta „ipocrită, prefăcută”.

Alteori, m-a scos însă din sărite înlocuirea unor cuvinte fără nici un motiv, în afară de acela, bănuiesc, al unui „așa-mi place mie”. Și atunci, n-am putut să nu mă întreb de ce, de exemplu, ar fi mai corect sau ar suna mai bine: „de parcă” în loc de „ca și cum” (sau invers!), „jăratic” în loc de „jeratic” sau „asemenea” în loc de „asemeni”, „botic” în loc de „botișor”, „cu toate că” în loc de„deși”, și lista ar putea continua. Traducerea reflectă, știm foarte bine asta, și personalitatea traducătorului, cuvintele pe care le folosește fac parte din universul său, iar atunci când ele se pliază pe textul inițial, când nu-l trădează în nici un fel, nu există nici o justificare pentru a le schimba, chiar dacă ție, redactor, îți place mai mult boticul (care, dacă ar fi să ne luăm după DEX, nici nu există!) decât „botișorul”!

Dar, sinceră să fiu, cel mai tare mă irită, hai să le spun, prețiozitățile. Culmea lor am găsit-o într-un roman a cărui acțiune se petrece într-un cartier periferic și sărman din Napoli, la începutul anilor ’80. Redactoarei i s-a părut probabil mai șic să înlocuiască cuvântul „coafor” cu „hairstylist”, și astfel propoziția: „i-am spus coaforului meu” a devenit, în viziunea Domniei Sale – nu și într-a mea –, „i-am spus hairstylistului meu”!!! Eu aștept, pentru un asemenea cuvânt prețios, o carte despre Roma secolului XXI!

Sunt doar câteva exemple. Mai sunt, fără îndoială, câteva, dar am preferat să nu-mi încarc memoria cu ele. Pentru că știu că vor veni altele. Așa cum știu că vor fi și alți excelenți redactori de carte cu care voi lucra.

Lasă un răspuns