Luana Schidu, „V-am dat cartea «la cheie»“…

0
565

„V-am dat cartea «la cheie», poate să plece direct la tipar!“ Când auzi fraza asta (la concurență cu „Nu accept să pună nimeni nici măcar o virgulă în textul meu“), știi că o să ai mult de lucru la manuscrisul pe care tocmai l-ai primit de la traducător (autor).

E adevărat, sunt cazuri – extrem de rare – când nu e nevoie să pui (aproape) nici o virgulă în textul cu pricina. Dar niciodată autorul unui astfel de text nu va fi rostit una dintre frazele de mai sus. El știe că textul e viu, oricând perfectibil, și că misiunea unui redactor nu e să-ți facă scriitura praf, ci să-ți ajute cartea să apară în cea mai bună formă posibilă. Colaborarea dintre redactor și traducător (sau autor) trebuie să se întemeieze pe conștiința clară a amândurora că intervențiile, discuțiile, modificările sunt spre binele cărții și că orgoliile nu intră nicicum în ecuație. De altfel, redactorul unei cărți e aproape anonim: el apare, în cel mai bun caz, pe pagina tehnică, și rareori cineva se obosește să-i caute numele. Pe de altă parte, e plătit ca să aducă îmbunătățiri cărții, să se asigure că sună cât mai bine și nu-i lipsește nimic pentru o receptare optimă. De ce l-ai bănui, atunci, de orgolii sau rea-credință? De ce i-ai refuza ajutorul, când singurul care are de câștigat e textul care apare sub semnătura ta?

Prezentare și traducere de Luana Schidu
Luana Schidu

Sunt mult mai numeroase – decât ne-am dori – cazurile în care redactorii salvează texte stângace, dacă nu de-a dreptul ilizibile. De altfel, aici se impune și o discuție despre cât de mult ar trebui să trudească redactorul pe un text. Atunci când ar fi necesar să rescrie pagini întregi mai poate fi vorba de „redactare“? Din experiența mea, în astfel de cazuri încercarea de a „drege“ e cel puțin parțial sortită eșecului: ar fi infinit mai ușor să retraduci textul de la zero. În mod normal, un astfel de text ar trebui respins. Dar, de cele mai multe ori, acest lucru nu e posibil (apariția cărții trebuie legată de un anumit moment, altfel interesul pentru ea nu ar mai fi același, copyrightul e dat pe un termen limitat și ar expira până la o nouă traducere etc.). Și atunci, redactorul devine coautor al textului, rămânând, în continuare, anonim. E nefiresc și nedrept, bineînțeles, cu atât mai mult cu cât această muncă suplimentară, lipsită de satisfacții (e cvasiimposibil să faci un text cu adevărat bun dintr-unul cu adevărat prost) rareori este și plătită suplimentar. Și cel mai adesea exact autorii unor astfel de texte sunt cei care refuză cel mai vocal orice intervenție. Îmi amintesc de un traducător care cred că tradusese greșit (nu stângaci, ci de-a dreptul greșit) probabil fiecare al treilea cuvânt, în medie. Când l-am chemat să discutăm pe text s-a înfuriat îngrozitor, exclamând repetat: „Păi și ce, nu-i tot aia? Sunt sinonime!“ (Când îi spuneam, de pildă, că a scris „matrimonial“ în loc de „matriarhal“.) Pe la pagina 30 n-a mai putut îndura și a plecat, trântind ușa. Câteva zile mai târziu, directorul editurii primea o scrisoare de reclamație cu privire la modul inacceptabil în care fusese „maltratat“ un text ireproșabil. Marele meu noroc a fost că autorul a atașat plângerii și o listă lungă cu toate modificările mele „abuzive“, astfel că, în acel caz, chiar cu concursul lui, i-am putut respinge traducerea și rezilia contractul. E drept, a fost un caz extrem. Modelul e însă același, cu diferite grade ale unui conflict de fapt inexistent.

Chiar și în cazul unei traduceri bune sau foarte bune, intervențiile redactorului pot fi salutare. E oricând posibil să nu-ți fi venit în minte peste tot chiar cea mai bună soluție, să fi citit sau interpretat greșit o frază, să fi omis să dai o notă explicativă etc. De altfel, din experiența mea de traducător – de data asta –, pot spune că nu aș accepta niciodată ca o carte să-mi plece la tipar fără să aibă un redactor, și asta în ciuda faptului că sunt eu însămi și redactor și îmi recitesc textele (chiar de mai multe ori) și din această perspectivă. Și deseori am avut motive reale să le fiu recunoscătoare redactorilor mei pentru sugestii excelente ori pentru semnalări ale unor probleme la care am putut eu să caut o soluție mai bună. Sau am ajuns împreună la o a treia formulă. În orice caz, colaborarea n-a făcut decât bine cărții.

Tot ce am spus este valabil, firește, atunci când redactorul are măsura justă a rolului său. Textul nu trebuie să ajungă, în urma intervențiilor lui, să sune ca tradus (sau scris) de el, ci trebuie să păstreze, în final, glasul celui care îl semnează. Menirea unui redactor este să-l ajute în acest sens, nu să-l transforme, impunându-și glasul propriu. Și, evident, traducătorul (sau autorul) trebuie să vadă întotdeauna intervențiile acestuia și, în mod ideal, ultima variantă a cărții înainte de a pleca la tipar.

Munca de redactor e greu de definit. Dar, în esență, el este primul cititor al noului text, și este un cititor avizat. Nu văd de ce te-ai lipsi de avantajul de a avea parte de el înainte de apariția cărții, diminuându-ți astfel riscurile unor posibile critici pentru scăpări fie și minore (nemaipomenind de cele grave), care ar fi putut fi cu ușurință evitate acceptând colaborarea.

Lasă un răspuns