Alexandru (Sándor) Skultéty, „Păi ce altceva faceți voi toată ziua? Stați și citiți!“

0
881

Asta a fost concluzia înciudată, aproape severă, a unui efemer dialog înfiripat în mers, demult – între mine și o persoană pe care o cunoșteam din vedere –, în dimineața unei zile de lucru din anul 1995, pe una dintre aleile ce duc spre Casa Presei. Dialogul ca atare nu prezenta nici un interes deosebit, era clădit pe vorbele cu care eu și interlocutorul meu ne-am simțit obligați să dăm un conținut oarecare tăcerii dintre noi. Doar acest mic ciob – utilizat și ca titlu – din arheologia acelei zile mi-a rămas mărturie, ca un neașteptat rest dulce-amar, pe care nu prea știi în ce sertar al memoriei să-l așezi.

Alexandru Skultéty
Alexandru Skultéty

Ajuns la editură, am relatat colegilor mei acest episod matinal. Le-a apărut tuturor un zâmbet pe chip: de înțelegere a neînțelegerii. Zâmbetul celor care se recunosc – ori nu – în citatul respectiv, zâmbet al celor care-și dau seama pe câtă necunoaștere se clădesc, de fapt, opiniile. Și, ca să ne mai înseninăm, am ajuns cu toții la concluzia că, într-adevăr, da, asta facem noi, redactorii (și corectorii): stăm și citim. Nimic altceva. Așa că ne-am și apucat pe dată „să stăm și să citim“. Adică să lucrăm. Așa cum am făcut și facem în fiecare zi.

Și totuși, ce deosebire între plăcerea liniștitoare a unei lecturi aducătoare de bucurii (poate acasă, tolănit într-un fotoliu, ori pe plajă, sub umbrelă, în tren sau avion) și tensiunea – extremă, uneori – a parcurgerii unui text ce urmează să apară sub formă tipărită, text pe care știi că-l vor citi sute și mii de ochi exigenți și pentru a cărui corectitudine răspunzi „cu capul“.

Ceea ce faci tu, ca redactor, este, de fapt, o rafinată metalectură de înalt nivel intelectual, în cadrul căreia ai obligația profesională de a diseca nivelurile din care e constituit edificiul mesajului auctorial. Redactorul nu trebuie să-l creadă pe cuvânt pe autor. Aproape orice afirmație a acestuia trebuie controlată și trecută prin filtrul exigenței redacționale de natură gramatical-enciclopedică: poftiți la control redacțional, stimate domn autor, poftiți la control, stimată doamnă traducătoare! Acest lucru este valabil în cazul în care autorul (sau traducătorul) este în viață. Și vă rog să nu-mi cereți să spun ce discuții se pot declanșa (repet: se pot declanșa), căci – de foarte multe ori – autorii și traducătorii sunt personalități accentuate. Se poate ajunge, în aceste împrejurări, chiar și la arbitraje (fericite când arbitrul este o persoană cu chemare, nefericite și triste când arbitrul nu are această calitate). Fericit însă redactorul care va avea de parcurs un text al unui autor care a oferit spre publicare o lucrare aproape desăvârșită.

Dacă autorii nu mai trăiesc, atunci redactorul trebuie să adopte o altă abordare: în cazul în care constată în text greșeli mici, le corectează tacit (ex.: Cosmina Wagner > Cosima Wagner; Muzeul Bruckental > Muzeul Brukenthal; transcedental > transcendental; „a fost respins la test datorită necunoașterii…“ > „a fost respins la test din cauza necunoașterii…“), iar dacă greșelile sunt, eventual, mai mari, atunci el va utiliza note de subsol.

Orice text – propus de un autor sau tradus dintr-o altă limbă – are mai multe niveluri, pe care trebuie să le cuprinzi de sus în jos, de la suprafață spre adâncime (metaforic vorbind: de la „epidermă“, până la „sistemul osos“) și – da, în măsura în care este cu putință – pe toate deodată. Și atunci să vezi „lecturi accentuate“!

La nivelul simplu al semnelor grafice de punctuație – „epiderma“ textului –, trebuie să observi cu maximă exactitate dacă ele sunt bine utilizate. În comparație cu punctul, semnul întrebării, al exclamării, punctul și virgula, două puncte, ghilimelele, parantezele, linia de dialog, linia de pauză, punctele de suspensie, cratima, apostroful, virgula a fost totdeauna – și a rămas – semnul de punctuație cel mai complex, hotărâtor de înțelesuri, în diferitele contexte în care apare. Utilizarea sa poate da – chiar dă, de fapt – cea dintâi măsură a priceperii autorului / traducătorului – și a științei tale de redactor. Trebuie să știi foarte bine unde este obligatorie folosirea în limba română a virgulei. Și, desigur, și unde este interzis să se pună virgulă: între subiect și predicat, înaintea complementului direct. Toată lumea știe asta. Și totuși… Redactorului i se cere, de asemenea, să știe să „navigheze“, din această perspectivă, între liniile de forță ale propozițiilor atributive (determinative și explicative). Dacă simți „din prima“ cu ce fel de propoziție atributivă ai a face, atunci te poți socoti un bun redactor. Și, pe de altă parte, îl poți „cântări“ – în același context și din perspectiva aceleiași priceperi – și pe autor / traducător. Observație răutăcioasă… sub semnul secretului de serviciu.

Nivelul următor: controlul aplicării corecte a regulilor ortografice (ex.: a precede > a preceda; a succede > a succeda). Nesfârșit este șirul problemelor de ortografie mai mărunte sau mai ample cu care are a se confrunta redactorul…

Nivelul ortoepic are, în cazul textelor scrise, mai puțină importanță. Amintesc – doar de dragul cunoașterii – câteva dintre greșelile de pronunție ce par să fi fost îmbrățișate de cea mai mare parte a românofonilor: numele orașelor Soci și Karachi. De fapt, primul nume are două silabe (cum atrăgea, pe timpuri, atenția și academicianul Alexandru Graur): So-ci (în limba rusă, Сочи, și nu Соч) și Ka-ra-chi, și nu Ka-rach! Dar avem astfel de pronunții greșite și mai aproape de noi: de pildă, [Schitul] Darvari se pronunță în trei silabe (Dar-va-ri), cum mi-a atras illo tempore atenția cu multă eleganță distinsul Profesor Neagu Djuvara. În aceeași situație se află și La-ho-va-ri (nu La-ho-vari). Am auzit multă lume spunând [Piața] Do-meni, în loc de [Piața] Do-me-nii…

Urmează nivelul morfologic (a primit cu-n leu mai mult > a primit c-un leu mai mult) și cel sintactic al propoziției și a frazei („mai îți aduci aminte?“ > „îți mai aduci aminte?“). Nu intru în amănunte. Ar fi foarte multe de spus și în această privință, dar nu vreau să-l „împovărez“ pe vechiul meu interlocutor din 1995 – în cazul în care citește aceste rânduri. Doar atât: vai de redactorul de carte care nu sesizează, în cadrul unei fraze mai ample, anacolutul, bunăoară (ba nu: mai e o speranță – ca acesta să fie observat de corector…).

Un alt nivel al redactării presupune ținerea sub control a universului semantic al textului. Și ce univers vast! În cazul traducerilor, unii traducători au tendința de a extrage, din mulțumea de înțelesuri ale câte unui cuvânt polisemantic, exact – și doar – primul sens, ceea ce poate produce, din păcate, unele „efecte“ la limita grotescului. Redactorul este, așadar, cel chemat să elimine astfel de situații nedorite.

Mai există un nivel, de importanță fundamentală: cel, să-i spunem, enciclopedic: redactorul trebuie să știe, bunăoară, că nu se spune „munții Urali“, ci „munții Ural“, nu se spune (într-un context în care se vorbea despre istoria familiei Cioran) „[împăratul] Franz Joseph II“ (care nici n-a apucat să existe, de fapt), ci „[împăratul] Iosif II“, nu se spune „regele englez James“, ci „regele englez Iacob“. Ce ar spune iubitul cititor să afle că Sfânta Treime creștină este formată din trei personalități(!) divine: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Păi s-ar mira, desigur! Doar că redactorul atent nu-i oferă acest prilej ilariant: în acel loc, cititorul va găsi scris: „trei persoane divine“.

Multe dintre cele de mai sus par adevărate glume, dar n-au ajuns în acel nedorit stadiu, deoarece redactorul este mereu vigilent, lumina minții sale a fost mereu aprinsă.

Toate bune și frumoase când aceste greșeli se corectează la timp, adică înainte ca lucrarea să fie tipărită… Dar sunt și situații (aproape) fără ieșire, pe care redactorul nu le poate rezolva, din păcate, singur. Ca, bunăoară, în cazul unei splendide opere aparținând Renașterii franceze, apărută în traducere în 2014, la o renumită editură din București, carte din care ar fi urmat să prezentăm, în iarna anului 2018, spre bucuria cititorilor, un fragment în Revista de traduceri literare a Filialei București de Traduceri Literare a U.S.R. Doar că…

il ne faut pas faire doute qu’ils n’aimassent trop mieux obéir à la raison seulement que servir à un homme ; sinon, possible, que ce fussent ceux d’Israël, qui, sans contrainte ni aucun besoin, se firent un tyran.

„Fără nicio îndoială, ar prefera să se supună doar rațiunii decât să slujească un om, afară de cazul în care sunt ca acei oameni din Israel care, fără a fi nevoiți ori constrânși, și-au ales un tiran.“

Redactorul Revistei de traduceri literare știa – printre alte câteva lucruri pe care tare le-ar fi corectat în textul deja editat – că ceux d’Israël nu se traduce cu (horribile dictu!) „oameni din Israel“, ci „cei ai lui Israel“. Chiar era o boacănă de traducere!… Așa că s-a vorbit cu traducătorul, care a spus că… nu vrea să schimbe, deoarece cartea a apărut deja. Să aibă oare cuvântul tipărit – greșit – putere de lege nescrisă? (N.B.: De multe ori, se întâmplă – vai! – și așa…) Cine este atunci în avantaj? Cine este în dezavantaj? Autorul cu textul său? Traducătorul cu tălmăcirea sa? Cititorul văduvit de traducerea desăvârșită pe care o așteaptă? Oricum, redactorul – dezabuzat – îl roagă pe cititorul acestor rânduri să-l lumineze cu răspunsul cel bun.

Spre amuzament de-acum, pot aminti o greșeală similară de traducere (apărută și ea, din păcate, în anul 2000, și care provoacă „bujori în obrăjori“): una dintre muncile lui Heracles a fost curățarea grajdurilor lui Augias, regele Elidei. O distinsă autoare de multe cărți a vrut să-și argumenteze o afirmație dintr-o lucrare și a preluat – dintr-un context de limbă franceză – sintagma les écuries d’Augias „grajdurile lui Augias“, traducând-o „grajdurile din Augias“. Vae victis!

Iată cât de însemnată este (și) cultura generală!

E însă aproape cu neputință ca redactorul să știe totul. Dar tocmai de aceea are îndatorirea să controleze pas cu pas chestiunile controversate (și chiar și pe cele necontroversate) ale textului de care se ocupă. Să se controleze – de ce nu – chiar și pe sine însuși (greșală > greșeală; așează > așază)! Are la dispoziție „biblia“ scrierii corecte în limba română: Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, elaborat de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“ al Academiei Române, și apărut la Univers Enciclopedic, București, în anul 2005. Ca și toate lexicoanele, enciclopediile necesare. Precum și – cu mare atenție – internetul. Căci, utilizat necritic, el te poate induce în eroare.

Nu știi cum se scriu corect numele proprii geografice și numele de locuitori? Unele nume proprii de persoane (prenume românești, nume de personalități)? Numele greco-latine? Păi revii la ediția I a DOOM, apărută în 1982. Poate te ajută el. Același lucru este valabil și dacă vrei să știi cum se (tran)scriu numele proprii și cuvintele citate în text din limbile care utilizează alfabetul chirilic: te ajută aceeași ediție I a DOOM, deoarece, din păcate, în privința acestui aspect extrem de important, ediția a II-a a lăsat ușile deschise larg, fără paznici, așa că aproape că s-ar putea spune – fiecare e lăsat să se descurce cum îl taie capul (aș vrea să glumesc, desigur). Și, cum actualmente limba engleză stă surâzătoare în prag și își oferă serviciile, ajungi să renunți la îndelungata tradiție românească împământenită și să scrii, de pildă, Tchaikovsky (în loc de Ceaikovski).

Textul pe care-l ai de redactat conține cuvinte, sintagme, propoziții în limba greacă veche? Cuvinte din limbi de circulație restrânsă, cu semne diacritice speciale? Conține trimiteri muzicale? Întrebi în dreapta și-n stânga specialiștii (telefonic, prin scrisori electronice). Oricum, nu lași niciodată lucrurile așa cum le-a scris autorul. Și vei vedea câte surprize vor apărea! Despre formule matematice și chimice nici nu mai amintesc.

În privința traducerilor din alte limbi, redactorul va sta de vorbă cu traducătorul și-i va sugera să ofere o traducere într-o limbă română de cea mai înaltă calitate. Începând redactarea traducerii, redactorul are la dispoziție cartea din care s-a tradus, dicționare și pe traducătorul însuși, pentru a elimina eventualele greșeli de traducere sau pe cele de cultură (ex.: „acești cimpanzei pur și simplu nu au modestie sexuală“ [aici, modesty = pudoare]; „Sălbaticul Nobil al lui Rousseau“ [Rousseau’s Noble Savage = corespondentul românesc încetățenit este „bunul sălbatic al lui Rousseau“]; „nu mă abat de la ordinea ciugulitului“ [pecking order, fam. „ierarhie, scară socială“]). Fericit redactorul care are a colabora cu un traducător desăvârșit! Pentru că sunt și din aceștia – încă mulți și extrem de valoroși.

Da, privind lucrurile din afara meseriei, redactorul nu face, așadar, nimic altceva, decât… să stea și să citească. Și ce lecturi complexe (perfect motiv de ilaritate pentru interlocutorul anonim din 1995!): de la virgule și cratime bine și atent utilizate, trecând prin cântarele semantice rafinate ale propriei sale experiențe, până la despărțirile corecte în silabe! Redactorul are o atenție distributivă atât de complexă, încât vede – trebuie să vadă! – până și acea biată literă (sau, de ce nu, chiar virgulă) rătăcită dintr-un alt font decât cel utilizat în textul de bază.

Pe cât de complexă e munca de redactor, pe atât este de frumoasă, de pasionantă. Spunea un foarte distins coleg redactor cu ceva vreme în urmă că, pentru a face o astfel de muncă, trebuie să te naști cu o „nebunie“ specială. Da, o „nebunie“ frumoasă – aș adăuga eu. Ca atunci când ești continuu îndrăgostit până peste urechi…

Lasă un răspuns